Renée Renard, în fața lucrării „Rămas bun pentru totdeauna” (străbunicul Dominic Haman și bunica Aurelia Prinz, născută Haman) din „Un drum cât o sută de vieți”, un colaj cu fotografii din arhiva familiei.

„Iar atunci singurul meu mod de protest, de atragere a atenției, a fost să pun accentul nu pe nedreptățile istorice și juridice evidente, ci pe suferința unor oameni care au fost victime ale sistemului”

„Trebuie să avem curajul să schimbăm direcția atunci când drumul se închide”

În 2012 ai deschis o cutie cu amintiri ale familiei tale. Momentul coincide cu punctul de pornire al traseului tău artistic, Renée?

Nu chiar. Eu am absolvit Liceul de Artă din Timișoara, dar am parcurs un drum lung până să ajung, mult mai târziu, înapoi la artă: am absolvit întâi Facultatea de Medicină Veterinară, apoi studiile postuniversitare de Management. Facultatea de Arte am început-o abia în 2005, cu o licență în Design multimedia urmată de un master în Grafică publicitară și de carte, iar recent, de un master în Sculptură și ceramică. Primele ieșiri în public le-am avut în 2008-2009, studentă fiind încă, în Librăriile Cărturești din Timișoara și din Cluj, apoi în Muzeul de Artă din Cluj: o colaborare cu Teodora Enache pe tema devenirii ei în jazz și a unui reacții sinestezice la muzica ei. Dispariția prematură a jurnalistului Cosmin Lungu, cel care mi-a facilitat prima expoziție la Cărturești și care m-a încurajat mult în demersurile mele artistice, a condus spre un proiect de fotografie și video subacvatice la Galeria Helios din Timișoara, Aripi între ape (2010), o meditație asupra fragilității ființei, dar și a temerii că amintirile se estompează, odată cu dispariția fizică a unei persoane. Privind în urmă, acesta a fost, de fapt, primul meu proiect pe tema memoriei și a poveștilor scrise sau rămase nescrise ale vieții.

Renée Renard. Foto: Arhivă personală

Așadar, ai ajuns să faci artă, deși ai avut alte planuri. Ce a dus la această întoarcere din drum?

Adeseori am fost întrebată cum de am avut un traseu profesional atât de sinuos, cu studii absolvite de medicină, economie și artă, aparent fără legătură între ele. Cred cu tărie că avem această capacitate de a învăța permanent și de a ne forma în domenii diverse, și că trebuie să avem curajul să schimbăm direcția atunci când drumul se închide sau când simțim că un alt drum duce spre împlinirea la care aspirăm. Studiile și practica medicală veterinară au fost esențiale nu doar să pot da ajutor unui animal la nevoie, dar și să înțeleg mecanismele vieții și să pot introduce, ani mai târziu, elemente de cercetare și de microscopie în propria mea creație. Studiile de management și faptul că am lucrat timp de 25 de ani în poziții decizionale au fost de un real folos în înțelegerea contextului economic în care trăim, dar și să-mi pot gestiona scrierea proiectelor, redactarea contractelor și bugetelor pentru activitatea mea artistică. Iar arta este limbajul prin care mă pot exprima cel mai bine și a fost esențială în procesul de descoperire, înțelegere și vindecare a traumelor prin care a trecut familia mea. Toate aceste drumuri, puse laolaltă, m-au format și m-au ajutat să devin omul care sunt acum.

Când am terminat liceul mi-am dorit foarte mult să fac Horticultură, să lucrez într-o seră, să creez noi soiuri de flori. Mi-am luat și carnetul de tractorist (fără de care nu te puteai înscrie la Agronomie), dar am picat la admitere. Am fost foarte dezamăgită, mi-am promis chiar că nu voi mai intra vreodată într-o seră (am făcut-o abia patru decenii mai târziu, cu prilejul unui proiect artistic pe tema acestui prim eșec al meu) și îmi spuneam că, dacă mi s-a luat această șansă, înseamnă că nu a fost șansa mea și că trebuie să merg în altă direcție. Astfel că am ales medicina veterinară pentru că iubeam mult animalele și pentru că meseria de veterinar era pe locul 2 al  visurilor mele, după cea de horticultor. Am intrat într-un an în care concurența a fost mai mare decât la Medicină umană și am absolvit cu una dintre cele mai mari medii din facultate. Am lucrat în Austria, la Grădina zoologică din Innsbruck, apoi într-un praxis de lângă Graz, urmând să mă formez ca medic al câinilor de intervenție. Dar, din motive de sănătate, nu am mai putut lucra în domeniu și a trebuit să-mi regândesc, cu sufletul sfărâmat, tot viitorul. Am decis să mă reprofilez în management, domeniu în care am lucrat apoi 25 de ani. Am urmat cursuri CODECS, apoi doi ani de studii postuniversitare de management, am învățat foarte multe și ajunsesem într-un status profesional, social și financiar confortabil. La începutul anilor 2000 am descoperit fotografia digitală și de acolo până la a simți că în viața mea echilibrată și ordonată lipsea tocmai latura de emoție creativă a fost doar un pas. Și pentru că toate planetele se aliniază atunci când ești pe drumul cel bun, am aflat că există secție de design multimedia la Facultatea de Arte și Design din Timișoara. Am intrat în 2005 și au urmat cinci ani de facultate intensivi, creativi, minunați, care au schimbat radical tot parcursul vieții mele.

Renée Renard. Foto: Arhivă personală

„Am simțit că este momentul să descopăr povestea familiei mele pentru că în afară de mine nu va mai fi nimeni să o ducă mai departe”

Așadar, reformulez prima întrebare: în 2012 ai deschis acea cutie care a inspirat cea mai mare, mai importantă, mai cunoscută parte a proiectelor tale artistice. Ce ai găsit în cutia aceea? Nu ai ştiut de existenţa ei sau de ce ai deschis-o abia atunci?

Știam de existența ei, pentru că a stat pe noptiera bunicii mele, care a locuit cu mama și cu mine în ultimii ei ani de viață. Plângea des și era teribil de afectată de fiecare dată când o deschidea, dar eu eram la o vârstă la care nu prea pui întrebări despre subiecte de acest gen, pentru că nu te interesează, sau ți-e jenă, sau ți-e teamă, și prin urmare lași lucrurile astea să treacă pe lângă tine. După revoluție, mama a început să caute acte, să reconstituie documente, încercând să recupereze tot ce fusese luat străbunicilor și bunicilor mei – adică fabrica de cărămidă Haman, casa și terenul din Tomnatic, atelierul de croitorie al bunicului din Timișoara – și treptat am fost introdusă și eu în această căutare, dar încă nu participam activ, pentru că se ocupa mama.

În 2012, într-un moment de reală cumpănă în existența mea, am simțit că este momentul să descopăr povestea familiei mele pentru că în afară de mine, din nefericire, nu va mai fi nimeni să o ducă mai departe. Acela a fost momentul când am scos din sertar cutia cu amintiri a bunicii și am deschis-o, iar proiectul Un drum cât o sută de vieți s-a dezvoltat aproape de la sine.

Privind în urmă, tot ce a urmat în creația mea artistică legat de Laboratoarele Memoriei, înțelegerea modului în care influențează macro-istoria destinele individuale, poziționarea mea în acest complex tablou al familiei, studiile masterale de ceramică, tema mea de cercetare doctorală pe tema cărămizii, toate au fost consecințe ale acestei decizii de a deschide cutia din lemn, cu capac pictat, moștenită de la bunica.

„Destinele și micro-istoriile individuale sunt esențial influențate de marea istorie”

Deci acesta a fost punctul de pornire al Laboratoarelor memoriei, care s-a dovedit un proiect de succes al tău…

Totul a început cu strângerea unor informații și prelucrarea unor fotografii de familie, dar lucrurile au devenit tot mai complexe, pe măsură ce avansam în căutările mele. Conceptul de Laboratoarele Memoriei l-am introdus când a devenit necesar să găsesc un numitor comun între cercetările mele legate de istoria familiei și istoria colonizării în Banat, memoria clădirilor în relație cu memoria umană, precum și construirea propriei memorii (care ar fi fost semnificativ diferită dacă aș fi intrat, de exemplu, la Horticultură). Termenul de laborator a apărut pentru că demersurile mele artistice din ultimii ani nu mai sunt doar legate de cercetarea de arhivă, ci și de reconstituirea unor piese vechi, de prelevarea de probe din teren și examinarea acestora la microscop, de amenajări și recuzită de laborator. Pe parcurs mi-am dezvoltat modalități de expresie artistică noi, de la colaj fotografic am ajuns la fotografie și video subacvatice sau la tehnică mixtă sub microscop, instalație, sculptură, ceramică, am învățat tehnici vechi japoneze care m-au ajutat mult în realizarea unor lucrări (kintsugi, tataki zome).

Vernisajul-nuntă „1538 km” al lui Renée Renard și Ciprian Chirileanu, în septembrie 2018. Foto: Arhivă personală Renée Renard.

Vorbim despre unul din capitolele Laboratoarelor memoriei, și anume cel legat de istorie individuală și micro-memorie: Un drum cât o sută de vieţi este povestea familiei tale cu origini în Lorena şi în Schwarzwald-ul secolului XVIII; faBRIQUE pleacă de la un desen al străbunicului tău, un plan al fabricii de cărămidă din Tomnatic, înfiinţate de stră-străbunicul tău matern, Sebastian Haman, şi un plan al casei, ambele pierdute definitiv în anii ’50, după deportarea lor în Bărăgan; 1538 km, o cifră care reprezintă numărul de kilometri pe care i-ai parcurs pe traseul valurilor de colonizare din Banatul istoric.

Un drum cât o sută de vieți (2012) a fost pentru mine un prim pas pentru înțelegerea propriei istorii de familie, dar și a faptului că destinele și micro-istoriile individuale sunt esențial influențate de marea istorie.

faBRIQUE (2021-2022) s-a născut în pandemie, atunci când am hotărât să merg din nou la facultate și să fac un master de ceramică, tocmai pentru că simțeam că nu pot să las neterminată această poveste a fabricii de cărămidă. A fost o întoarcere la rădăcini de care am avut mare nevoie în acea perioadă, a fost motivul pentru care am hotărât să devin artist liber-profesionist, a devenit subiectul lucrării mele de disertație iar în prezent, al tezei mele de doctorat.

1538 km (2018) a fost primul proiect realizat împreună cu artistul Ciprian Chirileanu, o cercetare în teren a opt localități colonizate de diferite etnii, după Pacea de la Passarowitz din 1718, iar ziua vernisajului a coincis cu ziua căsătoriei noastre civile. Pentru noi a fost important să marcăm acest moment din viața noastră în chiar prima noastră expoziție comună, mai ales că simțeam că suntem și noi parte din această multietnicitate a Banatului pe care o evocam în proiect – eu, cu origini franceze, germane și maghiare, iar Ciprian, române și sârbe.

„Istoria din Banat a familiei mele începe cu doi coloniști din Meurthe-et-Moselle, pe timpul Mariei Theresa”

Unde şi când începe povestea familiei tale franco-germane? Înţeleg că ai ajuns cu arborele genealogic pe la mijlocul secolului al XVII-lea, la un cavaler de la Curtea Reginei Ana a Austriei.

Punctul de pornire al căutărilor mele a fost extrasul de matricolă găsit în cutia cu amintiri a bunicii mele, din care reiese că Amand Carol și Bourgeois Francisca, născuți în Lorena, au fost predecesorii familiei mele materne. Acel extras, emis de preotul Adam Willkomm după registrele bisericii catolice din Tomnatic, a fost dovada originii franceze a bunicii mele materne, astfel încât ea și alți locuitori ai Tomnaticului cu aceeași origine nu au mai fost deportați în 1945 la munca de reconstrucție din URSS.

Faptul că în 2012 mi-am exprimat pe un forum de genealogie dorința de a afla mai multe despre familia mea, dar și textul pe care l-am scris în cartea Smarandei Vultur, Francezi în Banat. Bănățeni în Franța, mi-au deschis dintr-o dată calea spre multiple informații, dar și spre descoperirea unor rude îndepărtate, de existența cărora nici nu știam. Informația că Dominiq Denis la Fortune Richard, născut în 1623 (a doisprezecea generație înaintea mea), fusese cavaler la curtea reginei Ana de Austria, mama lui Ludovic al XIV-lea, am primit-o de la un verișor îndepărtat care era mult mai avansat în căutările sale genealogice decât mine. Sunt și în continuare contactată de persoane care constată că ramurile arborelui nostru genealogic se intersectează, iar în lumea noastră, a celor care ne căutăm rădăcinile, sunt cunoscută deja drept “strănepoata lui Haman Dominic de la fabrica de cărămidă din Tomnatic, cea care lucrează cu memoria”.

Renée Renard, Arbore genealogic, din „Un drum cât o sută de vieți”, colaj digital

Îţi propun să începem evocarea cu stră-străbunicii tăi materni din Tomnatic. Suntem, aşadar, la sfârşitul anilor 1800, începutul anilor 1900… Ei sunt familia Haman?

Da, dar istoria din Banat a familiei mele materne începe când Carol Amand, născut în 1744, în Parroy, s-a căsătorit în 1772, la Bruckenau/ Pișchia, cu Francisca Bourgeois din Molring. Ambii erau coloniști din Meurthe-et-Moselle, o regiune din Lorena, veniți cu al doilea val de colonizare al șvabilor, pe timpul Mariei Theresa. În 1774 au devenit proprietari de casă și de pământ în Tomnatic, iar în 1775 s-a născut fiul lor Joan, cu numele de familie deja germanizat, Haman.

Fabrica de cărămidă a fost construită în perioada 1910-1911 de stră-străbunicii mei: Sebastian Haman (1854-1922) și soția lui, Elisabeth (născută Strubert, 1857-1924). Din cele povestite de  Peter Treffil, cronicarul Tomnaticului de la vremea respectivă, reiese că au făcut eforturi financiare considerabile ca să o ridice și că au ajuns aproape să se ruineze, dar că datorită resurselor mari de argilă și a căii ferate din imediata apropiere s-au redresat foarte repede, ajungând la o afacere înfloritoare. În 1921, Sebastian Haman a lăsat moștenire fabrica de cărămidă străbunicului meu, Dominic Haman. El era învăţător de limbă maghiară, cu studii la Arad, dar în momentul în care româna a devenit limbă oficială, a trebuit să renunțe la învățământ pentru că nu vorbea suficient de bine limba română și s-a ocupat doar de administrarea fabricii.

Foto: Arhiva familiei, colaj Renée Renard, în „Rădăcini”

„Străbunicii materni au fost aduși în situația de a nu avea efectiv din ce să trăiască”

În anii ’50, Dominic Haman împreună cu soţia lui, Margareta, au fost deportaţi în Bărăgan la aproape 70 de ani.  S-au întors amândoi acasă?

În momentul deportării, străbunica avea de 66 de ani, iar străbunicul, 68. Proiectul meu faBRIQUE, care a devenit lucrare de disertație la încheierea studiilor de master, expoziție personală, cercetare doctorală, evocă tocmai viața fericită a familiei în curtea acelei fabrici și momentul dramatic al plecării străbunicilor în deportare. Chiar decizia mea de a face un master de Ceramică a fost strâns legată de dorința de a duce mai departe această moștenire a fabricii de cărămidă  (fizic pierdută, dar niciodată uitată) a familiei.

Mama povestea că străbunicul era atât de bolnav de astm, încât abia putea face câțiva pași fără să trebuiască să se oprească. Culmea este că în anii cât au stat în Bărăgan, probabil datorită climei, problemele sale cu respirația s-au diminuat. Pe toată durata deportării au locuit la Răchitoasa, într-o groapă săpată în pământ, după cum reiese din desenul pe care l-a făcut străbunicul și care a  ajuns tot în cutia cu amintiri a bunicii  („unser Heim”/ „casa noastră”).  Pentru mine rămâne o enigmă de ce el, specialist în fabricarea cărămizilor, nu a reușit să-și ridice propria căsuță din cărămidă, așa cum într-un final, au reușit alții. Mai mult ca sigur nu a avut puterea să o facă singur, iar ceilalți nu au avut posibilitatea/ permisiunea să-l ajute…

S-au întors amândoi în 1956, dar nu au mai primit înapoi nici casa (unde se făcuse sediu CAP), nici fabrica, și au stat pe unde au apucat. Au fost aduși în situația de a nu avea efectiv din ce să trăiască și, atunci, singura variantă a fost să emigreze în Germania, unde locuia unul dintre fiii lor. Acolo au și murit, străbunicul, în 1964, iar străbunica, în 1973, fără să mai apuce să revină în țară.

Bunicii Peter și Aurelia Prinz (născută Haman), în curtea fabricii de cărămidă din Tomantic, în ziua căsătoriei, 15 septembrie 1937. Foto: Arhivă personală Renée Renard

Cum au reușit să scape copiii lor de deportarea în Bărăgan?

Dislocarea în Bărăgan din 1951 a vizat localitățile de graniță și pe cele din apropierea graniței, până în 50 de kilometri. Din fericire, cei trei copii ai lor nu locuiau în Tomnatic în acel moment. Un fiu al lor era deja stabilit în Germania, fiica lor, adică bunica mea, era deja cu familia ei în Timișoara, și tot aici era și celălalt fiu.

Cei trei copii ai familiei Haman, în mijloc bunica, Aurelia – „Rădăcini” din „Un drum cât o sută de vieți”, 2013. Foto: Arhiva familiei, colaj digital Renée Renard

„Bunicul s-ar fi sinucis într-un lagăr din URSS”

Străbunicii paterni, Johanes şi Rosina Renard, tot în Tomnatic au fost?

Strămoșii paterni erau originari tot din Lorena, iar Jean Renard, născut în 1744, în  Laneuveville-en-Saulnois, de meserie tâmplar, a fost unul dintre primii locuitori ai Tomnaticului. Străbunicii paterni, Johanes Renard și Rosina Vetier (Wittje) au fost moștenitorii restaurantului Zum Goldenen Stern / La steaua de aur, înființat la Tomnatic în 1898, de părinții Rosinei. Și ei locuiau pe strada principală, în diagonală cu străbunicii materni. Unul dintre copiii lor a fost bunicul meu Nicolae Renard, deportat și el, ca și bunicul matern, în URSS, în 1945. Soția lui, bunica mea, era de origine maghiară, numele ei de fată era Bartyik, deci nu a fost deportată. Nici acum nu înțeleg cum de a fost deportat, pentru că ar fi putut și el să obțină acel certificat de origine franceză, cum l-a primit bunica mea maternă. E posibil să nu fi știut că există acea posibilitate, pentru că el nu locuia în Tomnatic în acel moment. În orice caz există o sentință judecătorească din 1947 prin care, cu martori, i se declară decesul la 24 ianuarie 1946, în lagărul de muncă nr.1651 din Ufalo, URSS, dar fără să se specifice cauza morții. Am aflat ulterior, în timp ce lucram deja la proiectul meu Un drum cât o sută de vieți, că de fapt, acolo în lagăr, bunicul s-ar fi sinucis…

Johanes şi Rosina Renard, cu Nicolae Renard în brațe – „Rădăcini” din „Un drum cât o sută de vieți”, 2013. Foto: Arhiva familiei, colaj digital Renée Renard

„Dincolo de toate ororile istoriei, există gesturi de umanitate care fac diferența dintre viață și moarte”

A mai fost cineva din familia ta deportat în URSS. Peter Prinz, proprietarul unui atelier de croitorie din Piaţa Sfântul Gheorghe, din Timişoara. Cine a fost?

Peter Prinz a fost bunicul meu matern, un cunoscut croitor în Timișoara, cu o croitorie și magazin de îmbrăcăminte în Piața Sf. Gheorghe. La un moment dat, în casa din Parcul Rozelor în care locuiau bunicii au fost încartiruiţi un ofițer rus împreună cu aghiotantul său. Mama, care la vremea respectivă avea în jur de 6 ani, îmi povestea că a învățat să patineze de la aghiotantul ofițerului și că cei doi s-au purtat mereu foarte frumos și respectuos cu familia. În ziua în care bunicul a fost deportat în URSS, ofțerul rus nu era în Timișoara. Când s-a întors și a aflat de la bunica ce s-a întâmplat, a plecat cu mașina în urma trenului până la granița cu URSS, să-l salveze pe bunicul, dar trenul deja trecuse granița. Bunicul a ajuns în Donbas, la Jenachievo, în lagărul de muncă nr.14, dar a avut marele noroc, fiind croitor, să nu fie trimis în mină, ci să rămână să lucreze în atelierul de croitorie. Spre deosebire de el, sora lui, care nu împlinise încă 18 ani a ajuns să împingă timp de cinci ani vagoane de cărbune în subteran, iar fratele lui și-a găsit acolo sfârșitul. Se pare că într-un final ofițerul rus i-a dat de urmă, pentru că în cutia cu amintiri a bunicii am găsit o fotografie în care bunicul (îngrozitor de slab) apare alături de acesta și de, presupunea mama, comandantul lagărului. Ulterior, în septembrie 1946, fiind grav bolnav, a fost considerat inapt de muncă și trimis într-un lagăr din Germania. A durat foarte mult să se întoarcă de acolo, pentru că era perioada în care cei ca el planau practic între două lumi, fiind tratați ca niște apatrizi – Germania nu-i voia pentru că îi considera români, iar România nu-i voia, considerând că sunt nemți. De multe ori mă gândesc că probabil datorită intervenției acelui ofițer, bunicul a avut șansa să rămână în viață și să ajungă, într-un final acasă. Și că dincolo de toate ororile istoriei, există gesturi de umanitate care fac diferența dintre viață și moarte. Câteva din lucrările din Un drum cât o sută de vieți au la bază fotografiile și povestea bunicului, dar și un proiect recent, despre munca lui de croitor care  l-a ajutat să supraviețuiască acolo în lagăr.

Nicolae Renard – Rădăcini până la cer”, din „Un drum cât o sută de vieți”, 2013. Foto: Arhiva familiei, colaj digital Renée Renard

Ce s-a ales de viața lui?

Odată cu deportarea în URSS, bunicul a pierdut croitoria din Piața Sf. Gheorghe, atelierul, marfa, materialele, mașinile de cusut. După revoluție mama a găsit în arhive procesul-verbal din 1945 prin care se confisca tot ce era acolo. Când bunicul s-a întors, a pus încet-încet pe picioare o mică croitorie, acasă. Era un croitor foarte bun, făcea niște costume bărbătești impecabile, și fostul lui ucenic, care își deschisese o casă de mode în Germania, l-a chemat acolo, să-i conducă afacerea. El și bunica au încercat ani de-a rândul să emigreze, dar nu au primit aprobare (în acea cutie cu amintiri a bunicii am găsit, ordonat puse într-un plic, un accept din partea statului german de intrare în Germania și mai multe respingeri de ieșire din România). De multe ori mă întreb cum a reușit bunica, un om atât de fragil și de sensibil, să rămână în picioare după ce soțul, cumnata și cumnatul fuseseră deportați în URSS, ea evacuată cu mama din casă și croitorie, părinții deportați în Bărăgan și totul pierdut la Tomnatic, apoi mama, singurul ei copil, exmatriculată din facultate, captivă într-un sistem care îi luase totul dar care, cu toate acestea, nu îi dădea drumul să plece. Bunicul a murit de inimă, la 69 de ani, iar bunica, care l-a iubit enorm, efectiv s-a topit ca o lumânare, după ce el nu a mai fost.

Peter Prinz (dreapta) cu ofițerul care fusese încartiruit în casa familiei din Timișoara (mijloc), în lagărul din Jenachievo, 1945 sau 1946. Foto: Arhiva familiei Renard

„Tata nu mi-a povestit niciodată despre anii îngrozitori din viața lui”

Pe lângă străbunicii și bunicii tăi care au trăit tragedii „vinovați” fiind doar că s-au născut într-un timp nefast, și părinţii tăi, foarte tineri în momentul instaurării comunismului, au avut de suferit. Mama, Cristina Renard, a fost dată afară de la Facultatea de Arte din Cluj, iar tatăl tău a fost trimis la Canal, apoi a avut domiciliu obligatoriu undeva în Bărăgan.

Tata nu mi-a povestit niciodată despre acești ani îngrozitori din viața lui, despre care am aflat târziu, de la mama. El avea 18 ani când a fost condamnat la trei ani de muncă forțată la Canal, apoi la domiciliu obligatoriu la Medgidia (din câte știu au fost tot trei ani).

Exmatricularea mamei, deduc, a fost cauzată de originea socială „nesănătoasă”, una din sintagmele în spatele cărora comuniştii şi-au ascuns abuzurile şi crimele.

Sigur că autoritățile nu emiteau acte sau decizii referitoare la exmatriculările de acest gen, prin urmare mama nu a primit nici un document în acest sens. Pur și simplu, nu a mai fost înscrisă în anul II la Facultatea de Arte plastice din Cluj, fapt care efectiv a devastat-o și i-a luat orice șansă să urmeze drumul de artist profesionist pentru care se pregătise intens (era foarte talentată și, cu siguranță, ar fi avut o carieră artistică remarcabilă).

Dar tatălui tău ce acuzaţie i-au adus?

Tata a avut o tentativă de trecere frauduloasă a frontierei, în 1948. Era un act de disperare al unui tânăr care abia împlinise 18 ani, și care nu vedea altă soluție într-un context mai mult decât dificil: tatăl era declarat mort într-un lagăr de muncă în URSS, iar mama kui, bunica mea, de meserie croitoreasă, abia se descurca de la o zi la alta cu el și cu sora lui mai mică. Culmea este că a reușit să treacă fără probleme frontiera în Ungaria, l-a găsit pe unchiul lui din Budapesta, și l-a rugat să-l sprijine să-și facă un rost acolo. Dar cum acesta nu a putut să-l ajute (erau vremuri grele peste tot), a trebuit să se întoarcă. L-au prins când a încercat să intre înapoi în țară.

Nicolae Renard (stânga), la Fabrica „6 martie” din Timişoara. Foto: Arhivă Renée Renard

Ce s-a întâmplat cu el după întoarcerea de la Canal?

După ce s-a întors la Timișoara a lucrat la Fabrica „6 martie”, unde în prezent sunt Halele Timco. Acum câțiva ani am avut prilejul să expun o lucrare despre povestea lui chiar în hala în care a lucrat (încerc, pe cât posibil, să revin în spațiile care au avut o însemnătate în istoria familiei mele, tocmai ca să depășesc umbra lăsată de un anumit moment nefericit din viața lor).

Tata a lucrat la „6 martie” până în 1978, când a emigrat în Canada, la mama și sora lui care plecaseră cu câțiva ani mai devreme. Era deja divorțat de mama pentru că ea, spre deosebire de tot restul familiei, nu a vrut niciodată să emigreze, iar eu am suferit cumplit când a plecat. L-am revăzut 12 ani mai târziu,  când deja vorbea cursiv engleza și își avea rostul lui acolo, își construise singur o casă și descoperise că avea sindromul cordului de atlet, o afecțiune a inimii cauzată de eforturi fizice foarte mari. Nu mi-a povestit nici atunci despre Canal, și nici în următorii ani când l-am vizitat, dar cu siguranță biata lui inimă avusese mult de suferit de pe urma muncilor grele la care a fost supus. Refuza constant să audă despre România, dar când era deja foarte bolnav și incapabil să mai călătorească, vorbea mereu despre întoarcerea acasă. Ultima lui dorință a fost ca o parte din cenușă să fie aruncată în Oceanul Pacific, iar cu cealaltă parte să mă întorc la Timișoara, o simbolică revenire acasă după 25 de ani.

„Duc mai departe moștenirea artistică a mamei mele”

Și mama ta, Cristina Renard, ce a făcut după ce a fost eliminată din facultate?

Mama a fost un artist complex și foarte talentat. S-a pregătit pentru admiterea de la Cluj cu maestrul Julius Podlipny, care preda desen academic, și care, intuindu-i forța, a încercat să o convingă să dea la sculptură. După ce a fost exmatriculată din facultate, s-a întors (absolut devastată) la Timișoara și a continuat să lucreze la maestrul Podlipny, dar și la Școala Populară de Artă, unde a absolvit în 1974 secția de grafică, coordonată de Xenia Eraclide Vreme. A avut expoziții în Timișoara și în țară, a expus și în saloanele artiștilor profesioniști din cadrul Uniunii Artiştilor Plastici, a primit de două ori premiul I pentru grafică (în 1976 și 1979), și a fost, începând cu 1977 (nu mai rețin până când) președinta Asociației artiștilor neprofesioniști „Romul Ladea”. A pictat pe un perete întreg din camera mea de copil o scenă atât de minunată din Cenușăreasa, încât am putut să renunț (cu greu) la ea abia când eram în facultate, la Medicină veterinară. Înainte de revoluție începuse să aibă mari probleme cu vederea și a trecut, de-a lungul anilor, prin mai multe operații și tratamente chinuitoare la ochi. În pofida acestor greutăți a lucrat intens, perfecționându-și tehnica de acuarelă uscată și a avut numeroase expoziții cu peisaje citadine din Timișoara, pline de farmec și foarte detaliate, iar calendarul cu acuarelele ei (pe care i l-am tipărit an de an, începând cu 2011), era așteptat deja cu nerăbdare de toate cunoștințele și admiratorii ei.

Cristina Renard, „Iarna în Piaţa Unirii”, acuarelă

De-a dreptul straniu, la ora la care mama s-a sfârșit, în noiembrie 2023, la vârsta de 85 de ani, în Cracovia/ Polonia tocmai se montau pe perete lucrările ei însoțite de un portret din tinerețe, episod care mă consolează, într-un fel, fiind un semn că arta merge mai departe, chiar dacă artistul a plecat deja din această lume. Pe când pregăteam expoziția ei postumă din februarie 2024, de la Casa de Cultură Timișoara, am descoperit în atelierul ei niște lucrări absolut fabuloase din perioada tinereții, studii academice și crochiuri, dar și acuarele în tehnica udă, rămase extraordinar de vii, de care nici nu știam că există, cu totul diferite de peisajele ei citadine, atât de familiare tuturor. Sunt foarte bucuroasă că a fost martora evoluției mele artistice, că mi-a fost alături în căutările legate de istoria familiei noastre, că fabrica de cărămidă a bunicilor ei a devenit tema cercetării mele doctorale, că a plecat împăcată, știind că duc mai departe moștenirea ei artistică.

Cristina Renard, născută Prinz – „Rădăcini”, din „Un drum cât o sută de vieți”, 2013. Fotografie: Arhiva familiei, în colaj digital Renée Renard

„La un moment dat, mama a trebuit să renunțe, și-a dat seama că va muri pe treptele tribunalului”

Spui, Renée, că mergi o dată pe an la Tomnatic, la 1 noiembrie, să-i comemorezi pe toţi ai tăi plecaţi şi rămaşi acolo pentru totdeauna,  dar când treci pe strada unde au fost proprietăţile familiei, fabrica de cărămidă şi casa, întorci privirea… Ce doare mai tare: nedreptăţile făcute de comunişti sau refuzul autorităţilor din România post-totalitară, democratică de a le repara, în baza legii?

Dincolo de toate aspectele istorice, politice și juridice, pe mine mă doare cel mai mult suferința prin care au fost nevoiți să treacă membri ai familiei mele fără să aibă nici o vină, decât că erau cetățeni români de origine germană (bunicul matern împreună cu fratele și sora lui, bunicul patern – deportați în URSS), că locuiau în proximitatea graniței cu Iugoslavia (străbunicii materni – deportați în Bărăgan), că aveau membri de familie “condamnați politic” (mama – exmatriculată din Facultatea de Arte din Cluj), sau că, pur și simplu, îndrăzniseră să aspire la o viață mai bună (tata – condamnat la muncă forțată la Canal). Și câte alte zeci de mii de destine nu au fost la fel de profund influențate de această istorie nemiloasă!

Pe mama cel mai mult a durut-o nedreptatea juridică. După revoluție ea s-a luptat enorm pentru a descoperi niște lucruri și pentru a face dreptate. A trecut prin mai bine de zece ani de procese și nu a reușit să obțină nimic în afară de o parte din teren (și acela, restituit agricol în loc de intravilan). În rest, probleme cu inima și trei atacuri cerebrale. La un moment dat, a trebuit să renunțe, pentru că și-a dat seama că va muri pe treptele tribunalului, într-atât își agravase starea de sănătate. Era o luptă cu morile de vânt…

Cristina Renard la Sasca Montană, locuința ei de vară. Foto: Arhivă personală Renée Renard

Cumplit şi revoltător prin ce au trecut… În afară de mama ta a mai trăit cineva din familie, după 1990, pentru a asista la această, aș numi-o, a doua desproprietărire?

E mai bine că străbunicii și bunicii materni nu mai erau în viață, pentru că s-ar fi simțit a doua oară furați, umiliți și neputincioși în fața sistemului. Mama, care era un om extraordinar de puternic și perseverent, a fost total singură în această bătălie și s-a consumat enorm, fizic și psihic. Și-a pus în mișcare toate relațiile, a învățat legi, a înțeles subtilități juridice, putea să ducă o discuție de la egal la egal cu orice avocat. Când am văzut-o cât se chinuie, cât s-a luptat fără nici un rezultat, mi-am dat seama că eu nu mai pot duce bătălia mai departe pe direcția aceasta, pentru că, din nefericire, jocurile erau făcute. Iar atunci singurul meu mod de protest, de atragere a atenției, a fost să pun accentul nu pe nedreptățile istorice și juridice evidente, ci pe suferința unor oameni care au fost victime ale sistemului. Așa s-au născut proiectele Un drum cât o sută de vieți, pe tema istoriei familiei, și faBRIQUE, povestea fabricii de cărămidă și a deportării în Bărăgan.

Pe mâna cui au ajuns toate aceste proprietăţi? Ce s-a ales de ele? Înţeleg că domeniul familiei a fost foarte mare.

La Tomnatic au existat fabrica de cărămidă Haman cu terenurile adiacente din care se exploata argila, casele muncitorilor sezonieri, casa familiei (cu pian de concert și o bibliotecă imensă), grădină și vie. Fabrica a fost, treptat, demolată. Hornul fabricii, înalt de 49 m, vizibil de departe, a fost și el demolat, cu toate că, prin 1992, mama a făcut o cerere ca acesta să fie păstrat. Pe scurt, după ani și ani de procese, familia nu a intrat în posesia terenului fabricii. Nici casa nu fost recuperată, deși știm foarte bine cine a primit-o. Este un subiect care mă revoltă și mă răscolește atât de mult că efectiv nu mai am resurse emoționale să mă gândesc la el.

„De fiecare dată când trecem pe lângă fabrică și casă, întorc privirea pentru că îmi este imposibil să mă uit”

Tu ți-ai petrecut vacanţele la Tomnatic, în copilărie?

Nu, niciodată. Când eram copil am fost o singură dată cu părinții la Tomnatic, să ne luăm rămas bun de la o mătușă care pleca definitiv în Germania (era perioada când toată lumea pleca…). Mama, în schimb, copil fiind, a adorat Tomnaticul. În 1945, când bunicul  fost deportat în Rusia, bunica și mama au fost evacuate din vila de la Parcul Rozelor și au plecat la Tomnatic, să locuiască în casa familiei de lângă fabrica de cărămidă. Acolo mama a urmat primele trei clase în limba franceză (a fost colegă de clasă cu Annemarie Podlipny-Hehn), unde predau măicuțe care nu vorbeau decât limba franceză. Mama îmi povestea des despre anii în care a stat în Tomnatic, despre preotul Adam Willkomm de la care a primit primul ei set de pictură, despre câinii ei teckel, despre calul pe care călărea fără șa, despre pescuitul de broaște (în bucătăria franceză din Tomnatic se mâncau țâmpi de broaște), despre terenul fabricii de cărămidă care pentru ea și toți copiii devenea un imens spațiu de joacă. Poveștile ei, fotografiile cu familia în curtea fabricii de cărămidă și harta fabricii desenată de străbunicul au devenit elemente principale în lucrarea mea de disertație la absolvirea studiilor de master de ceramică și în proiectul meu faBRIQUE.

După povestea cu deportarea, bunicii și mama nu au mai fost la Tomnatic, pentru că era prea dureros tot ce se întâmplase. După revoluție, mama a fost nevoită să facă drumuri frecvente acolo, cu actele, cu încercările ei de recuperare  a ceea ce se pierduse. Eu nu am fost la Tomnatic decât în octombrie 2013, când mi-am făcut documentarea în cimitir, pentru expoziția cu Un drum cât o sută de vieți pe care urma să o deschid la începutul lui noiembrie. Am plâns tot drumul până acolo, nu mă puteam opri. De atunci mergem la cimitir în fiecare 1 noiembrie, dar de fiecare dată când trecem pe lângă fabrică și casă trebuie să întorc privirea pentru că îmi este imposibil să mă uit înspre ce este acum acolo.

Renée Renard. Foto: Arhivă personală

„E greu este să fii cel care rămâne”

Cine mai e pe aici din familia aceasta numeroasă?

Cea mai mare parte a familiei este plecată din țară, din Germania până în Canada. Au tot plecat, străbunicii la sfârșitul anilor ’50, apoi tata, mătușa și bunica în anii ’70, apoi masiv, aproape toți, după revoluție. Mama și cu mine am rămas aproape singure, aici. De când eram copil, principalul subiect de discuție în familie era dacă să pleci sau să rămâi, formularele mari, formularele mici, ce iei cu tine, ce lași în urmă, cui lași câinele… Am și făcut un proiect pe această temă, prezentat în Gara de Nord, despre cât de greu este să iei o asemenea decizie, dar și cât de greu este să fii cel care rămâne.

Familia Haman, în curtea fabricii de cărămidă din Tomnatic, aproximativ 1943. Foto: Arhivă personală Renée Renard

Familia mea devine însă tot mai numeroasă pentru că se întâmplă adeseori să fiu contactată de rude îndepărtate, preocupate de genealogie, care descoperă intersectări ale ramurilor noastre genealogice și povești de familie comune. Fotografiile și informații pe care le primesc, legăturile care se creează între noi, sentimentul că deși nu te-ai întâlnit niciodată “e de-al tău’, întregesc tabloul tot mai amplu de familie și sunt o sursă inepuizabilă pentru dezvoltarea proiectului Un drum cât o sută de vieți.

Casa din Tomantic a familiei Renard. Fotro: Arhiva familiei, colaj Renée Renard

„Nu-ţi pot creşte aripile dacă nu-şi cunoşti rădăcinile”, acesta este motto-ul tău după care, spui, Renée, ţi-ai ghidat drumul artistic. Te simţi mai uşoară cu aceste aripi care au început să-ţi crească în urmă cu vreo zece ani sau doar ajută să mergi pe un drum greu – amintirile pot fi dureroase – la care, altfel, nu ai fi avut acces?

Încep să cred că aripile cresc odată cu rădăcinile! Aripile, dar la fel de mult și rădăcinile, mi-au crescut pe parcursul acestui demers și mă ajută să merg pe drumul greu. Dar este un drum pe care mi l-am asumat cu convingere și care m-a făcut să-mi găsesc nu doar locul și menirea în acest tablou tot mai lărgit al familiei noastre, ci și să-mi definesc identitatea de „artist al memoriei”.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.