Sursă foto: Arhivă personală Andrei Zincă / Facebook

Pe marile ecrane va rula în curând filmul Şi atunci… Ce e libertatea?, care are la bază o nuvelă a Anei Blandiana, Proiecte de trecut. „Când cineva renunţă la teamă, obţine libertatea, chiar dacă de fapt nu o mai are”, spun realizatorii peliculei. Un film inspirat din evenimente reale petrecute în prima parte a anilor 50, în timpul deportărilor în Bărăgan, la care comuniştii au obligat peste 40.000 de oameni nevinovaţi.

Înainte de premiera de la Timişoara, care va avea loc în 12 iulie, l-am invitat pe regizorul acestui film, Andrei Zincă, la un dialog. Despre geneza acestui film, proiectat în România în anul comemorării a 75 de ani de la deportarea în Bărăgan. Despre modul în care a fost primit de publicul american. Despre ceea ce se ştie în Occident referitor la ororile comunismului din fostul bloc sovietic. Despre inegalitatea numerică dintre filmele care prezintă monstruozităţile nazismului şi cele care prezintă ororile comunismului. Despre libertate şi semnificaţia pe care o are într-un regim totalitar şi într-unul democratic.

„În faţa aparatului de filmat, aceşti oameni retrăiau viaţa părinţilor sau a bunicilor lor deportaţi”

CV Andrei Zincă

Născut în 5 februarie 1955, la Bucureşti, ca fiu al scriitorului Haralamb Zincă, a absolvit, în 1979, Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale” din Bucureşti – Secţia Imagine.

A emigrat în SUA în 1982, urmând cursuri la USC School of Cinematic Arts din Los Angeles (1983-1985). Este regizor, scenarist, producător şi actor.

Este preşedintele Voxx Studios şi al companiei de producţie şi distribuţie de filme Double 4 Studios, din Los Angeles.

Ce v-a determinat, domnule Andrei Zincă, să acceptaţi să regizaţi acum – la mulţi ani după căderea comunismului şi recucerirea libertăţii – acest film despre rana pe care au lăsat-o „Rusaliile negre” în vieţile a zeci de mii de oameni şi în conştiinţa noastră, ca popor?

De ce nu s-a făcut mai devreme acest film mi-e greu să răspund. Ştiu că producătorul de film Călin Papură a fost mişcat de nuvela Anei Blandiana, Proiecte de trecut, încă de la apariţia ei. A reuşit să cumpere drepturile de a o utiliza abia în anul 2008, apoi o vreme, până în 2013, filmul a stat.

Dacă ar fi să speculez puţin, uitându-mă la ceea ce s-a întâmplat după 1989 în cinematografia românească, aş spune că cei care s-au avântat în realizarea unor filme pe tema comunismului au fost în special tineri, oameni care nu l-au trăit sau care s-au născut în ultimii ani ai comunismului. Cred că generaţia mea a avut nevoie de un pic de distanţare, de nişte ani, pentru a putea analiza comunismul într-o formă mai obiectivă. Este, de altfel, un lucru valabil în contextul oricărei tragedii: când pierzi pe cineva drag, nu poţi imediat să scrii o carte ori să faci un film despre relaţia cu acel om. Aşa se explică faptul că filmele despre comunism realizate de cei din generaţia mea s-au făcut târziu, relativ recent: Stere Gulea este primul care s-a avântat pe tărâmul acesta, apoi Nicolae Mărgineanu, iar acum este filmul acesta regizat de mine.

Când aţi aflat prima dată despre drama prin care au trecut oamenii deportaţi în Bărăgan?

Când am plecat din ţară în 1982, la 27 de ani, auzisem despre deportările din Siberia, despre cele din Bărăgan nu auzisem nici în şcoală, nici în afara şcolii. Târziu am aflat, atunci când am fost abordat cu propunerea de a face acest film. Când mi-a fost prezentat proiectul, m-a atras, m-a şocat faptul că, la numai şase ani de la terminarea războiului, s-a repetat povestea cu deportarea. Imaginile cu mii de oameni transportaţi spre lagăre cu trenuri marfar se asemănau atât de mult cu cele din timpul Holocaustului, încât nu-mi venea să cred că la numai câţiva ani de la acele atrocităţi s-a putut să se repete aşa ceva… Acest lucru mi-a trezit o nevoie imediată de a afla cât mai multe despre ceea ce s-a întâmplat. Am cercetat profund. În decursul acestei investigaţii mi-am dat seama de un lucru extraordinar, de faptul că, atunci când, după cinci ani, li s-a permis să se întoarcă la casele lor, unii nu au mai vrut. Se dezvoltaseră, de la nimic, în comunităţi care prinseseră rădăcini acolo, în Bărăgan. Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost: de ce nu au vrut să se întoarcă?

Aţi găsit răspunsul?

De primit nu am primit un răspuns ferm. Răspunsul pe care mi l-am dat eu însumi a fost un amestec de ceea ce am speculat noi şi de ceea ce ni s-a spus, şi anume că abia acolo, unde nu mai aveau nimic de pierdut, aceşti oameni descoperiseră adevărata libertate. Faptul că, după cinci ani, se reîntorceau la un regim care îi accepta, nu însemna că acel regim era diferit de cel care îi deportase. În acea închisoare fără gratii, care fusese pentru ei cîmpia Bărăganului, şi-au dat seama că acolo erau liberi.

În film apar urmaşi ai supravieţuitorilor deportărilor din Bărăgan. Cum au reacţionat când au fost duşi în Bărăgan, pentru filmări?

Nu au participat la filmările din Bărăgan, ci doar la filmările din Topleţ.

Aţi cunoscut vreun om care a trecut personal prin experienţa deportării?

Nu. Am întâllnit în schimb la Topleţ – unul din satele din care au fost ridicaţi foarte mulţi oameni pentru a fi duşi în Bărăgan – familii ale deportaţilor. Ne-au arătat jurnale, am auzit de la ei cântece şi poezii de atunci; au împărtăţit cu noi ceea ce li se lăsase şi lor moştenire. Cumva, astfel, ne-au dus şi pe noi atunci şi acolo. În faţa aparatului de filmat, aceşti oameni retrăiau viaţa părinţilor sau a bunicilor lor.

„Este responsabilitatea noastră, a cineaştilor, să continuăm să săpăm în trecutul comunist şi să-l aducem la lumină”

Sursă foto: Arhivă personală Andrei Zincă

Informaţii despre ororile nazismului au ajuns la mase mari de oameni prin intermediul cinematografiei, cu preponderenţă al celei americane care dat şi filme de Oscar despre aceastră tragedie a umanităţii. Cum vă explicaţi că, din cinematografia mare, să o numesc aşa, lipsesc filmele despre ororile lăsate în urmă de celălalt monstru ideologic al secolului XX, comunismul?

Nu lipsesc, însă, că nu sunt prezente în aceeaşi măsură în care s-au făcut filmele despre nazism. În cinematografia mondială există câteva filme importante pe teme ce ţin de comunism, majoritatea venind din Europa – sunt şi filme care au luat Oscarul –, dar, în comparaţie cu ceea ce s-a făcut despre Holocaust şi despre cel de-al doilea război mondial, sunt nişte picături într-o mare. Cred că responsabilitatea este a noastră, a cineaştilor, care trebuie să găsim astfel de subiecte şi să le aducem la suprafaţă.

Pentru mine abordarea acestei teme este foarte importantă, pentru că nu este vorba doar despre ororile comunismului, ci despre ceea ce pare că tinde să se repete. Comunismul este un regim totalitarist, iar regimuri totalitariste continuă să fie, să apară. Mă uit în trecut şi văd viitorul ameninţat de pericole similare, doar că împachetate altfel.

Reacţiile extraordinare pe care le-am primit, după proiecţia filmului în SUA, îmi confirmă acest lucru: prin el, oamenii au descoperit lucruri pe care nici nu şi le-au imaginat şi pe care unii le asociază cu pericolul pe care îl trăiesc, la un alt nivel desigur, SUA, ţară divizată pe tipa similar: gândeşti ca noi, eşti de-al nostru, nu gândeşti ca noi, eşti împotriva noastră; aşa cum era în comunism. Deci, este responsabilitatea noastră, a cineaştilor, să continuăm să săpăm în trecutul comunist şi să-l aducem la lumină.

„Lacrimile sunt aceleaşi în SUA, în vestul Europei, în România”

Aţi proiectat deja filmul în SUA – la festivaluri Sedona şi la Los Angeles a şi fost premiat –, apoi în Germania, la München. Cum a fost primit de public?

În noiembrie vom ajunge în Olanda, la Haga. După fiecare proiecţie, reacţia a fost extraordinară – o dovedesc şi două premii ale publicului pe care le-a primit acest film. Fiul meu, care are 26 de ani, mi-a spus: „Te-am auzit de atâtea ori vorbin despre comunism, dar abia acum, văzând filmul, înţeleg despre ce vorbeai”. Sunt bucuros că publicul, în special un public tânăr, percepe mesajul, că e foarte sensibilizat de poveste; lacrimile sunt aceleaşi în SUA, în vestul Europei, în România.

Referindu-vă la publicul entuziast din străinătate vorbiţi despre cel autohton sau despre românii din diaspora?

Despre tot publicul. Am proiectat filmul şi în Finlanda, unde fiul meu este student şi unde a organizat o proiecţie privată, cu colegii lui. Reacţiile au fost extraordinare. Interesul tineretului – născut într-o realitate complet nouă, în care comunismul e doar o poveste care, la fel ca orice alte poveşti, poate fi schimbată în orice direcţie – de a înţelege ce s-a întâmplat în comunism, de a percepe pericolul unui regim totalitar este nemaipomenit.

Din discuţiile cu publicul – care, presupun, au succedat proiecţiile –, cu ce părere aţi rămas: la nivel de mase este cunoscută această dramă prin care au trecut peste 40.000 de cetăţeni români în regimul stalinist din prima parte a anilor 50? Sunt cunoscute, tot la nivel de public larg, ororile din cei aproape 50 de ani de comunism pe care le-au trăit România şi câteva ţări din fostul bloc sovietic?

Absolut, nu. În general, în SUA, comunismul înseamnă Stalin şi Gulag. Când am ajuns în SUA în 1983, pentru ei România era ca inexistentă pe hartă. Ştiau doar de Nadia Comăneci. Există, poate, nişte texte de manual de istorie care vorbesc despre comunism din această parte a Europei, dar nimeni nu ştie cu adevărat. Dacă nu am ştiut mulţi dintre noi, românii, despre deportarea din Bărăgan… De aceea impactul imaginilor, al poveştii acestui film este foarte mare.

„Libertatea este o experienţă individuală, un ceva pe care îl găseşti în tine însuţi”

Titlul filmului, Şi atunci… Ce e libertatea?, a fost propunerea dumneavoastră. Pentru dumneavoastră ce este libertatea? Are ea, acum, aceeaşi semnificaţie pe care o avea în anii 80, când aţi plecat din lagărul comunist în lumea liberă?

Când am plecat eram foarte tânăr şi îmi căutam o libertate de informare şi de creaţie. Apoi mi-am dat seama că libertatea are preţul pe care orice sistem vrea să-l impună.

După acest film, am ajuns la concluzia că libertatea este o experienţă individuală, un ceva pe care îl găseşti în tine însuţi, pe care tu trebuie să-l menţii; poţi prelua de la un sistem anumite noţiuni de libertate, dar ea depinde numai de tine. Sunt deţinuţi politici, de exemplu, care nu au putut fi distruşi pentru că, în detenţie, şi-au găsit în interiorul lor acea libertate; e spiritul care i-a ajutat să depăşească toate greutăţile şi să ajungă până la urmă la lumină. Sunt oameni care, în detenţie, au „scris” cărţi în minte; aceasta era libertatea lor, libertatea spiritului pe care nimeni nu le-a putut-o îngrădi. Acesta este şi mesajul meu, al filmului şi, în fond, al oamenilor care au trecut prin drama deportării: că ar trebui să găsim această libertate, să nu depindem de niciun sistem pentru a o găsi.

Vă gândiţi să vă mai implicaţi în regizarea unor filme care să aducă la lumină tragediile comunismului, traumele pe care le-au lăsat în conştiinţa colectivă?

După o experienţă îndelungată în televiziune, timp în care m-am ocupat mai mult de programe de entertaiment, am ajuns la o vârstă la care am simţit nevoie reîntoarcerii la cinema-ul practicat în tinereţe, pentru a putea face poveşti care să aibă efect asupra spectatorului, poveşti care te îndeamnă la reflecţie, poveşti pe care să le duci cu tine după proiecţia filmului. Adică, la proiecte care să ne deschidă ochii asupra realităţii şi să ne determine să facem ceva pentru a o schimba în bine.

Acum am în lucru un documentar cu tematică socială filmat în Africa de Sud. Care va fi însă următorul proiect nu ştiu încă.

• Citiţi şi: Antropolog Smaranda Vultur: „Ar trebui luat, ca într-o arcă a lui Noe, ce a mai rămas din lumea germanilor din Banat”