L-am întâlnit pe pictorul Constantin Flondor, unul dintre cei mai mari artiști contemporani,  la Galeria Jecza, cu două zile înainte de a aniversa 80 de ani. L-am invitat la un dialog. Despre minunile lumii, care îi sunt sursă de inspiraţie. Despre modul în care matematica şi pictura se întrepătrund miraculos. Despre fulgul de nea şi florile de măr. Despre 1.1.1., Sigma şi Prolog. Despre muzică, îngeri şi cea de a treia mână. Despre copilărie. Despre Crăciun.

„Modul în care este structurată această lume îmi creează bucurie şi mirare.

Încep acest interviu, domnule Flondor, urându-vă „La mulţi ani!”. Împliniţi, în 16 decembrie, 80 ani.

Mulţumesc.

Prilej cu care veţi fi celebrat, la Timişoara, prin două expoziţii. Una dintre ele, „Veranda cu flori de zăpadă”. De unde numele acesta?

La împlinirea vârstei de 80 de ani, pictorul Constantin Flondor, este celebrat la Timişoara, prin două expoziţii:

 

„2×80: Megert /Flondor”, organizată de Galeria Jecza, poate fi văzută până în 1 martie 2017.

 

„Veranda cu flori de zăpadă”, organizată de Muzeul de Artă din Timişoara, poate fi văzută până în 15 februarie 2017.

Rezultă din ataşamentul meu faţă de privitul înspre exterior, înspre natură, înspre lucruri modeste, cum este fulgul de nea sau apartamentul meu de bloc, unde există un perete ce duce spre o viţă-de-vie şi nişte pomi, pe care i-am considerat o verandă. Deci, legătura cu natura este deja, prin titlu, enunţată marcant. E intenţia de a primi frumosul care vine dinspre cele date de Dumnezeu. Fulgul de nea este o minune, acel cristal fragil, care nu ţine decât o secundă, dar care e o structură geometrică constantă: hexagonul, cu variante pe tema hexagonului. Am făcut şi fotografii şi am încercat să-l traduc şi în limbaj pictural, vizual. Veranda este oferta spre sentimentul grădinii. În plus, apare viţa-de-vie, care este un simbol christic.

De când şi cum aţi ajuns să dezvoltaţi această sensibilitate faţă de fulgul de nea?

Pe de o parte, pentru că sunt născut în decembrie, anotimpul alb, şi cred că şi asta contează mult. Apoi, sunt născut în Cernăuţi, în nord, unde zăpezile cădeau repede şi ţineau destul de multă vreme, până în februarie fiind tot ger şi omăt. Nădăjduiesc că şi anul acesta, dacă nu de ziua mea, măcar de Crăciun să mă pot bucura de puţină fulguire.

Pe de altă parte, datorită faptului că îmi place să privesc cu luare aminte detaliile acestei lumi, fenomenele care sunt prezente în jurul meu, al nostru, modul în care este structurată această lume creându-mi bucurie şi mirare.

„Copil fiind, priveam cu mare bucurie la acuarele, la pensule, la hârtie”

Când aţi pictat primul dumneavoastră tablou?

Cred că, aşa ca toată lumea, în copilărie. Eram încă la Cernăuţi, aveam vreo cinci ani şi am făcut portretul bunicului, pe o hârtie mică, în creion. Îmi pare foarte rău că s-a pierdut acel desen.

Prima acuarelă a fost pe la şapte-opt ani. Aveam nişte culori nemţeşti, Pelikan – deşi trecuse războiul, iar la noi veniseră ruşii, mai exista marfă germană prin magazine. Priveam cu mare bucurie la aceste materiale: la acuarele, la pensule, la hârtie.

Pe la 15 ani, am făcut un desen, o copie după o reproducere mare pe care o aveam în casă, o compoziţie istorică a unui unchi de-al meu, care era tot pictor, cunoscut în Cernăuţi. Am luat şi eu o hârtie de mărimea reproducerii şi, cu creionul, am început să desenez vreo 30 de personaje. O scenă foarte complexă. Cu acest desen am încântat familia, mai ales pe tata, care, de câte ori veneau oaspeţi, îl scotea şi se lăuda cu mine. De atunci cred că a intrat în mine acest „microb” al picturii. Plus că Timişoara – eram deja aici, la 15 ani – avea un liceu de artă, unde am dat admitere şi am intrat la secţia Pictură. Aşa a început drumul meu pe calea aceasta…

Ştiţi câte tablouri aţi realizat din momentul în care lumea a început să vorbească despre pictorul Constantin Flondor?

Nu ştiu, nu le-am numărat. Nu ştiu dacă pot spune câteva mii, dar câteva sute sunt, în mod sigur. Dacă iau şi desenele, ajungem la ceva mai multe. Nu am lucrat prea mult. Uneori, am regretat că nu am făcut mai multe lucrări, alteori mi-am spus că ăsta e ritmul meu. Nu puteam să fac lucrare după lucrare, continuu. Ştiu foarte mulţi colegi, dacă nu aproape toţi colegii din jurul meu, care erau mai harnici decât mine. Reuşeau să facă şi două picturi pe zi. Eu, din când în când, aveam nevoie de un răgaz de a face un pas înapoi, de a privi, de a gândi la ceea ce am făcut, apoi mai treceau câteva zile până când mă apuca, din nou, setea de a picta. Aşa că nu mă pot lăuda cu o sumă fantastică de lucrări, deşi la vârsta asta, să spui câteva sute, chiar şi două-trei mii, nu e o mare minune.

„Ascult şi glasul picturii”

Minunea vine din calitatea lucrărilor dumneavoastră…  Cum se „naşte” un tablou? Îl gândiţi, îl „creionaţi” în minte sau este efectul spontaneităţii, al unei muze foarte grăbite?

Se întâmplă ambele situaţii. Sunt lucrări mai conceptuale, gândite cu mai multă luare aminte, pentru care este necesară o pregătire nu numai în minte, dar şi în inimă, de unde lucrurile primesc un patetism, un dor de a exterioriza ceea ce e în interior. Sunt, însă, şi momente când pictez în derută. Mai este şi glasul picturii pe care trebuie să-l ascult – „Atenţie, nu o lua aşa, du-te aşa, şterge asta, pune asta” – şi căruia trebuie să mă supun. Asta ar fi, deci, o cale.

O alta este atunci când am motive, şi asta se întâmplă mai ales când ies în natură. Sunt situaţii în care mi-a plăcut ceva în mod fantastic şi atunci, fuga-fuga, caut pânză, pentru a mă apuca să lucrez. E o chestie spontană.

În cât timp realizaţi un tablou?

Încep răspunsul printr-o glumă. Un pictor chinez, care are în Franţa nişte portrete, lucrări imense de 8/3 metri, tot aşa a fost întrebat: „În cât timp faceţi o pictură?” Şi a dat un răspuns simpatic, inteligent: „În 45 de ani şi un sfert de ceas.”

Se întâmplă şi la mine momente din astea, chiar pe lucrări mari. Se întâmplă ca la ora 10 să mă apuc şi la prânz să fie gata, deşi lucrarea este de vreo trei metri – şi fac febră musculară realizând-o. Altădată, chiar dacă lucrarea este mică, mă chinuiesc şi tot revin şi, după două săptămâni, tot nu-mi place şi mai pun, şi mai pun. Deci, timpul diferă de la situaţie la situaţie care, uneori, este imprevizibilă şi pentru mine.

Un alt pictor, Morandi, spunea că e bine să faci pictură dintr-o singură piele, adică să o începi şi să o termini cât e culoarea umedă, pentru că, aşa, aceasta are o anumită prospeţime, o anumită francheţe, care e de urmărit pentru un pictor. Alţii, cum era Tizian, lucrau prin suprapuneri şi, uneori, aveau vreo 30 de suprapuneri pe o lucrare.

„E o pornire de a modifica tot timpul ceva în felul meu de a picta, şi asta mă aduce la starea în care mă simt mereu copil”

CV Constantin Flondor

Constantin Flondor, născut pe 16 decembrie 1936, la Cernăuți, este fondator al grupărilor 111, Sigma şi co-fondator al grupului Prolog împreună cu Paul Gherasim, Horea Paștina, Christian Paraschiv și Mihai Sârbulescu.

 

Expoziții personale (selecție):

2015: Loc și vis, Proiect Contemporanii, Galeria Galateca, București

2015: Das wohltemperierte Barock, Galerie Diehl Berlin

2015: Fulg de nea, Jeczagallery, Timișoara

2013-2014: la Galeriile Diehl + Diehl CUBE Berlin şi la Academia de Studii Economice, București

2013: Galeria Baril, Artissima Torino

2012: Galeria Baril Cluj

2011-2012: Galeriile Triade-Jecza, Calinaşi Galleria 28, din Timișoara

2010: Muzeul de Artă Cernăuți

2007: Barabas Villa, Budapesta

2005: Die Wonnen des Gartens, Augsburg

2003: la Palatele Brâncovenești Mogoșoaia

2000: la Muzeul Brukenthal, Sibiu

1999: la Galeria Catacomba, București

1998: la Galeria G. Hauptmann, Düsseldorf

1987: Sala Dalles, București

1968: Galeriile UAP Timișoara

 

Expoziții de grup și colective (selecție)

2015: Prolog in memoriam Dan Hăulică, Mănăstirea Putna

2015: Ideas for Change, Vienna Biennale, A

2014: Pâinea, Prolog la Mănăstirea Hurez

2014: 111+ Sigma, Cluj

2013: Sigma la Veneția, Gervasuti Foundation, Veneția

2011: Sigma – secvențe și interferențe, Palatele Brâncovenești Mogoșoaia

2009: Le Modernisme Roumain, Galeria Tajan, Paris

2009: Subversive Praktiken, Stuttgart

2007:Social Cooking Romania, Berlin, D

2007: Prolog la Bethonvilliers, Galerie A l’enseigne des Oudins Paris

1999: Una Bisanzio Latina, Galeria Bramante Roma

1998: Versions of transfiguration, Mücsarnok Art Gallery, Budapesta

1996: Mail Art in Internationalen Netzwerk Osteuropa, Muzeul Schwerin

1995: Prolog, la Limassol

1993: la Arte Fiera, Bologna

1993: Bisanzio dopo Bisanzio, Venezia

1971: la Galeria Richard Demarco, Edinburgh

1969: la Bienala de Artă Constructivă, Nürnberg

1969: Sonja Henje-Niels Onstad Art Center Oslo/Høvikodden

1968: Sala Kalinderu, București

 

Premii/distincţii (selecție)

2006: Premiul „Ion Andreescu” pentru Pictură  al Academiei Române

2004: Meritul Cultural al României, în Grad de Ofiţer

2003: Marele Premiu al Uniunii Artiștilor Plastici pentru „Întreaga Activitate”

1993: Premiul „The Ionel Jianou” ARRA, Los Angeles USA

 

(Sursă CV: http://www.contemporanii.org/artisti/constantin-flondor)

În arta dumneavoastră, dragostea de natură se îmbină cu pasiunea pentru matematică. În primul moment, te întrebi cum pot coabita atât de bine, în sufletul, în preferinţele unui om, două stări în aparenţă atât de diferite?

Da, sunt diferite numai în aparenţă. Cum v-am spus, în fulgul de nea există matematică, geometrie.

În natură, stau şi descopăr matematica, geometria acestei lumi. Am avut însă şi o perioadă în care m-am ataşat de matematică, fără să fac referinţă la natură, fie că e vorba despre o frunză, o membrană de săpun, de seminţe de floarea-soarelui sau de alte elemente de tipul acesta, care conţin geometrie. Perioada aceea nu a fost de lungă durată, dar mi-a adus o mare satisfacţie. În perioada aceea, gândeam şi eram convins că şi matematicienii sunt poeţi, că şi matematicienii au frisonul estetic pe care îl are şi pictorul. Plus că, filologic vorbind, „geo” înseamnă pământ, iar „metrie”, măsură – deci, măsura pământului. Iată, apropierea mea de grădină – grădinarul măsoară, aranjează şi gospodăreşte un pământ. Iată că şi geometria se leagă cumva de natură şi, cum am încercat să demonstrez, natura e plină de matematică, de geometrie. Chiar îmi pun întrebarea: unde a fost geometria mai întâi, în natură sau la om?

Opera dumneavoastră a cunoscut, de-a lungul timpului, diverse forme, de la instalații la mail-art, filme, desene și pictură. Forma în care vă exprimaţi este influenţată de starea de spirit sau în funcţie de ce optaţi, uneori, pentru mail-art sau, alteori, pentru pictură?

Mail-art-ul, arta prin corespondenţă, a venit către mine pentru că unii prieteni, de regulă din Germania de Est, oameni de avangardă şi de mare îndrăzneală, erau şi ei urmăriţi de STASI. Eram în plin comunism când practicam mail-art-ul. Aveam plicuri pline de corespondenţe de genul acesta, şi cei din RDG, ca să nu li se ia urma, se duceau să pună plicurile în alt oraş decât cel de domiciliu.

Nu ştiu dacă e defect sau calitate – îi las pe alţii să judece –, nu pot rămâne foarte mult în aceeaşi soluţie picturală. Simt nevoie să mă provoc şi să mă schimb, fie că schimb paleta, compoziţia, iar uneori, şi genuri. Domnul Andrei Pleşu spunea, referindu-se la mine, că  am „o evoluţie ne-monotonă”. Această ne-monotonie este ceva care mă pândeşte. E o pornire de a modifica tot timpul ceva în felul meu de a picta, şi atunci asta mă aduce la starea în care mă simt mereu copil şi proaspăt, indiferent de vârstă. Asta îmi dă o mică francheţe – pe care nu o caut, că ar fi ceva superficial, dar pe dinăuntru simt nevoia acestor provocări.

În care ipostază v-aţi simţit cel mai bine, v-aţi regăsit pe deplin?

Greu de spus… În ultima vreme, pictând. În spatele picturii stau desenul, notaţia, însemnările, care mă ajută să gândesc, să conceptualizez ceva. Tot desenul m-a ajutat foarte mult, în anii tinereţii, să evoluez. Şi prin pictură creşti, dar drumul spre înţelegerea modului în care stau lucrurile mi s-a părut mai rapid şi mai limpede prin desen.

Am avut o perioadă în care făceam fotografie – acum mai puţin fac –, în care am fost pasionat de fotografie. În prima expoziţie din cele două pe care le am acum la Timişoara, „80×2”, expun cu Christian Megert, un artist pe care nu l-am cunoscut personal, cu care însă m-am „întâlnit” într-un album de artă, În această expoziţie sunt fotografii pe care nu demult le-am găsit în atelierul meu şi pe care le-am realizat cu patos, în anii 1970-1977.

Altădată, preferată a fost geometria, cu îmbinările anumitor forme, evoluţia lor în spaţiu. Atunci, când lucram atâta geometrie şi construcţie, uneori nu voiam să mai văd pictură. Toate lucrările pe care le aveam le-am ascuns undeva şi, vreo zece ani de zile, făceam numai experienţe pe diferite materiale, ca după aceea să mă întorc, din nou, la ele. Ca după o excursie lungă, când ţi se face dor de casă. Aşa am revenit la pictură.

„Am zis că o scriu şi eu o carte despre îngeri, că le-am simţit, nu o dată, prezenţa”

Iubiţi şi muzica. Lucru care rezultă din interviuri pe care le-aţi acordat în timp şi în care evocaţi cu drag pianina de la Cernăuţi, lecţiile de pian şi chiar acele mici compoziţii muzicale ale dumneavoastră, un tango, un vals. Există un punct care face legătura între muzică şi pictură?

Se întrepătrund mult. Muzica are avantajul că e ezoterică, în sensul de inefabilă, e aer care vibrează, are ceva divin, care te pătrunde. Când eram elev la Liceul de Arte, îi vedeam ca pe nişte îngeri pe colegii mei tineri care cântau la vioară, la pian. Când te gândeşti la Bach, la Şostakovici, la Chopin, muzica lor pare  că are o încărcătură divină. Toate artele au ceva de genul acesta. Spunea Matisse că nu de puţine ori când este în atelier simte o a treia mână, care-l ajută, e mâna divină.

Pe care aţi simţit-o şi dumneavoastră.

Da, am avut şi eu senzaţia aceasta. Nu se întâmplă des, dar e ceva care te împinge, care te face pe de o parte orb, pe de alta îţi face privirea mai precisă. E ceva mai mult decât eşti tu însuţi.

Când se apropia de 90 de ani, profesorul meu de desen Podlipny m-a dus în atelierul lui şi mi-a arătat nişte desene pe care le făcuse în cărbune, după portrete ale mamei, ale bunicii lui. „Nu pot să cred că le-am făcut eu. E o minune cum s-au înfăptuit, nu-mi dau seama”, îmi spunea el, uitându-se la aceste desene făcute cu atât de multă vreme în urmă.

Am zis că o scriu şi eu o carte despre îngeri, că le-am simţit, nu o dată, prezenţa. Şi nu e vorba doar despre acea a treia mână, dar au fost situaţii în care mi-au salvat viaţa.

Pictaţi ascultând muzică sau aveţi nevoie de linişte?

Da, îmi place muzica. Clavecinul bine temperat este o compoziţie pe care îmi place adesea să o pun în atelier. O ascult la pian, deşi ea, în original, e pentru clavecin. Muzica lui Bach e un fluid continuu de bucurie estetică.

Revenind la asocierile dintre muzică şi pictură, chiar şi în terminologia folosită regăsim termeni comuni: armonie, gamă/gamă cromatică, ritm, timp, tonuri.

„La 1.1.1. şi la Sigma, împreună ne-am simţit mai puternici”

În anii 60 aţi fost co-fondator al grupurilor experimentale, 1.1.1. şi Sigma. Nu aţi avut necazuri cu autorităţile vremii? Anii aceia nu excelau în permisivitate pentru adunarea la un loc a atâtor spirite libere.

Am trecut destul de bine prin acea perioadă. M-am împrietenit cu Roman Cotoşman şi Ştefan Bertalan – amândoi plecaţi, de o vreme, pe lumea cealaltă – în timpul încercărilor noastre de a împrospăta limbajul plastic. La început, Cotoşman, fiindcă lucra deja abstract, nu prea a fost acceptat în expoziţii. În 1965, a venit un moment când toţi trei am fost acceptaţi să expunem lucrări foarte abstracte, chiar dacă titlul ducea spre natură, „Câmpie”, „Soare”, şi chiar dacă unele chiar plecau de la natură, ajungeau la un limbaj foarte plastic şi pentru cei cu o cultură vizuală insuficientă, foarte ermetic. După ce am reuşit să expunem împreună toţi trei, ne-am hotărât să formăm o grupare. Roman Cotoşman venise după o operaţie destul de grea de rinichi, făcută la Paris, unde cunoscuse un grup de cercetări vizuale din Franţa şi a zis „Hai să ne facem şi noi o grupare”. Am făcut-o şi am găsit denumirea: 1.1.1. În trei ne-am simţit mai puternici. Era o uşoară deschidere a regimului, atunci. În 1968, ni s-a cerut să expunem în Bucureşti. Secţia de Critică a Uniunii Artiştilor Plastici, văzând expoziţia noastră, ne-a propus să mergem la o bienală internaţională la Nurnberg, o expoziţie pe probleme de artă vizuală, optică. De acolo, ne-am întors numai doi, Cotoşman a rămas definitiv în străinătate.

Alături de Bertalan şi de nişte absolvenţi de la Cluj, am început, mai târziu, să revoluţionăm activitatea de la Liceul de Artă, din Timişoara. Am zis să nu mai facem desen, pictură, să facem studiu formelor, al culorilor, al spaţiului, să matematizăm, să geometrizăm.

La un moment dat, a venit un inspector din Bucureşti, care era şi el pictor, şi care s-a arătat surprins de nerespectarea programei şcolare. I-am explicat despre ce e vorba, a înţeles şi chiar ne-a sprijinit, după aceea, să facem o expoziţie în Bucureşti. Asta a fost o mare şansă a noastră, o expoziţie cu un răsunet puternic în Bucureşti.

O altă şansă a fost că ministrul Învăţământului, matematicianul şi omul de cultură Mircea Maliţa, ne-a primit prompt la el în cabinet. Mersesem la el împreună cu medicul timişorean prof. dr. Eduard Pamfil, ei fiind vechi cunoştinţe. Acesta i-a explicat că ceea ce făceam noi este ceva care face legătura între artă şi matematică, „aceştia sunt oamenii de care aveţi nevoie”. După ce ne-a văzut expoziţia, s-a declarat de acord ca Liceul de Arte din Timişoara să meargă, în premieră naţională, pe un program experimental. Apoi am intrat în colaborare cu Liceul „N. Tonitza”, din Bucureşti, unde existau profesori care, şi ei, aveau idei de modificare a programei şcolare învechite. Maliţa nu a supravieţuit însă mult la minister, era prea luminat. Aşa că nu s-a mai făcut o analiză a experimentului nostru şi am primit „programe noi, mai bune” pe care trebuia să le aplicăm.

Au fost şi alte dificultăţi, în perioada aceea, pe care le-am ignorat. Sau pe care le-am descoperit mai mult după Revoluţie, când mi-am cerut, de la CNSAS, dosarul şi am primit vreo 180 de pagini şi am constatat că aveam microfon la telefon; toate convorbirile mele cu soţia sunt consemnate acolo. Eram considerat un tip care nu prea merge după linia partidului – trebuia pictat în stil realist. Mi-am zis că mai bine că nu aflasem atunci. Mi-ar fi fost frică să stau într-o casă unde ştiam că am microfoane.

V-aţi descoperit şi prieteni care v-au turnat la Securitate?

Da, erau şi vreo doi colegi pictori. Nu am depistat cine şi nici nu vreau. E treaba lor…

„Prolog a început de la ideea de a o lua de la capătul lumii”

În anii 80, aţi devenit parte a grupului Prolog, despre care co-fondatorul său, pictorul Paul Gherasim, povestea, în iulie 2015, cum „(…) câţiva pictori s-au întâlnit acum 30 de ani, într-o grădină cu meri pregătiţi să dea în floare şi au încercat împreună o experienţă neobişnuită: de a uita ce au învăţat la şcoală. A fost încercarea de a re-deveni, de a fi la începutul meşteşugului lor, desenând, aproape uitând de ei, ramuri cu muguri în floare sau cu flori albe de măr stropite cu purpura şi roua dimineţii.” De ce Prolog a ales să pornească de la Tescani?

Asta a fost în 1985. Cu un an înainte eram aici, la Teremia Mare, cu Paul Gherasim – de care eram apropiat de multă vreme, din perioada 1.1.1. –, cu Horea Paştina, Mihai Sârbulescu, Christian Paraschiv şi ne-a zis Paul: „Ce ar fi să mergem la Casa de Creaţie din Tescani (fostul conac al Marucăi Cantacuzino, soţia lui George Enescu), unde există o livadă de meri, să mergem în perioada în care înfloresc aceşti pomi?” O vedeam ca pe un fel de referinţă la raiul pământesc. Ideea era să mergem acolo, să o luăm ca de la capătul lumii, să uităm ce ştiam până atunci despre pictură şi să redescoperim lucrurile simple ale lumii. Ceea ce vă spuneam la începutul interviului despre fulgul de nea se potriveşte acum cu floarea de măr, tot o structură albă, firavă. Aceasta era tema principală, la prima ieşire provocată de Paul Gherasim.

După această tabară de la Tescani, s-a hotărât să se facă o expoziţie, la Căminul Artei, în Bucureşti, şi tot atunci, Paul Gherasim a găsit cuvântul „prolog”, „logos” cu conotaţia biblică „la început a fost cuvântul”.

Dar „prolog” înseamnă tot timpul un început, un veşnic început, o veşnică întinerire. Prologul nu a avut însă un program anume, ci a avut o anumită stare care a însemnat prietenia dintre noi, credinţa şi bucuria de a recepta şi apoi a transpune în pictură partea frumoasă a lumii, care este creaţia lui Dumnezeu. Tocmai pentru că nu s-a vrut cu niciun program, nicio strategie, decât pictura, prietenia, Dumnezeu, natura, iată că a supravieţuit peste 30 de ani. Or, în arte, nu mai găsiţi mişcări care să fi rezistat atât de mult, nici la noi, nici altundeva.

„Nu cred că aş merge pe alte căi”

Dacă ar fi să o luaţi de la capăt, aţi alege acelaşi drum?

Cred că da. Ceea ce contează însă foarte mult este istoria pe care o parcurgi, fiindcă sunt convins că am fost determinat de istoria pe care am parcurs-o. În anii cu 1.1.1. şi Sigma era la modă structuralismul – totul era legat de problema matematizării oricărui domeniu, explicat mult mai clar prin acest sistem. Pe urmă, te afectează prieteniile pe care le legi, contactele pe care le ai – faptul că m-am întâlnit cu Bertalan şi Cotoşman a contat mai târziu, la fel, prietenia cu Paul Gherasim şi cu ceilalţi pictori, Horea Paştina, Mihai Săndulescu… Există influenţe care îţi creează felul de a fi. Dar contează şi stilul personal. Le povesteam şi foştilor mei studenţi că stilul nu trebuie să-l cauţi, îl ai sau nu-l ai, dar de regulă el există, pentru că fiecare om îşi poartă nolens-volens stilul lui. Noi suntem ca un vas, care se umple cu toate iubirile noastre: pentru pictură, pentru prieteni, iar aceste iubiri, aceste influenţe iau forma vasului care eşti tu. Totul este rezultatul complex a ceea ce se întâmplă între forma cuiva şi conţinutul său.

Deci, nu cred că aş merge pe alte căi, dacă aş merge cu aceeaşi istorie şi cu aceiaşi amici. Poate, dacă aş trăi în Honolulu, cu aceeaşi structură, aş avea un alt fel de a înţelege pictura. Nu e chiar totul dinainte scris. Dar tu rămâi, totuşi, un acelaşi. Cum spunea Andrei Pleşu, vorbind despre „o continuitate ne-monotonă”, în toate variantele acestea există un fir comun în care pot fi recunoscut ca fel de a fi, chiar în lucrurile cele mai de extremă.

Aţi alege tot Timişoara? Asta, în varianta în care, printr-o mână a destinului, nu v-a ales Timişoara pe dumnevoastră.

Ne-am ales reciproc. Din oraşele din ţară, în care am stat, la Timişoara m-am simţit cel mai bine. Seamănă puţin cu Cernăuţiul, din cauză că are o arhitectură imperială, numai că e la câmpie, iar Cernăuţiul e pe dealuri. Chiar şi spiritul Cernăuţiului l-am regăsit aici. La Timişoara, nemţii vorbeau ca şi acolo, în dialect austriac. Când am fost în Germania, uneori, colegii râdeau de mine când rosteam câte un cuvânt austriac, pe care eu le ştiam de la bunica.

„Pentru mine, Crăciunul este întotdeauna frumos”

Ne apropiem de Crăciun. Cum era Crăciunul copilăriei, în Cernăuţiul dumneavoastră natal?

Îmi amintesc de un Crăciun din 1943 – puţin înainte de refugiul nostru, de a pleca definitiv din Cernăuţi –, când mai credeam în Moş Crăciun. Aveam o cameră în care, cu câteva zile înainte de Crăciun, ne era interzis să mai intrăm. Acolo, tata lucra la un brad, înalt şi foarte bogat. În acel an, tata făcuse toată instalaţia electrică pentru pomul de iarnă – ingenioasă şi din punct de vedere tehnic, şi artistic –, care avea sute de lampadare de diferite culori. Era un pom fascinant. La asta se adăugaseră, bineînţeles, jucăriile primite. Acela este un Crăciun pe care nu pot să-l uit, deşi aveam numai vreo şapte ani.

Dar, pentru mine, Crăciunul este întotdeauna frumos. În ciuda avangardei, prin care se spune că am trecut, am un mare respect – mai ales, alături de Prolog – pentru tradiţie. Dacă un lucru este încărcat de substanţă, nu te satură niciodată. Aşa e cu Crăciunul, aşa e cu Paştele, aşa e cu primăvara. Întodeauna, aceleaşi, dar de fiecare dată oferă aceeaşi bucurie, aceeaşi trăire intensă. E o repetiţie care ne hrăneşte de fiecare dată. Şi asta e tot o lecţie pentru pictură: că poţi repeta şi, totodată, poţi rămâne profund. În istoria artelor, toate capodoperele se descoperă şi se redescoperă pe ele însele, fie că vorbim de Leonardo, de Rubens, de Rembrandt, de Klee ori de Kandinsky. De câte ori le văd, mă bucur ca la prima vedere.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.