Sărbătoare a Învierii, culminând cu momentul simbolic în care Mântuitorul învinge moartea, Paştele este marcat, în egală măsură, printr-o succesiune de momente specifice al căror ansamblu compun sărbătoarea religioasă, dar şi printr-o serie de obiceiuri care descind dintr-un trecut foarte îndepărtat. Acesta este şi cazul obiceiului practicat de Joia Mare, în Banat, care constă în aprinderea focurilor în cimitir şi rostirea de rugăciuni, menite să îi cheme pe aceştia înapoi acasă, în aceste zile cu încărcătură simbolică deosebită, în care se crede că se deschid Cerurile.

Preot Zaharia Pereş: „Cu această sărbătoare stă sau cade creştinismul”

Moment crucial în calendarul creştin, Paştele aduce cu sine, pe lângă încărcătura simbolică a Învierii, şi un prilej de retrăire sau rememorare a unor obiceiuri şi tradiţii specifice fiecărei zone în parte.

Referindu-se la semnificația simbolică a Săptămânii Patimilor, părintele Zaharia Pereș, consilier cultural în cadrul Arhiepiscopiei Timișoara, spune că aceasta este cea mai zguduitoare săptămână din întreaga istorie a neamului omenesc: “În toate bisericile se rememorează evenimentele dramatice trăite de Domnul nostru Iisus Hristos, care culminează cu răstignirea, moartea şi învierea Sa din morţi. Credincioşii se pregătesc în mod deosebit în aceste zile prin post şi rugăciune, participarea la îndătinatele denii, spovedanie şi împărtăşanie spre a fi vrednici de lumina lui Hristos”.

În ceea ce privește Învierea Mântuitorului, preotul Zaharia Pereș afirmă că aceasta este, în fapt, cea mai mare sărbătoare a Bisericii creștine: „Cu ea stă sau cade creştinismul, aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel: «Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră»”.

Părintele Pereş reaminteşte că Biserica îi îndeamnă pe toţi credincioşii să-L urmeze pe Hristos din Betania la Ierusalim, din Ghetsimani la Golgota şi să retrăiască împreună emoţionantele momente prin care a trecut Mântuitorul. „Biserica îi îndeamnă pe toţi credincioşii să-şi reverse dragostea peste cei necăjiţi: orfani, văduve, săraci, bătrâni abandonaţi şi să-i ajute prin jertfe milostive”, mai spune preotul Zaharia Pereș, într-un îndemn adresat credincioșilor, în cuprinsul căruia evocă esența jertfei Mântuitorului.

Referindu-se la tradițiile creștine legate de sărbătoarea Paștelui, acesta apreciază că sunt „elemente ziditoare de suflet” și enumeră printre gesturile cu încărcătură simbolică deosebită obiceiurile legate de vopsitul şi ciocnitul ouălor roşii: “Oul simbolizează viaţa, pentru că, precum puiul ciocneşte coaja şi sparge oul şi iese la lumină, aşa şi Hristos Domnul a înviat prin lespedea mormântului de piatră, arătând prin aceasta dumnezeirea Sa”. 

Etnolog: „Paştele, o sărbătoare religioasă atât de importantă şi de mare, încât a acoperit cu haina religioasă o parte din elementele tradiţionale”

Am încercat să trecem în revistă câteva dintre obiceiurile practicate în Banat în diferite zile ale Săptămânii Patimilor şi în ziua de Paşte. Potrivit Mariei Mândroane, etnolog în cadrul Muzeului Satului Bănăţean, unul dintre cele mai spectaculoase momente ritualice ale Săptămânii Patimilor se petrecea în Joia Mare şi consta în obiceiul aprinderii focurilor, în curţile gospodăriilor şi în cimitire: „În fiecare zonă a ţării există ceea ce numim cultul morţilor. Există, în această privinţă, particularităţi în modul de desfăşurare a ritualului, fără îndoială spectaculos, de Joia Mare. Focurile sunt aprinse şi ard în cimitire, uneori chiar şi pe timp de noapte. Sunt aduse nişte lemnuşele, în trecut acestea fiind nişte beţe din lemn de alun. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat, acum se poate aduce cenuşă, peste care se pune motorină, se fac altfel de focuri… Dar obiceiul s-a păstrat. Fiecare familie aduce o ulcică cu tămâie”.

Maria Mândroane istoriseşte, spre ilustrare, şi secvenţe din propria copilărie, legate de ritualul din Joia Mare al comemorării sufletelor celor decedaţi: „Bunica ne trezea la o oră matinală, pe la cinci dimineaţa, şi făcea focul în vatră, unde cocea colăcei, care erau oferiţi de pomană, în cimitir, pentru sufletele morţilor. Aprindea apoi trei focuri în curte. Mergeam la cimitir, unde ducea o plasă cu colăcei, cu dulciuri, cu bomboane, cu rahat şi o sarcină de lemnuşele, pentru a aprinde cu ele focul. De obicei, dacă erau mai mulţi morţi, se aprindea un singur foc mare, iar dacă morţii casei erau mai puţini, atunci se aprindea câte un foc lângă fiecare mormânt în parte. Şi se rosteau rugăciuni pentru sufletele morţilor, care erau chemaţi să vină acasă, să petreacă sărbătoare împreună cu casnicii. Pentru că, după cum ştiţi, sărbătoarea Învierii are o semnificaţie aparte, se crede că se deschid Cerurile…”.

Etnologul mai spune că momentului de aprindere a focurilor şi cel al rugăciunilor rostite pentru sufletele celor trecuţi în lumea de dincolo îi succede cel al Vinerii Mari, care este dedicat pregătirilor pentru ziua de Paşte. „Este momentul vopsirii ouălor de Paşte şi a celorlalte pregătiri pascale. Atunci se pregătesc prăjiturile, care în Banat sunt multe şi sofisticate. Şi, fireşte, tot atunci se merge la biserică, cu lumânări, şi se aşează Mormântul Mântuitorului”, mai spune Maria Mândroane, precizând că în această zi prevalentă este încărcătura simbolică a momentului, prin care creştinii retrăiesc, alături de Mântuitor, chinurile îndurate, plâng moartea lui Isus şi îşi investesc nădejdea în momentul Învierii Sale.

Aceasta explică şi că, în cazul sărbătorilor foarte mari, aşa cum este şi cazul Paştelui sau al Crăciunului, o parte din tradiţiile foarte vechi care existau în fiecare comunitate în parte – şi despre a căror origine spune că ar putea descinde chiar din perioada traco-dacică – s-au estompat, ele fiind treptat eclipsate de dimensiunea religioasă a sărbătorii: „Religiosul a acoperit în mare măsură tradiţiile. Existau, probabil, tradiţii specifice pentru fiecare comunitate, pentru fiecare sat în parte. Dar sărbătoarea religioasă, în aceste cazuri, este atât de importantă şi de mare, încât a acoperit cu haina religioasă o parte din elementele tradiţionale”.

În ziua de Paşte, afirmă Maria Mândroane, la fel ca în toate duminicile, de altfel, exista o tradiţie a horei duminicale, care reprezenta un prilej de comuniune şi de socializare între membrii unei comunităţi: „Era un mod efectiv de a petrece sărbătoarea, un mod efectiv de comunicare. Cu aceste prilejuri, tinerii se cunoşteau între ei, maturii discutau, se povesteau întâmplări de război sau din viaţa satului, chestiuni anecdotice sau se cântau balade. Exista, dacă vreţi, o comunitate de muncă şi de sărbătoare. Se sărbătoarea într-un mod efectiv aplicat, nu pasiv, aşa cum se întâmplă în prezent, când de sărbători obişnuim să ne hrănim, de cele mai multe excesiv, sau să stăm tolăniţi. Hora era tocmai un astfel de prilej de întâlnire, în mijlocul satului, a tuturor membrilor unei comunităţi”.

Împărtăşania şi spovedania, repere ale grijii creştinului faţă de propriul suflet

În volumul intitulat Datinile şi credinţele poporului român, aparţinând culegătorului de folclor Elena Niculiţă-Voronca, este menţionat, cu referire la Săptămâna Patimilor, faptul că, în această perioadă, creştinii trebuie să îşi îngrijească şi de suflet, spovedindu-se şi împărtăşindu-se. „Omul trebuie să se grijască de patru ori pe an, în cele patru posturi – căci împărtăşania fără a să posti nu să poate lua –, iar cine nu se poate împărtăşi în posturile de peste an să împărtăşeşte numaidecât în postul cel mare”, consemnează Elena Niculiţă-Voronca, notând, de asemenea, că despre acela care nu s-a împărtăşit vreme de şapte ani, se spune că nu mai are voie să intre în biserică.

„Săptămâna aceasta se numeşte «săptămâna patemilor» lui Domnul Hristos, când a fost chinuit pe cruce şi îngropat”, mai consemnează autoarea, referindu-se la caracterul evocator al Deniilor care, prin rugăciuni şi cântece religioase, de-a lungul întregii Săptămâni a Patimilor, vorbesc despre suferinţele îndurate de Mântuitor.

„Apoi, în Săptămâna Mare, să face denia de Joia Mare, când se cetesc cele 12 evanghelii şi să scroate crucea, arătându-se Domnul Hristos răstignit.(…) Vineri, după-amiază, crucea să duce în altar şi să scoate în biserică «aerul» sau «mormântul Domnului», puindu-se pe o masă, în mijlocul bisericei”, mai notează Elena Niculiţă-Voronca.

Vinerea Mare, moment de retrăire simbolică a patimilor Mântuitorului

Semnificaţia profundă a zilei de Vinerea Mare este aceea de retrăire, alături de Mântuitorul Isus, a momentului morţii şi coborârii Sale în mormânt, care premerge Învierea, potrivit informaţiilor de pe pagina de internet crestinortodox.ro: „Această coborâre şi ridicare din groapa morţii se face în chip simbolic, prin trecerea pe sub masa aflată în mijlocul bisericii, pe care stă întins trupul mort al lui Iisus Hristos, întipărit pe Sfântul Epitaf”.

Aceeaşi sursă explică faptul că Sfântul Epitaf este un obiect de cult confecţionat din pânză de in, mătase sau catifea, pe care este imprimată sau pictată icoana punerii în mormânt a Mântuitorului Iisus Hristos.

Tot în ziua de Vinerea Mare se face, în toate bisericile din ţară, şi pomenirea patimilor „Sfintelor şi Mântuitoarelor şi înfricoşătoarelor Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos” şi se săvârşeşte „Vecernia scoaterii Sfântului Epitaf”, în cadrul căreia este scos în mijlocul bisericii Sfântul Epitaf şi este aşezat pe o masă care închipuie Mormântul Mântuitorului. Astfel, prezenţa Mormântului Mântuitorului în mijlocul bisericii reprezintă o aducere aminte, simbolică, a faptului că, înainte de a a se ajunge la momentul Învierii, credincioşii trebuie să participe, în chip simbolic, alături de Isus, şi la Patimile, moartea şi îngroparea Mântuitorului.