Foto: Radu Sandovici / Fundaţia Humanitas Aquaforte

Este profesor de istorie sud-est-europeană la Universitatea din Viena şi, implicit, un foarte bun cunoscător al societăţii şi al politicii româneşti din interbelic până azi. Este şi autorul primei biografii fundamentate ştiinţific a conducătorului mişcării legionare, Corneliu Zelea Codreanu, volum care are la bază o documentare întinsă pe zece ani, inclusiv în arhive din ţară şi din străinătate şi în presa vremii, Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea şi căderea „Căpitanului” (Humanitas, 2018).

În contextul în care Europa traversează o perioadă dificilă, în care populismul şi extremismul, încurajate de Rusia, au câştigat teren, o perioadă în care sunt ameninţate democraţia şi ordinea de securitate, l-am invitat pe istoricul Oliver Jens Schmitt la un dialog despre similitudinile între anii 1938-1940, când extremismul luase avânt, cu urmările catastrofale pe care le cunoaştem, şi anii noştri, când este din nou prezent pe scena politică şi în societate. Despre cauzele revirimentului partidelor populiste, extremiste, ale retoricii suveraniste şi rolul, financiar şi ideologic, pe care îl joacă în această ecuaţie Rusia. Despre cauzele care cresc apetenţa unei părţi a populaţiei, inclusiv din România, pentru populism şi extremism. Despre modul în care a influenţat doctrina legionară dictatura naţional-comunistă şi reminiscenţele acestora în politica românească actuală, prin AUR, „o combinație între legionarism, în tendințele sale social-revoluționare și ortodoxiste, și ceaușism”. Despre pericolul care pândeşte democraţia din spatele acestor mişcări şi partide extremiste, dar şi despre modul în care putem evita prăbuşirea într-un alt hău al istoriei.

„Amintirea anilor 1938-1940 continuă să modeleze politica de astăzi”

CV Oliver Jens Schmitt

Oliver Jens Schmitt s-a născut în Elveţia, în anul 1973.

Este profesor de istorie sud-est-europeană la Universitatea din Viena. Temele sale de cercetare privesc, printre altele, fascismul în Europa de Est, cu accent pe România, societăţile urbane din estul Mediteranei în secolul al XIX-lea, societatea şi politica în Imperiul Otoman târziu, evoluţiile socioculturale în spaţiul albanez, istoria imperiului maritim al Veneţiei sau istoria Balcanilor în Evul Mediu târziu.

Din 2017, este preşedintele Secţiei Filozofie/Istorie a Academiei Austriece de Ştiinţe.

Printre titlurile sale, traduse în mai multe limbi, se numără: Kosovo: Kurze Geschichte einer zentralbalkanischen Landschaft (Kosovo. Scurtă istorie a unui ţinut central-balcanic, 2008); Skanderbeg: Der neue Alexander auf dem Balkan (Skanderbeg. Noul Alexandru din Balcani, 2009; trad. rom. 2014); Die Albaner: Eine Geschichte zwischen Orient und Okzident (Albanezii. O istorie între Orient şi Occident, 2012). În România, la Humanitas, i-a fost publicată biografia Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și decăderea „Căpitanului“ (2017, 2022), România în 100 de ani. Bilanţul unui veac de istorie. Urmat de un dialog cu Marian Voicu (2018) şi Balcanii în secolul XX. O istorie postimperială (2021, 2022).

(Sursă CV: Humanitas)

„O mare parte din ceea ce trăim astăzi aminteşte de prăbuşirea ordinii europene de pace din 1938-1940, în care Hitler şi Stalin au lucrat împreună din toamna anului 1939”, aţi declarat într-un interviu recent. Care sunt, în opinia dumneavoastră, domnule Oliver Jens Schmitt, similitudinile între cele două perioade, între cele două conjuncturi?

Numeroase țări din Europa Centrală și de Est sunt amenințate în existența lor de o putere autoritară care devine rapid o putere totalitară. În 1938-1940, această regiune a fost supusă la presiuni din două părți, din partea Germaniei naziste și a Uniunii Sovietice, iar astăzi, din partea Rusiei lui Vladimir Putin. Sistemele de alianțe care ofereau protecție Europei Centrale și de Est sunt supuse la presiuni: în 1938-1940, sistemul de alianțe slab și intrinsec contradictoriu construit de Franța s-a prăbușit rapid. A eșuat din cauza egoismelor: Polonia nu a ajutat Cehoslovacia în 1938, ci a anexat un teritoriu disputat; România nu a ajutat Polonia în 1939 și, la scurt timp după aceea, a devenit ea însăși obiectul celor două puteri totalitare; Iugoslavia a rămas pasivă când România Mare a căzut, în 1940, și a fost ea însăși zdrobită în 1941. În 1939, Franța și Marea Britanie au oferit o garanție de securitate pentru Polonia, dar nu au îndrăznit să atace Germania nazistă. Mai degrabă, Franța a fost învinsă pe propriul teritoriu în 1940, ceea ce a fost fatal și pentru România, care se bazase mult timp pe Franța pentru securitate. În nord, Finlanda a fost unul dintre puținele state care a îndrăznit să respingă ultimatumul sovietic și a luptat. Polonia și Grecia au ales, de asemenea, să lupte în fața agresiunii Germaniei și, respectiv, a Italiei. Amintirea acelor ani continuă să modeleze politica de astăzi: statele baltice au lăsat Armata Roșie să intre în țară fără să lupte și s-au scufundat în colonii ale rușilor. Acest lucru explică sprijinul lor hotărât pentru Ucraina în prezent. Finlanda are una dintre cele mai puternice armate din Europa și aderă la NATO – spiritul de luptă din 1939-1940 caracterizează și astăzi această națiune. Acest lucru este valabil și pentru Polonia. Societatea cehă a reacționat puternic la invazia rusă în Ucraina – se amintește de 1938, dar și de 1968, adică de invazia germană și sovietică, la care cehii nu au rezistat cu forța armelor. Reacția României are, de asemenea, paralele cu cea de astăzi: țara se bazează pe aliații săi, dar este slăbită pe plan intern de luptele interne ale partidelor, cu o armată slab pregătită și o populație nerezistentă din punct de vedere mental.

Ce au păstrat extremiştii de azi din retorica, din practica celor din anii ’30-’40?

În cazul României, extremiștii de azi – AUR, Cǎlin Georgescu, foarte activ pânǎ la invazia ruseascǎ din 24 februarie 2022, aparent dezactivat de mentorii sǎi –, dar și forțele naționaliste din Biserica Ortodoxă Română sau din fruntea Academiei Române au preluat, în totalitate sau în parte, de la legionari și de la adepții lui A.C. Cuza și Octavian Goga: anti-liberalismul, autoritarismul, ostilitatea față de minoritățile etnice și religioase, antisemitismul, un naționalism protocronist exagerat, un misticism naționalist ortodox și sacralizarea pseudo-religioasă a națiunii. Dar extremiștii adoptă și practici legionare, cum ar fi lagărele de muncă, marșurile comune, implicarea clericilor BOR, frățiile ortodoxe, mănăstirile extremiste precum Petru vodǎ.

„Suntem martorii combinării mai multor elemente de criză care s-au acumulat de-a lungul mai multor ani”

În anii ’30 – ’40, explicaţia pentru faptul că populaţia şi-a îndreptat atenţia, că şi-a pus naiv speranţele în agendele politice ale unor partide naţionaliste, extremiste poate sta în perioada de post-criză economică mondială ori în procesul de formare a statelor moderne. Cum se explică azi revirimentul partidelor ultranaţionaliste, suveraniste, extremiste – inclusiv în ţări din Europa stabile economic şi cu o democraţie consolidată?

În prezent, suntem martorii combinării mai multor elemente de criză care s-au acumulat de-a lungul mai multor ani și care acum se reunesc. Multe dintre mediile sociale clasice pe care partidele social-democrate și creștin-democrate s-au bazat timp de zeci de ani s-au dizolvat. Dispariția muncitorilor industriali din Franța, de exemplu, a afectat puternic stânga moderată. În plus, în multe țări, stânga a acordat mai multă importanță politicii identitare decât intereselor muncitorilor: multe partide social-democrate sunt acum votate de funcționari, în timp ce muncitorii susțin extrema dreaptă; acesta este și cazul Franței. În plus, observǎm discrepanțele în materie de politică economică și monetară între sudul și nordul UE; slăbirea zonelor rurale și desființarea serviciilor de stat în afara marilor orașe – aceasta este o problemă în Franța și explică rezistența „vestelor galbene”, dar poate fi observată și în unele părți din estul Germaniei. În multe țări, s-a deschis astfel o falie socială, economică și mentală între oraș și țară.

Emoționalizarea marilor probleme politice a atins, de asemenea, o nouă dimensiune. Printre acestea se numără imigrația în masă din țările islamice și consecințele politicii eșuate de migrație a Guvernului Merkel, în special; presiunea morală în politica de migrație exercitată de Guvernul Merkel asupra țărilor din estul UE, care a fost percepută în multe state ca o încălcare a suveranității naționale.

Este de menţionat şi războiul cultural în politica de gen, care nu numai că divizează vestul și estul Europei, dar duce și la tensiuni tot mai mari în vestul UE.

Alte elemente ale crizei sunt manipularea rețelelor de socializare și pierderea tot mai mare a importanței mass-media tradiționale; neîncrederea tot mai mare în autorități precum știința, în special în medicină, în administrația de stat și în politică.

În multe țări, partidele tradiționale sunt slăbite – în cazul Austriei, de exemplu, de corupție și de colaborarea cu Rusia lui Putin; pandemia a intensificat masiv aceste tensiuni – la care se adaugă războiul economic provocat de Rusia, cu penurie de energie, inflație ridicată și amenințarea falimentului companiilor și a șomajului. De ani de zile, Rusia a promovat, de asemenea, partide de extremă stânga și de extremă dreapta în Italia și Franța, dar și în Germania și Austria, în Europa central-estică și în Balcani. De asemenea, Kremlinul a investit în dezinformare și beneficiază de nivelul scăzut de educație politică din țări precum Austria, unde neîncrederea în elite este foarte mare. Finlanda, pe de altă parte, arată că investițiile sistematice în educație cresc rezistența populației la campaniile de dezinformare.

Sursă foto: Universität Klagenfurt

„Rusia se află, din punct de vedere financiar și/sau ideologic, în spatele multor forțe suveraniste”

Majoritatea partidelor extremiste din zilele noastre susţin suveranismul – un concept prevăzut oricum în legile fundamentale naţionale –, dar îl invocă doar pentru a contesta alinierea legislaţiei naţionale la cea europeană ori obligaţiile ce decurg din apartenenţa la UE, la NATO. Cine şi ce este de fapt în spatele acestei retorici a suveranismului?

Ideile suveraniste sunt adesea exprimate în opoziție pentru a mobiliza voturile alegătorilor nemulțumiți. În multe state, ieșirea din UE nu ar fi un lucru care ar putea obține o majoritate. Austria este un bun exemplu: partidul populist de dreapta FPÖ, atunci când s-a aflat la guvernare, nu a mai vorbit despre ieșirea din UE, propagată anterior. Nici măcar partidul PiS din Polonia sau Fidesz al lui Orbán nu doresc acest lucru. Avantajele apartenenței la UE sunt prea mari și foarte mulți oameni din Europa beneficiază de pe urma acesteia.

Totuși, această propagandă slăbește UE. Rusia se află, din punct de vedere financiar și/sau ideologic, în spatele multor forțe suveraniste: fie că este vorba de Rassemblement National sau de partidul lui Jean-Luc Mélenchon în Franța, de AfD și Die Linke (post-comuniști în Germania), de Lega în Italia, de Fidesz în Ungaria sau de AUR în România. Problemele socio-economice sunt prezentate ca și cum statul-națiune le-ar putea rezolva singur.

În România, extremistul rusofil Cǎlin Georgescu a fost cel puțin suficient de consecvent pentru a prezenta consecința acestei viziuni: o Românie cu mici fermieri care practicǎ agricultura de subzistențǎ. Acest lucru este aproape surrealist, dar cel puțin suveranismul a fost gândit până la concluzia sa logică. În cazul României, suveranismul are rădăcini vechi – amintește de propaganda din epoca Ceaușescu, dar și de cea a Partidului Național Liberal din perioada interbelică („prin noi înşine”). Populismul suveran nu este un fenomen nou, este mai degrabǎ un indicator al nemulțumirii politice, al unei retrageri din lume. Nu există aproape niciun stat european care să poată urma o cale suveranistă. Marea Britanie demonstrează acest lucru în mod impresionant.

„AUR este o combinație între legionarism, în tendințele sale social-revoluționare și ortodoxiste, și ceaușism”

Şi în România, după cum foarte bine ştiţi, există apetenţă electorală pentru populism şi extremism – o confirmă, de dată relativ recentă, trimiterea în Parlament a Partidului Alianţa pentru Unirea Românilor (AUR), care a ocupat culoarul electoral al fostelor PRM, PUNR, Vatra Românească. A crescut în România apetenţa electorală pentru populism, pentru extremism pe fundalul contextului european sau, fără legătură cu ce se întâmplă în Occident, influenţată de alţi factori?

Situația din Europa de Vest are un impact puternic asupra României. Mulți oameni au fost nevoiți să se întoarcă în România din cauza pandemiei de covid; mulți lucrători migranți din Occident au fost grav afectați de criză. AUR a câștigat foarte multe voturi mai ales în diaspora, unde există un potențial protestatar care își alege acum o nouă forță de protest după eșecul USR Plus. Extremiștii români urmăresc cu mare atenție grupurile și partidele conexe din străinătate. George Simion, de exemplu, este un admirator al lui Viktor Orbán, într-un moment în care relațiile româno-maghiare au redevenit tensionate. Rădăcinile ideilor pe care AUR le reprezintă sunt vechi și adânci în România; din ele cresc mereu plante noi. În esență, este o combinație între legionarism, în tendințele sale social-revoluționare și ortodoxiste, și ceaușism. Grupurile purtătoare ale acestor idei au fost puternic împletite cu Partidul Comunist și cu Securitatea, în perioada de după 1989. Partidul România Mare al lui Vadim Tudor este cel mai cunoscut exemplu.

Partidele tradiționale – PSD și PNL – au subestimat aceste grupări, dar au preluat ele însele discursul tradiționalist-ultranaționalist în campaniile electorale – prin acest „flirt” politic au legitimat aceste idei. În 2014, Victor Ponta își subliniase identitatea de român ortodox în fața lui Klaus Iohannis și fusese susținut clar de BOR în al doilea tur de scrutin. AUR, în special, se poate baza pe această moștenire politico-mentală a PSD şi „România mare”. Ca și alte partide extremiste, se prezintă ca o opoziție la establishment – actualul Guvern reprezintă destul de bine acest establishment. În plus observǎm gestionarea mediocră a multiplelor crize de către un guvern cu puțină credibilitate și un președinte care nu-și poate explica deciziile politice. Însă, spre deosebire de alte partide, AUR a investit foarte mult în contactul direct şi personal cu electoratul ceea ce mulți oameni dezamăgiți de partidele tradiționale apreciază în mod evident. Partidul este sprijinit de numeroși preoți care își exercită influența în parohiile lor. În plus, folosește cu abilitate rețelele de socializare și operează trans-teritorial, atât în România, cât și în diaspora.

De unde provine retorica obsedantă cu „trădarea de ţară” şi „trădătorii de neam”, sintagme care apar în retorica ultranaţionaliştilor români şi azi – aşa cum în anii ’50 erau leitmotiv al comuniştilor în procesele politice intentate „duşmanilor de clasă”?

Această retorică reflectă o aparentă nesiguranță adânc înrădăcinată în ceea ce privește stabilitatea statalității și a identității naționale românești. Legionarii erau deja obsedați de acest lucru și vedeau dușmani mai mari în românii care le respingeau ideologia decât în evrei, pe care îi respingeau ca antisemiți. Propaganda legionară trebuie înțeleasă pe un fundal care astăzi este adesea uitat și care nu este predat în școli: după 1918, România a fost un stat multietnic și multiconfesional, eterogen din punct de vedere regional, care s-a definit ca stat național unitar. Realitatea socio-culturală s-a îndepărtat atât de mult de acest ideal încât elitele au văzut amenințări peste tot. Serviciile secrete din perioada interbelică întocmeau liste cu dușmanii statului: acestea erau toate etniile, cu excepția românilor, toate religiile și confesiunile, cu excepția BOR – asta însemna că și românii neortodocși erau considerați potențiali trădători, ca și membrii Bisericii Greco-Catolice, neoprotestanții, stiliștii/vechi calendariști; extremiștii de stânga și de dreapta erau, de asemenea, considerați periculoși. Adunând toate aceste grupuri, aproximativ 40% din populație era considerată potențial dușman al statului și trădător. În schimb, s-a impus ideea unui neam românesc-ortodox compact, definit biologic, și obiectivul de omogenizare etnică și confesională și de nivelare a societății. De fapt, în 1930, România avea aproximativ 30% din populația non-românească, iar astăzi este puțin sub 10%. Ideea că țara ar fi exploatată de „străini”, fie ei evrei, maghiari sau investitori străini, se pare că are încă un efect mobilizator – deși mulți reprezentanți ai acestei idei sunt în relații bune cu „străinii”, mai ales în viața de afaceri.

Retorica AUR este un melanj între idei ale extremei drepte şi ale extremei stângi. Cum se explică această pendulare între două ideologii, care este punctul comun, liantul?

Legionarismul însuși a avut o puternică latură social-revoluționară. Când Ana Pauker a făcut un pact cu legionarii pentru a lupta împotriva partidelor tradiționale, ea s-a bazat pe acest element și pe învrăjbire comunǎ împotriva statului constituțional democratic. Același lucru este valabil și în cazul AUR și al altor partide similare: les extrêmes se touchent. Elementele disparate din program sunt legate între ele, deoarece sunt îndreptate împotriva unui adversar comun: statul de drept, democrația liberală, libertățile individuale, economia de piață.

„Ceaușismul era legionarismul minus ortodoxia”

„Codreanu a pus bazele ideologice şi sociale pentru trei dictaturi: cea carlistă, cea antonesciană, cea naţional-comunistă”, scrieţi în volumul dumneavoastră Corneliu Zelea Codreanu – Ascensiunea și căderea Căpitanului.  În privinţa primelor două dictaturi, lucrurile sunt limpezi. Cum a influenţat însă doctrina legionară dictatura naţional-comunistă? Care, iată, la peste 30 de ani de la căderea regimului, are încă reverberaţii în societate, o serie de elemente ale naţionalismului ceauşist regăsindu-se în retorica AUR, cum aminteam.

Legiunea propunea o Românie puternică, industrializată, omogenizată etnic și confesional, în care diferențele dintre regiuni să dispară; Legiunea dorea o economie controlată de stat (dar fără colectivizarea agriculturii); dorea expulzarea sau asimilarea minorităților; susținea un cult al conducǎtorului și sacralizarea națiunii; propunea o înțelegere protocronistă a identității și visa la o Românie care să fie admirată și respectată pe plan internațional. Nu este o coincidență faptul că mulți legionari eliberați din închisoare în 1964 au susținut ceaușismul – era legionarismul minus ortodoxia.

„Simion se pune în scenă, în rudimente, ca noul Codreanu”

La sfârşitul lunii august a avut loc nunta preşedintelui AUR, George Simion, copiată după „nunta cu poporul”, de acum aproape 100 de ani, a liderului Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu. Asemănările între cei doi se opresc în acest punct?

Simion a jucat cu referințele la nunta lui Codreanu pentru a obține o atenție maximă din partea presei. Și a reușit acest lucru, deoarece foarte multe mass-media au făcut această comparație. Simion se pune în scenă, în rudimente, ca noul Codreanu; Simion nu are carismă, așa că vrea să profite de carisma lui Codreanu, dar și copiază strategiile de marketing și mobilizare cu care Codreanu a avut succes acum 100 de ani.

Sursă foto: ICR SUA

„Trebuie să consolidăm democrația de la rădăcini, prin educație, prin mass-media critică, prin combaterea sistematică a dezinformării”

Sunt aceste partide, aceste mişcări populiste, ultranaţionaliste, suveraniste, extremiste un pericol real – pentru România, pentru Europa – sau sunt doar zgomotoase şi, de fapt, insignifiante ca forţă politică?

Europa se află într-adevăr într-o fază dificilă. În Franța, jumătate din electorat a votat pentru partide pro-ruse de extremă dreapta și de extremă stânga. În Italia, o neofascistǎ ar putea deveni în curând prim-ministru. În Germania, aceleași forțe, post-comuniștii și populiștii de dreapta, se mobilizează împotriva crizei energetice și în favoarea Rusiei. Relativ imune la aceste curente sunt țările stabile din punct de vedere economic din Europa de Nord, Olanda sau Elveția, țări cu o populație foarte bine educată.

Peisajul politic românesc de după 1989 este foarte instabil, fluctuațiile sunt enorme. În urmă cu cinci ani, se părea că demonstrațiile în masă pentru statul de drept vor schimba țara. Dezastrul coaliției PNL-USR-Plus a spulberat pentru moment aceste speranțe. În prezent, tendința este într-o direcție diferită, suveranistă, naționalistă, anti-occidentală, autoritară – totuși, societatea nu s-a schimbat atât de profund în acest timp scurt, în ciuda pandemiei. Este caracterizată de un nivel ridicat de nemulțumire, dar în timp ce tabăra societății civile care s-a mobilizat masiv în 2017-2018 este dezamăgită, un mediu care a crescut de-a lungul anilor și s-a pregătit în consecință își valorifică șansa. Ceea ce este îngrijorător este că nimeni nu se confruntă cu adevărat cu acest mediu, PSD și PNL păstrându-și opțiunile deschise. Cu toate acestea, lipsa de demarcație și lipsa unei confruntări clare între partidele tradiționale și extrema dreaptă nu reprezintă o noutate în istoria României. Multe vor depinde și de cine va candida ca succesor al lui Klaus Iohannis. Numele care au fost menționate până acum nu reprezintă deloc o Românie a statului de drept și a democrației, așa cum au sperat protestatarii din 2017-2018.

Putem – ca societate – să evităm prăbuşirea într-un alt hău al istoriei, poate asemănător celui în care a fost aruncată omenirea în anii ’30-’40 ai secolului trecut?

Într-adevăr, situația nu este lipsită de pericole, mai ales că, în acest moment, în Europa lipsește o conducere clară. Președintele francez este slăbit după alegerile parlamentare, cancelarul german pare uneori copleșit, iar Marea Britanie este preocupată de ea însăși. În Italia, Mario Draghi, un reformator hotărât, a fost răsturnat de partide complotiste. Polonia a deschis o nouă falie politică prin cererile sale de reparații din partea Germaniei, și asta în plin război în Ucraina. Cele mai constructive state din Europa sunt cele de dimensiuni medii și mici, Olanda, Irlanda, statele scandinave și baltice – toate sunt stabile pe plan intern, toate nu au alternativă la o Europă puternică care să le protejeze. Dar acestea sunt prea slabe pentru a se impune în fața statelor mari și slabe. În ceea ce privește politica de securitate, Europa este în întregime dependentă de SUA. Războiul din Ucraina a demonstrat acest lucru. Cu toate acestea, SUA însăși se confruntă cu numeroase conflicte interne. În Est, numeroase state UE sunt instabile pe plan intern (Cehia, Slovacia, Bulgaria), sunt amenințate masiv de vecini (Grecia și Cipru de către Turcia) sau au trecut în tabăra Rusiei (Ungaria). Iar această analiză se limitează doar la Europa și nu include politica agresivă a Chinei și nici strategiile urmărite de țările din sudul lumii.

Ne aflăm într-o fază în care democrațiile din lumea occidentală trebuie să se unească – și o fac, spre uimirea lui Vladimir Putin. Depinde mult și de rezultatul războiului din Ucraina – dacă Putin este învins acolo, vor dispărea și susținătorii săi din UE, ceea ce ar schimba peisajul politic în multe țări. Dar trebuie să consolidăm democrația de la rădăcini, prin educație, prin mass-media critică, prin combaterea sistematică a dezinformării. Acesta este cel mai bun antidot împotriva influențelor ostile, iar fiecare cetățean poate contribui la acest lucru în mediul său. Acest lucru mi se pare esențial într-o democrație: nu poate fi apăratǎ de un guvern. Cetățenii trebuie să facă acest lucru și trebuie să dorească să o facă.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.