În 20 ianuarie 2017, la Preşedinţia SUA se va face rocada de facto între Barack Obama şi Donald Trump, a cărui viziune, anticipează unii analişti, va genera riscuri pentru securitatea globală.

Modul în care poate fi influenţată România de această schimbare la vârful administraţiei americane, rolul pe care trebuie să şi-l asume în noul context, vulnerabilităţile noastre actuale şi riscurile pe care le implică o gestionare deficitară a intereselor noastre strategice sunt câteva dintre temele dialogului la care l-am invitat pe Cristian Diaconescu, un politician cu experienţă în politica externă, care a avut şi două mandate de ministru de Externe.

„Este aşteptată o poziţionare a preşedintelui Trump faţă de afirmaţiile din campania electorală”

Cum estimaţi că va fi influenţată România de schimbarea la vârful establisment-ului politic al SUA, partener strategic al ţării noastre?

Ceea ce, după părerea mea, aşteaptă întreaga Europă, dar şi România este o poziţionare a preşedintelui Trump faţă de afirmaţiile făcute în campania electorală. Dacă vor rămâne doar o retorică politică, orientate fiind spre câştigarea alegerilor, aceste afirmaţii vor fi uitate curând. Pe de altă parte, sunt o serie de teme faţă de care este necesară o confirmare, sau nu, din partea noii administraţii americane.

În primul rând – într-o ordine aleatorie, evident –, este discuţia în legătură cu raporturile de parteneriat, relaţiile între Federaţie Rusă şi SUA. Astăzi, relaţiile sunt reci, nu se poate pune problema unor înţelegeri de substanţă pe toate fronturile, în primul rând militare, în care participă atât SUA, cât şi Federaţia Rusă. De ce este important pentru România? Practic, anul viitor va fi momentul în care vor fi operaţionalizate toate deciziile luate la summitul de la Varşovia al NATO. Aceste decizii presupun o prezenţă avansată a forţelor NATO, cu scop de descurajare în ceea ce priveşte mai ales comportamentul impredictibil al Moscovei, manifestat în ultima perioadă. În urmă cu câteva zile, regimul european de sancţiuni în ceea ce priveşte Federaţia Rusă a fost reînnoit. Deci, Europa consideră în continuare – indiferent de ceea ce se spune în retorica politică internă, în diverse state europene – că Federaţia Rusă, prin abuz, a încălcat frontierele Ucrainei şi a anexat Crimeea. Este mesajul clar, concret, nenuanţat din punct de vedere politic, dat de la nivel european. Pe fundalul acestor mişcări se consideră că Moscova a indus în Europa un sentiment de temere, riscuri şi ameninţări; la nivelul NATO s-a hotărât ca acestea să primească inclusiv un răspuns militar, nu numai unul politico-diplomatic. Este extrem de important să vedem cum noua administraţie americană va continua să sprijine această decizie – nu este vorba despre o atitudine, ci despre o decizie politică luată, confirmată, susţinută de către toate statele membre ale NATO. În opinia mea, această decizie nu este negociabilă astăzi, pentru că nu s-au schimbat datele care au stat la baza luării acestei hotărâri, iar semnalul este, încă o dată spun, păstrarea sistemului de sancţiuni.

În al doilea rând, în timpul campaniei, dl Trump a anunţat că sprijinul SUA în NATO pentru statele partenere va fi direct proporţional cu nivelul contribuţiei. Şi această problemă trebuie clarificată. Nu îmi este clar în ce măsură această intenţie se referă la principiul general al contribuţiei la NATO – o chestiune ce ţine de modul în care se configurează bugetele Apărării în statele membre şi, modul în care aceste bugete sunt transmise mai departe ca şi contribuţie către NATO – sau ar fi vorba despre contribuţia pe care Alianţa şi SUA ar avea-o într-o situaţie de criză sau ameninţare la adresa statelor partenere. Problema contribuţiei este, într-adevăr, o chestiune reală, multe state europene, inclusiv România, diminuându-şi serios nivelul de contribuţie la structurile şi forţele Alianţei, iar această situaţie trebuie remediată; SUA au o contribuţie de cam 70 la sută. Inclusiv administraţia Obama, de o manieră ceva mai politică, a ridicat această problemă. Chestiunea legată de eventualul sprijin, într-o situaţie excepţională în care unul dintre state ar invoca întemeiat încălcarea art. 5 din Tratatul NATO este cu totul altceva. Este evident că în special preşedintele, dar şi întreaga administraţie trebuie să clarifice rapid la ce tip de contribuţie se referă. Un eventual semnal în ceea ce priveşte implicarea limitată a SUA în rezolvarea crizelor şi conflictelor din punct de vedere militar, din perspectiva NATO, ar da un semnal de încurajare pentru oricine doreşte, la un moment dat, să ameninţe, într-o formă sau alta, Alianţa în întregul său sau unul dintre statele partenere.

În al treilea rând, avem discuţiile în legătură cu o anumită tentaţie de autarhie, de naţionalizare a politicii americane, mai ales din punct de vedere economic. Situaţia este cât se poate de complicată, pentru că rolul global pe care îl joacă SUA este benefic economic inclusiv pentru cetăţenii americani. Anularea Planului Nafta, ieşirea din relaţiile economice ale Tratatului Trans-Pacific sau aspecte ce ţin de relaţiile economice cu China se vor repercuta negativ mai ales în ceea ce priveşte economia, locurile de muncă şi veniturile americane în totalitatea lor. Este de văzut dacă şi aceste declaraţii de campanie vor fi urmate şi de gesturi concrete.

În al patrulea rând, preşedintele ales Donald Trump a pus în discuţie Acordul privind încălzirea globală. Dacă administraţia americană ar ieşi din acest acord aprobat de Administraţia Obama, ar însemna că SUA, într-o premieră istorică nedorită, s-ar singulariza la nivel global, că, dintr-un jucător global, ar rămâne un partener oarecum izolat în rândul comunităţii internaţionale. Este o situaţie fără precedent, inclusiv de securitate, pentru că ceilalţi parteneri ai Consiliului de Securitate sunt susţinători ai acestui acord sau iniţiatori şi susţinători ai Acordului nuclear cu Iranul. Ideea de a anula şi această înţelegere ar deschide calea unor tensiuni formidabile în Orientul Mijlociu, inclusiv posibilitatea ca Iranul să continue programul de îmbogăţire a uraniului, să obţină arme nucleare.

Nu văd posibilitatea ca toate aceste scenarii – aşa cum au fost ele anunţate în campanie – să fie sustenabile din punct de vedere politic, după aceea. În plus, domnul Trump are un Congres republican. Republicanii sunt extrem de atenţi fie la acordurile economice, care dau posibilitatea companiilor multinaţionale americane să se dezvolte în lume, fie la relaţia cu Federaţia Rusă. Deci, din acest punct de vedere, anumite idei, dacă ar fi continuate de Donald Trump pe abordarea pe care a avut-o în campanie, ar intra în coliziune cu majoritatea republicană.

„Cea mai mare vulnerabilitate a României este pasivitatea”

Într-un discurs recent susţinut la Berlin, preşedintele Barack Obama declara că este posibil ca, după ianuarie 2017, „mici ţări să devină vulnerabile”. România ar putea fi una dintre ele. Care sunt cele mai acute vulnerabilităţi ale noastre, ca ţară, în momentul de faţă?

Cea mai mare este pasivitatea. Din punct de vedere politico-diplomatic, România a fost extrem de activă în perioada de integrare, în perioada de apropiere faţă de structurile vestice, ceea ce avea o explicaţie simplă: acest lucru era dorit de poporul român. Aşa că partidele politice nu au făcut altceva decât să se conformeze acestui mesaj.

După integrarea în NATO şi UE, s-a diminuat foarte mult disponibilitatea, mai ales a zonei executive din România, în ceea ce priveşte păstrarea ritmului. Ne-am câştigat un loc în lumea vestică, dar am făcut foarte puţin după aceea, pentru a ne maximiza acea poziţie. Şi, treptat-treptat, din punct de vedere politic, România a fost plasată la periferia UE. În acest moment, nu ne mai putem permite un astfel de joc.

„Marea Neagră nu are niciun proiect, ceea ce e o ameninţare şi la adresa României, şi a Europei”

Aţi afirmat recent că, în noul context, România ar trebui să facă un  pas în faţă, ca lider regional…

Da, trebuie să ne asumăm – se presupune că avem oamenii de stat cu viziune şi proiect –, rolul de lider regional în Europa de Sud-Est. Şi nu este o afirmaţie populistă, ci una cât se poate de tehnică. Narativul este simplu. Din nefericire, regiunea în care ne aflăm este una dintre cele mai complicate de pe glob. Impredictibilitatea politicii Federaţiei Ruse în mod direct, dar mai ales indirect se răsfrânge şi asupra României. În al doilea rând, statele din zonă, chiar dacă sunt membre NATO şi UE, încearcă să promoveze o politică duală, ambivalentă, între relaţia cu Occidentul şi cea cu Federaţia Rusă, spunând, din punct de vedere strategic, militar, „în continuare dorim să fim protejaţi de Occident”, iar din punct de vedere economic, „Ne facem o politică naţională şi la un moment dat pot prevala interesele în relaţia cu Federaţia Rusă.” România nu are această abordare, cel puţin deocamdată. Din perspectiva consecvenţei pro-occidentale, a poziţionării, dar şi a mărimii, situaţia este mult mai certă în ceea ce priveşte România decât orice altă ţară din zonă.

În al doilea rând, suntem ţară de frontieră estică a UE şi a NATO şi evident că din această ipostază ne revin obligaţii, responsabilităţi, dar şi drepturi. Este un aspect pe care îl cunosc şi partenerii noştri, care ştiu foarte bine rolul semnificativ pe care România îl poate avea în această zonă, în condiţiile în care se accentuează riscurile şi ameninţările la adresa securităţii Europei Centrale şi de Est.

În al treilea rând, avem Marea Neagră, iar deocamdată, din punct de vedere al securităţii, a rămas fără proiect. Marea Baltică este cuprinsă în nişte proiecte, Marea Nordului are zone de interes economic, care îi atrag şi securitatea implicită, iar Marea Neagră nu are niciun proiect, ceea ce după părerea mea, este principala ameninţare şi la adresa României, şi a Europei.

Citeşte şi: Cristian Diaconescu: „Dacă nu avem oameni de stat capabili să-şi exercite funcţiile aşa cum cere legea, avem o problemă”

Când privim pe hartă la dezvoltările politice la state precum Turcia, Bulgaria, Grecia şi, în oglindă, să vedem dezvoltările, mai ales militare, ale Federaţiei Ruse în Crimeea, vom vedea că singurul stat rămas perfect consecvent valorilor occidentale, cu o capacitate de relaţii parteneriale, care aduce şi o capacitate militară sporită, este România. Turcia încearcă o relaţie separată cu Federaţia Rusă – după părerea mea, nu va avea succes, pentru că sunt prea multe dosare în litigiu între cele două state, încât să le poată închide, complini doar prin simpla voinţă a celor doi conducători, chiar dacă amândoi au autoritate serioasă în zonă. În legătură cu Bulgaria, evident că acolo există şi interese investiţionale, şi interese economice, şi mai ales o tradiţie a unor relaţii foarte bune cu Federaţia Rusă. Alţi jucători semnificativi la Marea Neagră nu mai sunt. Există state care, datorită presiunilor externe – precum Azerbaidjanul, Armenia sau Georgie – au încercat să-şi adapteze politicile, dar nu se poate spera la o coagulare, mai ales din punct de vedere strategic, în jurul Mării Negre. Mai există Ucraina, care are problemele pe care le cunoaştem cu toţii şi e clar că nu se poate concentra pe proiecte regionale. Şi atunci, rămâne România.

Din acest moment, ideea ca România să facă un pas în faţă şi să arate leadership-ul în favoarea tuturor statelor din regiune mi se pare cât se poate de corect. Atenţie, coagularea nu înseamnă o poziţionare agresivă, nesustenabilă în ceea ce priveşte Federaţia Rusă. Înseamnă o întărire a poziţiilor occidentale în jurul Mării Negre, care se face în mai multe feluri, inclusiv prin dialog.

În cât timp şi-ar putea câştiga România acest statut de lider regional şi ce ar presupune acest rol?

Se poate ajunge aici într-un interval mai scurt de timp decât previziunea accentuării riscurilor de o manieră ireversibilă. Ar fi vorba despre un echilibru în zona Mării Negre. Până cu ceva ani în urmă, Turcia era cea care asigura această balanţă a puterii. Acum, din varii motive, Turcia poate fi un partener pentru astfel de idei. Ca timp, înseamnă o perioadă probabil nu mai mare de un an în care să folosim relaţiile de parteneriat strategic pe care le avem cu Turcia.

În al doilea rând, state la Marea Neagră, Grecia, Bulgaria, au la rândul lor interese proprii în relaţia cu Estul, dar şi interese majore de a păstra sprijinul şi parteneriatul în cadrul NATO.

România, o dată ce are un proiect, mai mult sau mai puţin agreat, îl poate discuta şi poate obţine sprijinul partenerilor mari din Alianţa Nord-Atlantică. Proiecte de securitate în zonă, din punct de vedere militar, nu realizează decât două sau trei state, restul fie nu au capacitatea, fie nu au voinţa să facă acest lucru. Iar Marea Britanie, SUA, Italia, Germania ar fi interesate să sprijine un proiect regional decât să vină să asigure o prezenţă militară de facto, doar în ideea de a promova descurajarea.

Din această perspectivă, este de aşteptat ca România, pornind de la tot ce discutam anterior şi de la multe alte argumente, să fie cea care propune acest proiect regional.

Această aşteptare există de ceva timp, pentru că în condiţiile în care apăreau diverse riscuri şi ameninţări în zona de est a Mării Negre, fiecare dintre statele din această zonă mergeau la partenerii mari, încercând să obţină fie sprijin politic, fie diplomatic, fie militar. Partenerii mari, mai ales SUA, au susţinut necesitatea de a avea un proiect din regiune pe care să-l sprijine. De multe ori întrebau: „O reuniune regională a miniştrilor de Externe, pe acest subiect, aţi avut? Pentru că percepţia, direcţia este aceeaşi, voi, aceste state, aveţi aceeaşi evaluare în legătură cu ceea ce se poate întâmpla. Dar de ce nu vă puneţi din timp de acord în zonă? Pentru că ar fi mult mai uşor – şi ne fereşte şi de acuzaţia de intervenţie – să sprijinim cu toate mijloacele, în baza Tratatului NATO sau în baza tratatelor constitutive ale UE, un proiect al regiunii. Iar sustenabilitatea unui astfel de proiect mare, din punct de vedere strategic, militar, este mult mai mare decât în cazul unui proiect bilateral.”

„Dacă Guvernul nu poate asigura securitatea, prosperitate economică şi o perspectivă modernă pro-oocidentală, ar trebui să plece”

Dar România ar avea, în momentul de faţă, posibilitatea de a avea un dialog eficient, pe această temă, cu vecinii? În Moldova, noul regim este pro-rus. În Bulgaria, noul preşedinte are aceeaşi orientare. Privind spre Ungaria, vedem cum preşedintele face lobby în Europa pentru Kremlin. Iar Serbia nu este în UE.

Partidul sau partidele care, în baza votului majoritar al populaţiei, desemnează un Guvern, au obligaţia să găsească acei oameni de stat profesionişti care să implementeze o astfel de strategie. Faptul că nu au oameni capabili ca, într-o situaţie complicată – pe care foarte corect aţi descris-o –, să găsească soluţii de configurare a unui proiect regional prin dialog, prin depăşirea reticenţelor unui stat sau ale altuia, prin găsirea unei nişe de înţelegere şi nu neapărat de a rezolva toate problemele bilaterale ţine de calitate, capacitate şi profesionalism. Asta este de fapt cererea pe care societatea o adresează unui Guvern: să fie capabil să-i asigure securitatea, prosperitate economică şi o perspectivă modernă pro-oocidentală. Dacă nu pot să facă acest lucru, ar trebui să plece şi să vină alţii.

Citeşte şi: Cristian Diaconescu: „Cel mai mare pericol pentru România este coborârea sub nivelul minim de respectare a unor standarde democratice”

Şi se poate negocia, inclusiv cu Federaţia Rusă. Probleme de negociere – ca să vă spun de ce dau un astfel de argument – ţin nu atât de dialogul faţă în faţă, cât de capacitatea de pregătire a unei agende de negociere. Nu e greu să avem întâlniri cu reprezentanţi din Federaţia Rusă, pe diverse paliere. Problema este ce se pune pe masă la această negociere, pentru că, dacă cealaltă parte, la rândul ei, vrea doar să facă un gest cosmetic, pentru a avea o întâlnire în faţa presei, nu am câştigat absolut nimic. Negocierea se pregăteşte. E vorba de a-ţi cunoaşte interesele şi a le cunoaşte şi pe ale celuilalt. Văd în retorica din România ideea să încurajăm dialogul cu Federaţia Rusă şi să discutăm numai ce ne interesează pe noi, fără să se întrebe ce ar interesa Federaţia Rusă în dialogul cu România. Astăzi, interesele nu coincid, de aici pleacă problema.

„Nealocarea a 2 la sută din PIB pentru Apărare ar fi interpretată ca o desistare a României de solidaritatea euro-atlantică”

Vorbeaţi de rolul Guvernului în această ecuaţie a ajungerii României în postura de lider regional. În programul de guvernare al PSD – aplicabil, se înţelege, din 2017 – nu se face nicio trimitere la relaţiile externe ale României cu UE, cu SUA, cu NATO, nici la alocarea unui procent de doi la sută din PIB pentru Apărare.  În plus, oameni de la vârful acestui partid au avut, nu o dată, derapaje anti-occidentale, anti-americane, iar în perioada 2012 – 2014 au oferit indicii că ar fi dispuşi la o reorintare strategică a României.

Într-adevăr, faptul că nu se face trimitere în programul de guvernare la aceste aspecte este o chestiune gravă. Dar arată, după părerea mea, mai degrabă lipsă de profesionalism în domeniul relaţiilor internaţionale decât o tendinţă de a oculta o anumită idee privind o eventuală reorientare strategică – sincer, nu cred că acest lucru e posibil. Dat fiind că PSD – indiferent că este simpatizat sau nu –, a avut întotdeauna o anumită zonă de expertiză în relaţiile internaţionale, încercând, de multe ori, să acopere prin acea zonă vulnerabilităţi din politica internă, este interesant că azi le lipseşte până şi o poziţionare standard din acest punct de vedere. Dar chiar dacă le-ar trece prin cap aşa ceva, după părerea mea, nu vor fi lăsaţi să facă aşa ceva. Naţiunea română este acum şi mai categorică în alăturarea noastră valorilor pro-occidentale. Deci, o eventuală reorientare, pe care, repet, o consider improbabilă, presupune un demers foarte complicat. Nu-i văd în stare de astfel de lucruri.

Faptul că nu se prevede alocarea a doi la sută din PIB la Apărare pare mai degrabă o neglijenţă sau o căutare de resurse decât o atitudine pro-activă împotriva intereselor naţionale şi nord-atlantice. Dar, în mod sigur, în exteriorul României, ar fi interpretat exact în sensul pe care îl vorbeaţi, ca o desistare a României, ca o depărtare a ei de solidaritatea euro-atlantică.

Nu cred că dacă nu vor aloca cei 2% din PIB Apărării, acest fapt ar fi cauzat de lipsa banilor. Vedem că pentru măsuri populiste sunt bani…

Da, e adevărat. Sper că vor reveni, că vor demonstra că premisele despre care noi vorbeam vor rămâne speculaţii şi că vor continua consecvent linia pe care România s-a plasat.

Gestionarea deficitară a intereselor României, şi interne, şi internaţionale, ar vulnerabiliza România, ar pune-o într-o situaţie complicată şi în relaţia cu partenerii şi nici n-ar asigura o anumită punte de dialog cu Federaţia Rusă. Este situaţia în care s-a aflat Ungaria, în care s-a aflat Polonia – şi se mai află şi azi, cu zeci de mii de oameni în stradă – anume, aceea ca politicile interne să se depărteze de la valorile şi standardele europene, la care am achiesat din obligaţii legale, nu pentru că am avea nepărat nişte simpatii, şi care, la un moment dat, ar îndepărta România de solidaritatea europeană.

Cum Europa are nevoie, în relaţia cu România, să promoveze solidaritatea şi noi trebuie să promovăm exact aceeaşi atitudine. Ideea că te descurci strict naţional – văd tot felul de saltimbanci care „joacă” cuvântul naţionalism, oameni care, vorba lui Andrei Pleşu, „sunt fericiţi că sunt contemporani cu ei înşişi” – poate genera o problemă. Adică, România să fie considerată nefrecventabilă; chiar dacă rămâne în cercul unor parteneri cu care este asociată, poate rămâne acolo doar pentru simplul fapt că există un tratat, nu pentru că există şi o disponibilitate internă. Aici pot să apară probleme complicate, pentru că, într-o situaţie uneori imprevizibilă, greu de rezolvat, e clar că va avea nevoie de voinţa politică a partenerilor. Potrivit prevederilor summitului NATO de la Varşovia, din acest an, soldaţi din Canada, din SUA, din Germania vin să apere şi, eventual, să-şi dea viaţa în ţări precum statele baltice, Polonia sau în România. Aici e vorba despre o anumită disponibilitate, pentru că decizia era luată privind prezenţa avansată, dar nimeni nu poate obliga – şi nimeni nu a obligat la Varşovia – un stat sau altul să şi substanţieze aceste decizii. Deci, se poate ca, la un moment dat, o astfel de decizie să rămână goală de conţinut. De aceea e important ca toate statele NATO să simtă necesitatea de a se proteja reciproc, de a avea, dincolo de acorduri politice, şi disponibilitatea, şi voinţa de a investi şi resursă financiară, şi resursă umană în astfel de proiecte politico-militare extrem de sensibile şi complicate. Nu există o disponibilitate infinită în diversele societăţi occidentale de a-şi trimite soldaţii să moară pe fronturi în zone incerte, în zone care, ele însele, nu reuşesc să se alinieze la anumite standarde.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.