O eventuală condamnare a lui Dan Voiculescu, în dosarul de corupţie ICA – un final care s-a vrut preîntâmpinat inclusiv prin lupta dusă prin imperiul său mediatic – ar putea dovedi failibilitatea unui astfel de sistem. Şi inutilitatea eforturilor de a-l construi şi întreţine.

Era anul 2002, când preşedintele de atunci al Clubului Român de Presă, Du­mitru Tinu, atenţiona în privinţa ris­cului concentrărilor de capital în domeniul mass-media: „Această situaţie (vi­dul legislativ în privinţa susţinerii presei sub aspect economic – n.m.) nu poate de­cât să ducă la disfuncţii sociale grave, cu consecinţe imprevizibile şi greu re­mediabile, libertatea presei fiind strivită sub impactul conflictelor dintre stat şi deţinătorii capitalului. Apare pericolul con­centrărilor de capital în domeniul mass-media şi deturnarea rolului aces­teia spre sprijinirea unor forţe obscure, care îi asigură mijloacele financiare”. Nu a ţinut nimeni cont de aceste previziuni. Nici măcar branşa profesională nu a făcut nimic pentru a-şi asigura anticorpii necesari – printr-o autoreglementare clară – în faţa a ceea ce urma să vină. La scurt timp după momentul 2002, s-a ajuns în situaţia ca unii să facă presă nu ca afacere în sine, ci să folosească presa drept paravan al unor afaceri controversate, apoi, ca mijloc de atac împotriva Justiţiei care a luat sau putea lua urma acestor afaceri, ca mijloc de atac şi de maculare împotriva oricui îndrăzneşte să atace aceste procedee şi, deci, să pericliteze întregul eşafodaj.

Este anul 2014 când, într-unul din studiourile Antenei 3 – televiziune a Trustului Intact, legat ombilical de numele lui Dan Voiculescu – se comite (încă) un linşaj mediatic. De data aceasta, vizată a fost Andreea Pora, o jurnalistă nealiniată Puterii. Apoi, prin intermediul Jurnalului naţional, ziarul aflat în aceeaşi proprietate, linşajul mediatic a fost extins la adresa altor câţiva ziarişti. Care au scris şi au tot scris despre afacerile controversate ale lui Dan Voiculescu, despre colaborarea lui cu Securitatea, despre contribuţia sa nemjlocită la asaltul împotriva statului de drept, începând din vara lui 2012, despre presiunile pe care trustul media pe care l-a fondat şi pe care l-a transferat ulterior pe numele fiicei sale le face asupra Justiţiei – amintirea campaniilor mediatice sinonime cu lin­şa­jul prin presă, îndreptate, în mare parte, îm­po­triva unor judecători ai ÎCCJ şi mem­bri ai CSM, e şi ea încă vie – şi, totodată, despre fuga acestuia de Justiţie. Pornită la scurtă vreme după privatizarea, în 2003, a Institutului de Cercetări Alimentare, al cărei artizan a fost Dan Voiculescu. Maratonul judiciar la care s-a înhămat imediat după aceea dez­vă­luie o rafinare a metodelor prin care un om politic poa­te ţine în şah, ani şi ani, Jus­tiţia şi, totodată, relevă existenţa unui teren adus în stadiul de fertilitate pentru astfel de strategii. Un maraton judiciar ce pare să fi fost por­nit după conturarea unei stra­tegii bine gândite. Un me­lanj de tehnici care a inclus intrarea în alianţe po­li­ti­ce prefigurate ca şi câş­ti­gătoare, joaca de-a şi cu Parlamentul, doar pen­tru a plimba dosarul de corupţie între instanţe şi a trage de timp, punerea la dispoziţia prietenilor politici a studiourilor televiziunilor din Trustul In­tact şi, nu în ultimul rând, folosirea afacerii media ca pe o armă împotriva celor care, prin ceea ce spun, scriu sau fac, i-ar putea periclita nu doar afacerea, ci şi libertatea.

În momentul de faţă, dl Voiculescu este – în ciuda atâtor eforturi întinse pe atâţia ani – mai aproape ca oricând de o posibilă condamnare definitivă. Dosarul ICA, în care a fost condamnat deja, în primă instanţă, la cinci ani de închisoare cu executare, a ajuns între timp la Curtea de Apel Bucureşti, însă dacă noile coduri ar intra în vigoare la 1 februarie, cum e programat, ar putea intra la închisoare în câteva luni, dacă i se menţine în apel condamnarea, hotărârile pronunţate în apel fiind definitive şi executorii – după cum spun experţi din sistemul judiciar, citaţi de Hotnews. E clar că disperarea e la paroxism acum, iar reacţiile împotriva oricui este considerat vinovat, direct sau indirect, pentru această stare de fapt, extrem de virulente.

CNA-ul, însă, dormea zile bune după acest episod. Revoltă atitudinea, dar nu surprinde. Surprinzător şi deranjant este faptul că, după acest linşaj mediatic, asociaţiile profesionale nu au luat poziţia care era de aşteptat să succeadă un astfel de episod. Deşi puteau să se revolte extrem de vocal. Altfel, arme eficiente să combată astfel de derapaje ale breslei nu au. Statutele sau codurile deontologice ale jurnaliştilor, neavând valoare juridică, nu au nicio valoare în activitatea curentă. Nerespectarea lor poate (am subliniat termenul, pentru că niciun cod deontologic nu prevede obligativitatea) atrage după sine avertismentul, suspendarea pe o perioadă determinată a calităţii de membru sau chiar excluderea din brreaslă. Atât. O dovadă suplimentară a ineficienţei lor este că jurnalişti ale căror nume au fost nominalizate de presă în cazuri de şantaj, de exemplu, Sorin Roşca Stănescu, Bogdan Chirieac ori Dan Diaconescu, au continuat să apară pe televiziuni şi să dea sfaturi în legătură cu alte cazuri de nereguli morale ori să practice presa scrisă, multă vreme după izbucnirea scandalurilor în care le fuseseră implícate numele. Aceste statute şi coduri nu au valoare pentru că nu se poate vorbi despre autoreglementarea presei. Nu se poate vorbi despre autoreglementare pentru că nu s-a vrut. De ce nu s-a vrut, deşi au existat discuţii şi deşi au fost realizate sondaje de opinie ale căror rezultate au relevat necesitatea ei? Un posibil răspuns ar fi: tocmai din cauza acestor concentrări de capital în presă, care folosesc mass-media ca vârf de lance sau ca scut pentru importante interese politice şi politico-economice şi, mai nou, pentru a se pune la adăpost de Justiţie.
O eventuală condamnare a lui Dan Voiculescu, în dosarul ICA, cu un prejudiciu estimat de DNA la circa 60.000.000 de euro – un final ce s-a încercat a fi preîntâmpinat inclusiv prin lupta dusă prin imperiul mediatic – ar putea schimba lucrurile. Dovedind failibilitatea unui astfel de sistem. Şi inutilitatea eforturilor de a-l construi şi întreţine.