Ion Iliescu. Foto: PSD

Ion Iliescu (3 martie 1930 – 5 august 2025). Primul preşedinte al României după căderea comunismului. Primul preşedinte român inculpat pentru crime împotriva umanităţii, în două dosare istorice, al Revoluţiei şi al Mineriadei, care nu au o sentinţă nici după 35 de ani. Omul din cauza căruia ţara a pornit pe drumul democraţiei post-decembriste nu doar cu stânga, ci mai ales cu stângul, ceea ce face ca ţara să nu se fi desprins nici azi, în totalitate, de toxica moştenire comunistă şi securistă.

Ion Iliescu a fost, în decembrie 1989, exponentul unui grup de oameni din eşaloanele secundare ale fostului regim – partid, UTC, Securitate, Armată, Procuratură – care a confiscat Revoluţia şi a preluat puterea. Şi a făcut-o prin vărsare de sânge. Din 22 până în 27 decembrie 1989, deci după căderea regimului Ceauşescu, au fost mii de răniţi şi aproape o mie de oameni ucişi.

Ascendentul său politic şi conexiunile sale cu Moscova au influenţat covârşitor nu doar primii ani ai democraţiei româneşti post-comuniste, ci am putea spune, următorii 25-30 de ani. Student la Moscova, în anii ’50, ani ai stalinismului pur şi dur – a fost secretar al Sovietului Unional al Studenţilor Români aflaţi la studii în URSS, structură subordonată Ligii Tinerilor Comunişti din URSS –, apoi a intrat în PCR, a primit funcţii de conducere, ajungând, în anii ’80 lider politic al unei mişcări complotiste sovietice – care avea şi o componentă militară – şi care, în 1984, a urmărit înlăturarea prin lovitură de stat a fostului preşedinte comunist al Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, după cum menţionează fostul procuror milita care a trimis Dosarul Revoluţiei în judecată, Cătălin Piţu, în volumul Mineriada s-a născut la Revoluţie. Aşa se face că, mai scrie Cătălin Piţu, „cei care au preluat puterea în decembrie 1989 au numit sau au păstrat în toate funcţiile-cheie ale statului român aproape exclusiv colaboratori ai serviciilor secrete sovietice. Noua putere formată în jurul lui Ion Iliescu a recurs la crime, la dezinformări cumplite, la manipulări josnice, la trădare de ţară, toate acestea cu scopul preluării puterii şi obţinerii legitimităţii în faţa poporului român”. Un exemplu notoriu de om în slujba Moscovei a fost generalul Mihai Caraman, fost spion al regimului comunist, care a activat împotriva NATO, furnizând URSS-ului informații despre Alianţa Nord-Atlantică, fapt pentru care a și fost decorat de KGB, şi care a fost numit şef al Serviciului de Informaţii Externe al României, în primăvara lui 1990. Aşadar, o cârtiță a URSS-ului la conducerea Informațiilor Externe ale unui stat tocmai ieșit de sub bocancul sovietic, un stat cu fața întoarsă, declarativ, spre democrațiile occidentale.

Captivi ai dezinformărilor făcute prin presa aservită noii Puteri, în 20 mai 1990, în Duminica Orbului, românii l-au votat, în proporţie covârşitoare, pe Ion Iliescu. Au instalat astfel la putere un regim compus din nomenclatura care se regrupase rapid, după Decembrie 1989, şi confiscase puterea prin aranjamente de culise, care apoi a închegat un sistem transpartinic, bazat pe compromisuri reciproce, consolidându-l ulterior aproape indestructibil. Un regim care, deşi se prezenta drept artizan al statului democratic, după 1989, s-a dovedit un demolator al său, un sabotor al reformării şi occidentalizării țării, pe care a încercat să o mențină în sfera de influență a URSS. Un regim care, cum spuneam, a început prin confiscarea Revoluţiei, prin crimă şi prin mistificarea adevărului. A continuat prin deturnarea idealurilor Revoluţiei, exprimate prin Proclamaţia de la Timişoara şi în cadrul manifestaţiei-maraton din Piaţa Universităţii din 22 aprilie – 12 iunie 1990. Apoi, ani de zile, prin blocarea ieşirii la suprafaţă a adevărului şi, în paralel, prin mistificarea lui.

Cum ar fi arătat România dacă în acea Duminică a Orbului votul majorităţii românilor nu ar fi mers spre exponentul regimului de factură neo-comunistă Ion Iliescu? Putem face exerciţii de imaginaţie. Ceea ce e cert este că, dacă alegerile din mai 1990 nu ar fi fost câştigate de Ion Iliescu…

… nu am mai fi avut fratricidul din 13-15 iunie 1990 şi imaginea execrabilă pe care această manifestare primitivă şi barbară o făcuse României în lume. Preşedintele ales de 85 la sută dintre români, Ion Iliescu, era, însă, mândru de ceea ce făcuseră forţele de ordine şi minerii pe care îi chemase în Capitală și cărora le mulțumise pentru „înalta conştiinţă civică, muncitorească”.

… am fi avut, încă de la începutul anilor ’90, o sentinţă în Dosarul Revoluţiei. Sentinţă care nu există nici azi, tergiversarea dosarului fiind o sfidare la adresa miilor de morţi, de răniţi ai Revoluției, la adresa familiilor lor.

… am fi avut, la scurt timp după căderea comunismului, o lege a lustrației și un Punct 8 al Proclamației de la Timișoara aplicat, care nu ar fi permis ca instituții-cheie ale statului – de la Justiție și Poliție, la Armată, Parlament și, desigur, Președinție – să fie înțesate, de la vârf în jos, de foşti activişti şi securişti. Dacă am fi avut o lege a lustrației, acești comuniști și securiști nu ar fi avut prilejul să-și împartă între ei sinecuri şi bucăţi din ţară, nu şi-ar fi clădit cu banii Securității imperii media, nu ar fi ajuns oligarhii care au influenţat jocul politic la nivel înalt, pentru a-şi proteja afacerile mafiot-penale.

… România ar fi aderat la NATO și UE cu niște ani buni înainte de 2000, respectiv 2007. Dar pentru Ion Iliescu şi camarila sa prioritară nu a fost relația cu Occidentul, ci cu URSS. La vecinul din est au fost organizate primele vizite de stat încă de la începutul lui 1990. Apoi, în aprilie 1991, sub aceeaşi conducere de la vârful ţării era semnat Tratatul de colaborare, bună vecinatate şi prietenie între România și URSS, act care prevedea ca „România și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste nu vor participa la nici un fel de alianțe îndreptate una împotriva celeilalte”. Adică, prin acest tratat – parafat de Ion Iliescu și Adrian Năstase, pe atunci ministru de Externe –, era stipulată blocarea aderării României în NATO. Vorbesc unii, acum, despre rolul „decisiv” pe care fostul președinte Ion Iliescu l-a jucat în procesul de aderare al României la NATO, în cel de-al treilea mandat al său. În opinia mea, a fost doar o reorientare strategică pragmatică, de conjunctură, în contextul în care URSS – spre care se orientase încă din zilele Revoluției, fiind în contact cu Ambasada Rusă și cerând intervenție militară rusă – era dezmembrată, iar Rusia era încă în degringoladă, ceea ce i-a diminuat atenţia, interesul faţă de extern, de fostele sale state-satelit. Şi, apoi, intrarea în NATO nu se face de azi pe mâine. A fost precedată de o perioadă lungă de negocieri de lobby, la care au contribuit semnificativ şi regimul Constantinescu, şi Regele Mihai (pe care Ion Iliescu nu îl primise în ţară, în anii ’90).

… ţara ar fi arătat altfel și raportând lucrurile la modul în care a fost guvernată. În cea mai mare parte din cei 30 de ani, aproape jumătate, a fost condusă de partidul fondat de Ion Iliescu, transformat din FSN în FDSN, apoi PDSR şi PSD. Dacă în mandatul lui Ion Iliescu a fost dictată o continuitate, de un rafinament pervers, a sistemului comunist, fiind ţesute indestructibile legături subterane, ulterior am asistat – în ani şi mandate diferite –, la consolidarea oligarhiei, a baronimii de partid şi la endemizarea corupției. La orchestrarea unei lovituri de stat pentru scăparea de problemele din Justiție a penalilor din partid și a acoliților lor acestora. La transformarea partidului – şi, implicit, a instituţiilor de stat în care îşi numise oamenii – în avocatul unui singur om cu probleme penale, încercând pe toate căile să-l scape de pușcărie; PSD ajunsese, la un moment dat, în epoca Dragnea, în punctul în care ne-a generat spaima că ne va decupla de valorile europene, de Occident, urmărind să ducă România spre un regim autocratic, izolaţionist şi autarhic, ceea ce ar fi fost pe placul și în interesul Puterii din Rusia.

Abia după mai mult de trei decenii de la căderea comunismului, odată cu trimiterea în judecată a Dosarului Revoluției, la sfârşitul anului 2024, avem și confirmarea oficială a ceea ce unii inspirat au numit rekaghebizarea României: „În decembrie 1989, în proporţie de 80-90 la sută puterea politico-militară din România a fost preluată de oameni care aparţineau de GRU şi KGB. (…) După 25 decembrie 1989 au fos reactivaţi 40 de generali cu toţii documentaţi ca fiind colaboratori ai GRU sau KGB. Au rămas în activitate doar acei generali despre care se ştia că au fost agenţi. (…) Dacă în 1990 opinia publică ar fi auzit ceea ce vă spun eu acum, e clar că traiectoria politică a FSN şi a lui Ion Iliescu şi a anturajului său politico-militar era cu totul alta”, afirmă generalul Cătălin Ranco Pițu, fost procuror militar șef al Secției Parchetelor Militare de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorul care instrumentat și a întocmit rechizitoriul dosarului Revoluției.

Acel pas pe drumul democraţiei post-decembriste, făcut de România cu stângul în Dumnica Orbului, face ca ţara să nu se fi desprins nici azi, în totalitate, de toxica moştenire comunistă şi securistă.

Dacă am trasa un arc imaginar peste timp, între acea perioadă, când s-a produs „rekagebizarea României”, şi ceea ce trăim 35 de ani mai târziu, cu rezervişti din Interne, din Apărare, din serviciile de informaţii, cu foşti magistraţi poziţionaţi de partea unui fost candidat pro-rus la Preşedinţia României, Călin Georgescu, ne putem întreba: există vreo legătură? Am putea răspunde citând, din nou, din volumul lui Cătălin Piţu, procurorul care a întocmit rechizitoriul în Dosarul Revoluţiei: „În decembrie 1989 o întreagă reţea de colaboratori ai KGB şi GRU s-a instalat la putere în România. Oricărui serviciu secret îi sunt necesari mulţi ani pentru a penetra chiar şi cu un singur om la vârful altui stat, însă la noi toată puterea statală s-a concentrat, peste noapte, în mâna unor trădători. Asta a reprezentat o victorie fantastică a URSS împotriva României – revanşa sovieticilor a fost pur şi simplu uluitoare. Şi ar trebui să credem că membrii acestei reţele, odată instalaţi în fotoliile puterii, au stat liniştiţi şi şi-au văzut de viaţă? Nicidecum”.

Instanţele pământene nu l-au judecat. O va face, însă, istoria. „Domnule Iliescu, istoria vă va judeca, va fi poate singura judecată căreia nu vă veţi putea sustrage, în planul omenesc”. Aceasta este o frază din scrisoarea deschisă pe care Doina Cornea i-o adresa în 12 iulie 1990. O predicţie realistă bazată pe o analiză lucidă a situaţiei de atunci.

Articol publicat şi în Puterea a Cincea.