Doina Ruşti. Foto: Arhivă personală

Doina Ruşti a publicat primul său roman autobiografic, Ferenike (Humanitas, 2025), dintr-o anunţată serie de patru. O frumoasă frescă de familie şi, totodată, frescă a unui sat de la Dunăre, din sudul Olteniei, Comoşteni, parte a unei foste moşii a familiei Brâncovenilor, care trăieşte, cu dramele inerente, schimbarea marii Istorii şi intrarea în lumea “nouă”, a comunismului. Totul, văzut prin ochii fetiţei de atunci. Pe fundalul acesta a avut loc tragedia care a marcat-o pentru tot restul vieţii: uciderea tatălui său, care aflase prea multe.

Am invitat-o pe Doina Ruşti la un interviu. Despre motivele care au determinat-o să scrie această carte tulburătoare. Despre familia sa din partea tatălui – al cărei întemeietor, Ion Stănculescu, prieten cu Spiru Haret, ridicase, la începutul secolului trecut, Şcoala din Comoşteni –, o familie pe care Istoria venită ca un tăvălug o condamnase la drame: prizonierat într-un lagăr sovietic, detenţie politică, naţionalizări, umilinţe, epurări politice din cauza “originii nesănătoase”, arderea cărţilor. Despre familia din partea mamei sale, cu origini turceşti, care devenise o exponentă a lumii “noi”.  Despre cum se văd cu ochii de acum vremurile de atunci. “Orice om se simte inconfortabil ca personaj de roman. Poate de aceea, am scris atât de târziu această carte, după ce s-au stins cele mai multe dintre personaje, după ce m-am îndepărtat suficient”, spune Doina Ruşti.

“Ferenike este un roman despre întâlnirea mea cu moartea”

CV Doina Ruşti

Este prozatoare, scenaristă și profesoară universitară cu specializare în Istoria culturii și civilizației universale pentru film.

A înființat grupul Ficţiunea și ține cursuri de scriere creativă la Universitatea din București.

A scris romane cu miză socială puternică, între care Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009) sau Logodnica (2017), dar este mai ales cunoscută pentru trilogia fanariotă, compusă din romanele Homeric (2019), Mâţa Vinerii (2017) și Manuscrisul fanariot (2015). A mai publicat Zogru (2006), Cămașa în carouri (2010), Omuleţul roșu (2010), Mămica la două albăstrele (2013), Paturi oculte (2020) și două volume de povestiri: Ciudăţenii amoroase din Bucureștiul fanariot (2022), Depravatul din Gorgani (2023), Zavaidoc în anul iubirii (2024) şi Ferenike (2025).

Aproape toate scrierile sale au fost reeditate și traduse în numeroase limbi, între cele mai recente ediții străine aflându-se The Book of Perilous Dishes (2022, 2024, Londra),

Zogru (2022, Marsilia) și Dorëshkrimi fanariot (2024, tradus în albaneză). În 2008 a primit Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, iar în 2009 Premiul Ion Creangă al Academiei Române.

(Sursă CV: Editura Humanitas)

Doina, ai publicat anul acesta primul tău roman autobiografic, Ferenike. Personajul central al cărţii este însă nu Ferenike, aşa cum suntem tentaţi să credem, raportându-ne la titlu, ci tatăl tău, Cornel, cu destinul său tragic. Ce te-a determinat să scrii această carte, să faci publică această poveste, după zeci de ani?

Mereu am scris această poveste, cam în toate romanele vorbesc despre tatăl meu. Povestea lui mi se pare ilustrativă pentru sistemul socialist, pentru ușurința de a declanșa drame și suferință. Cornel avea 34 de ani când a fost ucis, iar moartea lui face parte din cea mai importantă zonă a lumii socialiste, cea a ascensiunii economice a noii burghezii roșii. Târziu am înțeles dedesubturile acestui asasinat, pe care noi am încercat să-l dezlegăm singuri. Lucrurile s-au întâmplat exact cum povestesc în Ferenike. Nu inventez nimic, chiar și numele sunt reale, dar și întâlnirea mea cu misteriosul criminalist din tren. S-a tot spus că ceaușismul avea o doză de absurd, înrudită cu cel din romanele lui Kafka. În realitate, era haos elaborat, generat de lipsa de informație, iar în aceast labirint, se mișcau totuși oameni care au profitat din plin de sistem.

Dar nu m-a interesat să creez aici un roman social, nu este un roman politic în sens clasic, ci un mod de a ficționaliza experiența directă. Ferenike e un roman, are structura specifică genului, suspans și un imaginar pe măsură, dar faptele sunt reale, povestea în sine este cea trăită de mine, este modul în care eu am înțeles lumea prin care am trecut greu. Ferenike este un roman despre întâlnirea mea cu moartea.

“Ceaușismul a fost o societate fără morală, în care conducerea încăpuse pe mâna celor mai joase specimene”

Autorităţile comuniste nu au făcut dreptate în acest caz. Ai aflat, însă, ce s-a întâmplat exact în acea zi de început de iulie 1968, când tatăl tău a fost găsit asasinat, în apropierea casei voastre? Legi tragedia aceasta de venirea vietnamezilor la CAP-ul Gângiova, unde lucra Cornel. Cum au apărut vietnamezii aceia în România, în peisajul anilor ’60? Este, cred, un episod necunoscut publicului larg.

Ceea ce am aflat este o perspectivă. Cât despre vietnamezi, merită să povestesc puțin. Într-adevăr, nu multă lume știe exact cum a primit România Clauza Națiunii celei mai Favorizate și cum a ieșit Ceaușescu în Vest, ca un fel de erou.

În realitatea anilor ’65, după ce Ceaușescu a pus mâna pe putere, a existat un val de entuziasm și chiar o anumită perioadă de prosperitate. Să ne amintim că Doljul a fost mereu grânarul țării, iar Comoșteni avea agricultură solidă încă din interbelic. Făcuse parte din moșia lui Grigore Brâncoveanu. Au venit comuniștii, au luat pământurile oamenilor, pe cei revoltați i-au ucis, iar când totul a devenit bun colectiv, acele ferme, numite CAP-uri, au început să producă pentru grupuri restrânse, au hrănit noua oligarhie, roșie. CAP-ul din Gângiova a primit numele “Prietenia Româno-Vietnameză”. Așa au ajuns vietnamezii în vizită. Iar Vietnamul a devenit o piață de desfacere pentru grâul produs de colectiviști, pe fostele lor terenuri. Inițial erau plătiți bine, cam cu 20 de lei per ziua de muncă, apoi, plata a fost din ce în ce mai mică, ajungând să fie simbolică, de nici 5 lei pe zi. Cornel era contabil, de-asta țin minte cifrele, dar era și poet: se ambala, era indignat de orice act opresiv, vorbea mult. Grâul nostru pleca spre Vietnam, la prețuri relativ mici (pentru Orient), dar cum banii intrau în niște buzunare private, nu conta foarte mult, erau oricum bani de-a moaca. Vietnamezii schimbau grâul pe arme, știut fiind că grâul are prețuri exorbitante în Orient. Războiul din Vietnam începuse. Pe fondul ăsta a fost ucis Cornel, pentru că-și dăduse seama de această anomalie. Fiind contabil, vedea unde se duc bani; la vreo săptămână cupă moartea lui, un milițian a murit în mod misterios, a fost multilat colegul de birou al lui Cornel etc. Iar alt milițian a dispărut fără urmă, regăsindu-l eu după ani, la București, în postura de colonel de Securitate. Toate astea le-am scris în Omulețul roșu, în Fantoma din moară, în câteva povestiri, iar acum și în Ferenike.

Restul îl știm din istorie: Ceaușescu a început să facă valuri la intrarea rușilor în Cehoslovacia, Nixon a venit în România (în mod absolut neașteptat), iar România a primit Clauza. A încetat exportul de grâu spre Viernam, războiul a luat sfârșit. Sunt întâmplări aproape particulare, dar dacă le aduni, cam pe tot teritoriul s-a petrecut la fel. Îmi aduc aminte că prin anii ’80 am ajuns întâmplător acasă la un mărunt activist de partid. Era foamete, erau săptămâni în care mâncam doar bulion pe pâine. Dar la omul ăla, pe care eu îl știam pentru că vindea încălțăminte la negru, era un fel de moșie, casa lui arăta ca în puținele filme americane pe care le văzusem. Lumea asta chiar era paralelă. Mereu au existat… li se spune oportuniști, dar eu le voi spune oameni conștienți de rolul lor, într-o viață prea scurtă. Iar lumea lui Ceaușescu a fost un paradis pentru astfel de oameni.

Asasinarea tatălui meu m-a făcut să fiu foarte atentă la dramele particulare din comunism și pot să spun cu mâna pe inimă că erau inși care ascultau Europa Liberă, fără să aibă probleme, și alții care ascultau o singură dată și erau aruncați în închisori, chiar uciși. În cele mai multe cazuri era vorba despre răfuieli personale, despre cauze meschine, care profitau de un sistem aberant. Ceaușismul nu a fost un stat polițienesc pus la punct, cu program de exterminare a unei clase, ci o societate fără morală, în care conducerea încăpuse pe mâna celor mai joase specimene, analfabeți, în mare parte, iar într-o astfel de lume, orice era tolerat în numele partidului, al conducătorului și al altor lucruri abstracte. Această lipsă de respect față de legi, față de valori, s-a cizelat și constituie esența societății de azi. Asta nu înseamnă că n-a existat o linie generală de distrugere a societății tradiționale.

Bunicul patern, Gheorghe Stănculescu, „Gică”, la întoarcerea din lagărul sovietic, în 1952. Foto: Arhivă personală Doina Ruşti

“Lupta de clasă, conflictele hrănite ideologic au fost în bună măsură căile arivismului proletar”

Cu câţiva ani înainte – după ce anterior îi fusese refuzată înscrierea la Facultatea de Litere – tatăl tău, scrii, a fost trimis la munca de jos, în Filiaşi, un episod care a fost o dramă şi pentru el, şi pentru familie. A fost victima unei epurări politice din cauza “originii nesănătoase”?

Da, a prins epurarea din anii ’60. Practic n-a fost trimis la munca de jos, era tot contabil, dar într-un loc fără perspective, cam ăsta era sistemul. În realitate, epurările astea, pe sistem sovietic, făceau loc, ca și astăzi, oamenilor din grup. Sunt dați afară niște profesori din motive labile, pentru a fi angajați „oamenii noștri care au lipit afișe în campanie”.

Cât privește facultatea, da, toate școlile ideologice (umaniste) erau interzise pentru cei cu origine nesănătoasă, în ideea că devenind, de exemplu, profesori de română, ar fi putut să vicieze gândirea proletară, să erodeze ideologia comunistă, pomenindu-le despre Blaga, în loc să le vorbească despre importanța tractoarelor în literatură. Aceasta era linia susținută politic. Una generală, cu multe interpretări, deviații și excepții. În realitate, disciplinele umaniste au fost mereu tratate ca fiind mai simple, tocmai de aceea mai căutate. Or, cum ar fi putut să facă locuri suficiente pentru cohortele școlarizate recent, prin cursuri rapide, prin școli de partid, adeseori? A existat chiar și o școală de literatură care a format ideologic elita literară comunistă. Eticheta aceasta, de oameni cu origine nesănătoasă, a primit-o, pe lângă clasa de mijloc, și oricine nu încăpea pe o listă. Lupta de clasă, conflictele hrănite ideologic au fost în bună măsură căile arivismului proletar, dar și mijlocul cel mai simplu de a întreține confuzia.

Bunicul patern, Gheorghe Stănculescu, „Gică”, ofiţer în Armata Regală, în 1938. Foto: Arhivă personală Doina Ruşti

“Răul nu poate fi reparat, ci doar sublimat sau măcar povestit cu onestitate”

După căderea comunismului ai încercat să cauţi dacă există un dosar de urmărire la CNSAS pe numele lui?

Nu, n-am căutat. Am avut la un moment dat o tentativă, am vorbit cu Flori Bălănescu, dar apoi mi-am dat seama că pentru mine nu contează. Și sunt mai multe cauze: în primul rând că în societatea comunistă, pe care eu o știu bine, totul era falsificat. Nu era vorba despre vreun program guvernamental, ci despre un tip de educație, generalizat, cancerigen. Nici măcar de implicarea lui Paul Niculescu Mizil nu sunt sigură, cu toate că pe el ni l-au indicat oficial ca vinovat principal. Totul era contrafăcut în lumea aia, încât numai dacă erai bolnav mintal puteai să ai încredere în vreun document produs în fabrica documentelor. Când a avut loc Explozia de la Cernobîl, am fost sigură că e o minciună, ca să ne țină în case, exact cum scriu în Fantoma din moară. Chiar dacă ar exista lucruri adevărate, consemnate în acel dosar al tatălui meu, eu nu le voi crede, pentru că în timp am dezvoltat o rezistență puternică în fața oricărui text comunist. Apoi, mai există un motiv hotărâtor pentru mine pentru a nu avea nevoie de dosarul lui Cornel. Nimic din ceea ce s-a întâmplat în lumea lui Ceaușescu nu poate fi judecat după legile de acum. Am oroare de oamenii care arată astăzi cu degetul un informator al Securității, mi se pare un act la fel de jegos ca și cel al informatorului. Nu cred în acte justițiare. Cred doar în poveste. Tot ceea ce poate să facă un om după ce-a trecut prin infern e să-și spună povestea. Povestea trăită de el, nu de altul. Răul nu poate fi reparat, demontat, ci doar sublimat sau măcar povestit cu onestitate.

Familia Stănculescu, anii ’30. Foto: Arhivă personală Doina Ruşti

“Bătrânul Stănculescu a spus că rușii aveau să câștige războiul și că toate valorile vor fi distruse”

În Ferenike, reconstitui un tablou de familie, din care fac parte – pentru a aminti personajele cel mai des evocate de tine – Dascălul-câine, Ion Stănculescu, străbunicul tău şi “întemeietorul neamului”, cel care a ridicat şcoala din comună, Gică, bunicul, regalist convins, căpitan în război, prizonier într-un lagăr rusesc, care se trăgea dintr-o familie de machedoni. Să vorbim puțin despre ei.

Străbunicul meu patern, căruia am simțit nevoia să-i dau un supranume (Câinele, pentru că auzisem că mergea oriunde însoțit de un câine), era fiul unui fierar din Valea Stanciului, care la rândul său venea dintr-o familie de meșteșugari. A fost învățător și inspector școlar, prieten cu Spiru Haret, la ideea căruia și-a investit banii în acțiuni, și-a valorificat pământurile, ajungând destul de bogat pentru perioada respectivă. Haret îi îndemna pe învățători să nu trăiască doar din salarii. Nu doar că a făcut aproape singur reforma învățământului, dar Haret era preocupat și de bunăstarea învățătorilor. El a trimis învățători în Grecia și în țările din Balcani, pentru schimburi de experiență. Iar învățătorii au adus de-acolo smochini și leandri, pe care îi îngrijeau iarna, ca să nu înghețe. Tot Haret a dezvoltat sistemul de ateliere școlare (de meșteșuguri, de creșterea viermilor de mătase), loturile școlii cu plante medicinale scumpe, gen ricin etc. Toate acestea aduceau venituri școlilor și erau reinvestite. Prin urmare, Haret era des invocat în casa noastră, iar dacă ne uităm în rapoartele lui Haret către rege, numele lui Ion Stănculescu e des invocat.

Străbunicul a avut mai mulți băieți și o fată. Unul dintre copiii lui a fost Gică, făcut cu cea de-a treia soție, o vlahă, născută în Muntenegru, pe care o chema Zaha, moartă în anul nașterii mele; din fotografii mi-o amintesc fragilă, cu ochii albaștri.

Gică a moștenit-o în multe privințe; avea ceva din hotărârea balcanică, a avut și cea mai complexă viață. Cam în toate romanele mele îl invoc, fără să fi scris vreodată povestea lui. Gică era cel mai mic dintre frați, din care cauză a fost trimis la Școala Normală (să rămână în casa părintească, să ducă dăscălia mai departe), cu toate că el visa să ajungă ofițer. Ceilalți frați ai lui erau unul avocat, altul bancher, și mai era unul care a dezertat în timpul Primului Război Mondial, a fost denunțat de tatăl său și împușcat. Iar Gică fusese legat de acest frate ucis, și cred că voia neapărat să iasă din umbra tatălui său, era hotărât să plece în lume, lucru pe care l-a și făcut de câteva ori, după terminarea liceului. A venit războiul, al doilea, iar el a plecat voluntar pe front, a ajuns repede la gradul de căpitan, fiind hotărât pentru o carieră militară. Ultima oară și-a văzut tatăl într-o permisie, în plin război, când bătrânul Stănculescu i-a spus că rușii aveau să câștige războiul și că toate valorile vor fi distruse. Cu predicția asta a și murit. Gică s-a întors pe front, a căzut prizonier. Era confuzie, ofițerii vorbeau despre retragerea în munți. Toată ofițerimea era convocată la Iași, dar acolo au fost făcuți prizonieri și trimiși în Siberia. A făcut aproape 7 ani de lagăr, venind de-acolo printre ultimii. Cu puțin înainte de moarte mi-a povestit ce pățise. În esență, cine trecea la comunism era eliberat, trimis în țară și rămânea în armată. El a stat în lagăr până la final, împreună cu Nistor, prietenul din copilărie. Restul vieții i-a așteptat pe americani. A murit în 1983, fără să apuce căderea comunismului.

Bunica paternă, Maria Stănculescu, „Miţulica”. Foto: Arhivă personală Doina Ruşti

În acelaşi tablou de familie îi regăsim pe Miţulica, bunica, “în rochii lungi, mişcătoare ca fumul”, care venea dintr-o familie de mici prăvăliaşi, pe Lionica, sora sa, zisă “Chelăreasa”, firavă şi foarte elegantă, la care mergeai în vizite ca “într-o lume care murea”, pe fiica acesteia, Mitina, măritată cu un moşier aruncat şi el în temniţele comuniste, pe fiii lui Gică şi ai Miţulicăi: Tavică, îndrăgitul tău unchi, mort prematur, Cornel, tatăl tău, Marioara, sora lui Gică, măritată cu un fost judecător, închis în timpul regimului Dej, Aurelian Păcescu. Unii actori, unii martori la evenimente care au schimbat Istoria mare şi care le-au schimbat destinele. Câţi dintre ei au prins căderea comunismului, care le surpase lumea şi viitorul?

Cred că niciunul. Mițulica era autohtonă, din Valea Stanciului, fiica unor prăvăliași, nepoata unor podgoreni. Tatăl ei a murit în Primul Război, la Mărășești, iar ea a făcut Școala Normală, ca orfană de război (orfelină). Chiar și la bătrânețe era afectată de moartea tatălui. A fost învățătoare. Era elegantă, avea personalitate și o imaginație pe care am moștenit-o. Toată lumea noastră se învârtea în jurul ei. A murit în 1987, departe de Comoșteni.

Dar și Chelăreasa era un personaj. Ea și mama lui Gică erau surori, amândouă vlahe, din Muntenegru. Pe Chelăreasa o numeam așa pentru că era măritată cu chelarul de la Domeniile Regale, de la Segarcea. Și a mai fost încă o armâncă, soră cu ele, pe care n-am mai pomenit-o în roman, măritată cu un învățător, bunicul lui Cornel Boiangiu, doctorul, cunoscut anticomunist.

Dinspre tată, vin dintr-o familie întinsă, formată în perioada interbelică, extinsă prin tot felul de alianțe.

“Am scris despre prima și cea mai importantă experiență a mea, întâlnirea cu moartea”
E o poveste tulburătoare de familie în cartea aceasta, Doina. Pe tine destinul căruia dintre ei te-a impresionat mai tare?

N-am scris ca să-i evoc, nu e o autobiografie, ci am scris despre prima și cea mai importantă experiență a mea, întâlnirea cu moartea. S-a întâmplat ca de timpuriu să avem morți în familie. Și, desigur, m-a impresionat soarta lui Tavică, m-am simțit responsabilă pentru moartea lui Cornel. Chiar am avut acel vis înfiorător, în care Ferenike m-a constrâns să aleg între părinții mei. O mai visez și-acum pe Ferenike. Mi s-a părut nedrept că sora lui Gică, Marioara, a murit în America, fără să apuce să-și mai vadă țara. Dar dintre toți, cel mai mult m-a impresionat viața lui Muc, pe care n-am scris-o încă.

Bunicul Ghoerghe şi străbunicul Ion Stănulescu. Foto: Arhivă personală Doina Ruşti

“Am avut în față cele două părți ale societății: cea care fusese și cea care venea”

Din familia maternă, care avea origini turceşti, o aminteşti pe Muc, mama ta, fragilă, cu ochi albaştri ,pe Teleleica, bunica ta, şi pe o altă fiică a ei. O familie care devenise, spui, exponentă a lumii “noi” şi pe care cealaltă familie, din partea tatălui, nu o agrea. În viziunea Miţulicăi, comuniştii, exponenţii “lumii noi”, erau “neamurile proaste care ne-au distrus societatea, l-au vândut pe Rege şi ne-au adus bolşevismul pe cap”. Au fost probleme de comunicare între cele două familii, din acest motiv ori au reuşit să netezească asperităţile?

Între cele două familii era o prăpastie, n-au avut nicio legătura una cu alta. De aici cred că și răutatea lui Tanti. Mama mea a fost prinsă între aceste două familii, într-un fel, am avut în față cele două părți ale societății: cea care fusese și cea care venea. De multe ori m-am gândit și la Teleleică, bunica maternă, care cred c-a avut ghinion. Venea dintr-o familie de prăvăliași, cu origini turcești. Era o femeie foarte frumoasă, dar în loc să plece la școală, s-a măritat cu geambașul, care cred că era mai mult hoț de cai. Îmi pare rău că nu știu mai multe despre familia mamei, destul de numeroasă de altfel, căci Muc avea încă 6 surori. Nici fotografii nu am.

“Din vechea bibliotecă a rămas doar o carte: Arhanghelii, de Agârbiceanu”

Aminteşti de câteva ori în carte un episod în care bunicii tăi paterni, Gică şi Miţulica, deplângeau arderea cărţilor de către comunişti, spunând că le-a fost aruncată în flăcări inclusiv corespondenţa cu Haret…

În perioada stalinismului au fost multe atrocități. Vorbind cu exegeți ai perioadei, cineva se îndoia de episodul acesta, care, în casa noastră, era un fel de laitmotiv. Cândva, înainte ca Gică să se fi întors din lagăr, toată biblioteca Mițulicăi a fost arsă, în curte. Au venit doi tipi de la partid, plus pazinicii de noapte din sat, au pus-o pe Mițulica să-și care cărțile în curte și le-au dat foc. Era și o linie a ideologiei, parte din excesele începutului, când au venit prin școli circulare de scoatere a unor scriitori din programa școlară și din biblioteci – printre ei a fost și Eminescu. Dar erau și acte de intimidare, în special față de intelectuali, pentru a-i implica în tot ce-a urmat: colectivizare, depersonalizare, elogierea noii ordini, acceptarea comunismului etc. Toate astea s-au făcut în primul rând cu dascălii, cu intelectualii care aveau credibilitate în fața celorlalți. Pentru Mițulica episodul ăsta a fost marcant, iar în romanul meu Fantoma din moară e punctul culminant al romanului. De aceea am reluat tema în Ferenike. Toată biblioteca noastră era constituită din cărți cumpărate după aceea. Din vechea bibliotecă a rămas doar o carte: Arhanghelii de Agârbiceanu. Dar în Ferenike are un rol de accentuarea atmosferei de după moartea lui Tavică; este doar reverberația morții, despre care vorbesc în roman.

Moara din Comoşteni, menţionată în mai multe romane ale Doinei Ruşti, restaurată cu AI

“Comoșteniul există în mine”

“Oricât de departe aş fi ajuns, Comoşteniul rămânea în mine, ca un vis din care nu te poţi trezi”, scrii. Mai există casa de la Comoşteni, mai mergi acolo?

Casa există, dar nu mai este a mea. Ultima oară am fost la înmormântarea lui Gică, la începutul anilor ’80. Nu mă voi duce, nu am nevoie să merg la Comoșteni. El există în mine.

Dar pământurile lui Gică şi ale Miţulicii – pentru care ea intrase în vizorul comuniştilor după ce, la naţionalizare, şi-a ascuns pământul în certificate fictive – au redevenit ale familiei, după 1989?

O, nu. Vânzările fictive nu au fost o salvare. Cred că nici nu mai erau acei oameni de încredere, ci urmașii lor, deja pervertiți între timp, trecuți prin comunism. Finii din Valea Popii erau acum doar prdusul unei societăți opresive.

Clădirea şcolii ridicate la Comoşteni de străbunicul tău mai există?

Da este și ea în picioare, numai că nu mai învață nimeni acolo. Mi-a trimis cineva o fotografie a clădirii și mi-a spus că nu e funcțională, a fost desființată.

Şcoala din Comoşteni, întemeiată de Ion Stănculescu, azi, goală… Foto: Arhivă Doina Ruşti

“A fost o uşurare să scriu această carte”

A fost greu de scris cartea aceasta, a fost greu de readus la lumină aceste episoade din viaţa ta, Doina?

Orice rememorare te pune față în față cu o versiune a ta. Am intrat în viață cu experiența morții și cu un anumit tip de înțelegere a ei. Din acest motiv, romanul Ferenike a devenit un joc în marginea destinului, în ideea că dintre toate experiențele unui om moartea singură este perfectă. A fost o ușurare să-l scriu.

Ce crezi că ar spune Miţulica şi Gică dacă ar citi Ferenike? O carte în care ai edulcorat această drama transgeneraţională care v-a marcat familia şi în care descrii cu atât de mult talent lumea prinsă dintre două lumi, interbelică şi comunistă, dintr-un sat de la marginea Dunării.

Mulțumesc pentru apreciere, dragă Melania! Cred că Mițulica ar avea multe de spus, iar Gică ar ofta, fără comentarii. Dar m-aș întâlni cu ei în zona mistică, a demonului Ferenike. Mițulica avea o predispoziție spre exaltări, era mai aproape de lumea arhaică, în care orice dramă poate fi diluată ritualic. Iar ea avea un arsenal gestual epic și simbolic, din care motiv avea și înțelegere pentru demoni.  Cred că niciunul n-ar fi fost mulțumit de cartea mea. De altfel, orice om se simte inconfortabil ca personaj de roman. Poate de aceea, am scris atât de târziu această carte, după ce s-au stins cele mai multe dintre personaje, după ce m-am îndepărtat suficient.

În Ferenike vorbeşti despre prima încercare din viaţa ta, însă spui că au fost patru astfel de încercări, asupra celorlalte urmând să revii în alte trei cărţi. Poţi să dezvălui ceva, acum?

Următoarea carte vorbește despre dragoste.