Indiferent de motiv, ambiguitatea unor cadre universitare desemnate prin lege să se pronunţe cu „Da” sau „Nu”, nu cu opinii interpretabile, într-un caz de posibil plagiat academic, este demoralizantă şi gravă. E un semn de societate bolnavă.

După mai mult de o lună de la declanşarea scandalului privind suspiciunea de plagiat care planează asupra tezei de doctorat a procurorului-şef al DNA, Laura Codruţa Kovesi – subiect reintrat în atenţia publică după autodenunţul lui Sebastian Ghiţă privind o implicare a sa în falsificarea unui raport al CNE, din 2012, care viza expertizarea acestei teze de doctorat –, avem prima reacţie oficială. Din partea Comisiei de Etică şi Deontologie Profesională a Universităţii de Vest din Timişoara. Care, însă, în comunicatul pe tema posibilului plagiat al dnei Kovesi nu clarifică situaţia. Aşa că fiecare citeşte verdictul în ce cheie vrea sau poate.

După lecturarea comunicatului de presă al Comisiei de Etică – acesta a fost făcut public, nu raportul –, ies în evidenţă două aspecte. Care indignează şi îngrijorează. Pe de o parte, neasumarea unui verdict inechivoc, de „Da” sau „Nu”, cum s-a aşteptat de la aceşti universitari şi cum ar fi fost firesc. Pe de altă parte, imposibilitatea de a găsi, la vreo Facultate de Drept la care s-a apelat, cadre universitare care să îşi asume analizarea tezei de doctorat a d-nei Kovesi. E incredibil şi revoltător! Iar aceşti oameni, care fug de o responsabilitate şi care refuză să analizeze o situaţie asupra căreia planează suspiciuni, pentru că privesc nu fapta, ci omul care a comis fapta, pregătesc viitori judecători şi procurori ai ţării… În lipsa lor, Comisia de Etică ar fi putut apela la profesori de la universităţi din străinătate. Nu a făcut-o.

Echivocul acesta lansat în spaţiul public de Comisia de Etică şi, implicit, de Universitatea de Vest din Timişoara – care aveau datoria nu doar de a comunica fără ambiguităţi dacă e sau nu vorba despre un plagiat, dar şi de a transmite CNATDCU recomandarea de menţinere sau de retragere a titlului academic – nu are scuză. Are, însă, posibile explicaţii.

Poate indica o vulnerabilitate. A celor care trebuiau să se pronunţe sau a unora cu o poziţie superioară lor pe scara ierarhică. O vulnerabilitate generată de o situaţie similară cu cea în privinţa căreia ar fi trebuit să-şi expună clar punctul de vedere. Sau o vulnerabilitate de o altă natură, care depăşeşte graniţele integrităţii academice.

Poate indica timorare. De la reizbucnirea acest scandal, în septembrie anul acesta, în spaţiul public a fost aruncată cu obstinaţie ideea că, dacă te interesează acest subiect, dacă îndrăzneşti să-ţi pui întrebări ori, mai rău, să ai semne de întrebare şi să refuzi judecata cu dublă măsură, loveşti în DNA, loveşti în anticorupţie, periclitând-o, şi faci jocul unei coaliţii a corupţilor. Deşi acreditează o falsă idee, acest discurs, o abilă tehnică de manipulare în fond, care a urmărit să genereze autocenzură şi intimidare, pare să fi prins.

Citeşte şi: O probă de corectitudine

De ce spun că este falsă această idee? Reiau, ca motivaţie, un fragment dintr-un articol recent, O probă de corectitudine, pe care l-am scris la scurt timp după autodenunţul lui Sebastian Ghiţă, privind o implicare a sa în falsificarea unui raport al CNE, din 2012, care viza expertizarea tezei de doctorat a Laurei Codruţa Kovesi:

„Ignorând ceea ce decurge din autodenunţul său privind falsificarea raportului de evaluare a unei teze de doctorat a unui înalt demnitar, şi anume suspiciunile de plagiat, ar însemna o dovadă de partizanat, de operare cu dublă măsură, de fariseism. Dacă au interesat presa şi opinia publică suspiciunile de plagiat care au planat asupra unui fost premier, Victor Ponta, asupra unui fost vicepremier şi ministru de Interne, Gabriel Oprea, asupra unui fost ministru de Interne, Petre Tobă, asupra unui procuror general adjunct al României, Bogdan Licu, etc. etc. – în cazul unora fiind făcute constante şi fireşti presiuni mediatice, ani de zile, doar pentru ca aceste teze să intre în analiza unei comisii asupra căreia să nu planeze suspiciuni de imparţialitate şi care să aibă curajul de a spune ceea ce vede –, e firesc să intereseze şi suspiciunile de plagiat în privinţa tezei de doctorat a procurorului-şef al DNA, Codruţa Kovesi. Nu poţi recurge la tăcere invocând simpatii personale, lucrurile bune făcute de acel om sau rezultatele notabile ale instituţiei conduse de el. Interesul faţă de această situaţie din partea unei coaliţii a penalilor nu îl exclud.

Dar nu cred nici în afectarea imaginii DNA, nici în periclitarea luptei anticorupţie, în cazul unui eventual verdict de plagiat dat oficial tezei de doctorat a d-nei Kovesi. Şi asta, deoarece cred că în această instituţie, majoritatea covârşitoare a procurorilor sunt profesionişti şi oneşti şi pot duce mai departe, în acelaşi ritm, lupta anticorupţie.”

Indiferent dacă motivul este vulnerabilitatea sau timorarea, atitudinea ambiguă a unor cadre universitare desemnate prin lege să se pronunţe ferm cu „Da” sau „Nu”, nu cu opinii interpretabile, într-un caz de posibil plagiat academic, este demoralizantă şi gravă. La fel ca operarea cu dublă măsură, e emn de societate bolnavă.  

Articol publicat şi în Puterea a Cincea.