Cristian Pătrăşconiu, revine la Timişoara – oraşul în care a făcut primii paşi în presă –, pentru a-şi lansa cea mai nouă carte, a şasea, Întrebări puse La Punkt. O carte de interviuri. O carte despre prietenie și despre respect.

Înaintea acestei lansări – care va avea loc sâmbătă, 8 aprilie, ora 18, la târgul de carte Bookfest –, l-am invitat pe Cristian Pătrăşconiu la un dialog. Despre noul său volum de interviuri, despre înclinaţia lui spre acest gen jurnalistic, care transcende însă perimetrul jurnalisticii, despre ieşirea sa (provizorie) din rolul de publicist politic jucat în presa mainstream, despre politică şi dreapta democratică, despre presă şi ale sale probleme şi fenomene care au calamitat-o.

„Interviul este și ceva care ține de încredere”

CV Cristian Pătrăşconiu

 

Este licenţiat în Ştiinţe politice al Facultăţii de Filozofie de la Universitatea Vest din Timişoara şi master în Literatură comparată şi intertextualitate, la aceeaşi universitate.

 

A fost cursant şi bursier al Colegiului „A Treia Europă”, din Timişoara, şi, în două rânduri, bursier al Universităţii Jagelloniene din Cracovia.

 

Are o experienţă de peste zece ani în mass-media. A fost senior editor la ziarul Cotidianul şi senior editor la Realitatea TV.

 

A fost director-adjunct al Institutului de Studii Populare.

 

Este editor al site-ului LaPunkt.ro

 

Este autorul volumului de versuri "Spectralia" (1997) şi al volumelor de interviuri "Repere intelectuale ale dreptei româneşti" (Humanitas, 2010), "Noua şcoală de gândire a dreptei" (Humanitas, 2011), "Cartea preşedinţilor" (Humanitas, 2013), "Trântind ușa" (Humanitas, 2016) şi "Întrebări puse La Punkt" (Editura Universităţii de Vest din Timişoara, 2017).

 

(Sursă CV: www.humanitas.ro)

Întrebări puse La Punkt este noul dumneavoastră volum de interviuri – pentru care vă felicit –, pe care îl veţi lansa, la Timişoara, la ediţia de anul acesta a Bookfest. Cine au fost partenerii de dialog în această carte, pe ce criterii i-aţi selectat şi care au fost temele de discuţie?

Vă mulțumesc. Și pentru felicitări, și pentru invitația de a avea acest dialog.

Știți, sunt convins, cum spunem când suntem lângă cineva familiar sau când vedem, chiar și la distanță, pe cineva cu care suntem pe aceeași lungime de undă – e omul meu! Ăsta e omul meu! Cartea aceasta, care a venit repede peste mine și pentru care sunt foarte bucuros, este despre oamenii mei. Aceasta este una dintre componentele majore ale proiectului editorial care stă sub titlul invocat de dumneavoastră: dimensiunea afectivă. Cei 10 din carte îmi sunt apropiați sau chiar foarte apropiați și, în multe privințe (unii dintre ei, la modul cât se poate de direct), profesori.

Este, așadar, o carte de(spre) prietenie și despre respect. Și cred că, a propos de criterii, putem lua lejer în calcul acestea două: prietenia și respectul pe care li-l port. Dacă vreți să le topesc pe acestea două, atunci pot să spun, imprudent de neanalitic și de sincer, că este, în fond, o carte de suflet.

Partenerii de dialog sunt, cum spuneam, în număr de 10. Îi spun în ordinea din carte: Adriana Babeți, Marcel Tolcea, Mircea Mihăieș, Ioan T. Morar, Vasile Popovici, Robert Șerban, Cornel Ungureanu, Daniel Vighi, Dan Negrescu și Smaranda Vultur. Sunt, cam toți, filologi, chiar dacă, desigur, fiecare dintre ei are și o dublă sau chiar o triplă specializare. De asemenea, cam toți au legătură cu Universitatea de Vest din Timișoara, cartea fiind, de altfel, publicată la Editura Universității de Vest din Timișoara, condusă acum de doamna Marilena Brânda, foarte generoasă și atât de atentă. Oamenii mei – cum spuneam.  Ca și Mirel Jichița, un om extraordinar și cel care a avut răbdarea și inspirația de a asigura aparatul grafic al acestei cărți.

Tematic, pentru a bifa tot ce m-ați întrebat la startul acestui dialog, plaja discuțiilor este foarte diversă: de la ce este memoria la zi a Europei Centrale până la utilitatea remarcabilă, astăzi, a limbii latine; de la cum scrie un mare poet poezie sau un mare prozator, proză, până la elemente introductive în arta seducției, de la Leonard Cohen la geografia literară a Banatului; de la culisele diplomației până la exercițiile necesare de memorie; de la iubire pînă la uitare. Oamenii mei, cum ziceam – într-o carte de suflet. 

Încă o singură nuanță: aceasta este o carte deschisă. Nu exclud să existe o continuare a ei.

Întrebări puse La Punkt este a cincea dumneavoastră carte de interviuri. De ce vă atrage acest gen jurnalistic?

Pentru că este o specie cu adevărat foarte generoasă și provocatoare. Îmi place să fac așa ceva inclusiv pentru că interviul este un gen care transcende perimetrul jurnalisticii. Interviul înseamnă dialog, iar dialogul nu este ceva care ține exclusiv de mass-media. Dacă nu sună prea pretențios, dialogul ține de ființa noastră profundă.

Interviul este și ceva care ține de încredere. Am mai spus-o, dar este bine, cred, să repet: știu că fac multe interviuri bune nu pentru că știu să fac interviuri bune, nu fiindcă dețin o rețetă sau mai multe în acest sens; știu că fac interviuri bune pentru că oamenii cu care le fac, majoritatea dintre ei, au încredere în mine. A propos de dialog, a propos de ființa noastră profundă…

„Nu am virat spre jurnalismul cultural, ci m-am reîntors”

Timp de vreo zece ani aţi fost extrem de activ în presa mainstream, în care aţi făcut analiză politică. De o vreme aţi „virat” mai mult spre zona jurnalismului cultural – cu interviuri şi cronici de carte. Excelente. Interviurile pe care le-aţi făcut pentru cele patru volume semnate până acum sunt preponderent pe teme politice, ceea ce mă face să fiu convinsă de faptul că urmăriţi cu atenţie scena politică. Totuşi, de ce aţi abandonat analiza politică?

Este și nu este riguros adevărat. 

Pentru că: da, scriu în ultimii ani (mult) mai puțin despre politică şi da, scriu mai mult despre tematici și oameni care au legătură proponderentă cu ceea ce, general vorbind, numim „cultură”.

Nu, pentru că nu am virat spre jurnalismul cultural, ci m-am reîntors, cred că mai aplicat și mai bun și mai eficient acum. Căci adevărul este acesta: înainte de face publicistică politică (aceasta este specia mai adecvată cred eu, pentru ceea ce am făcut – mai rar, analiză politică pură), am scris, chiar în Timișoara, destul de mult despre cărți, despre cultură. Așa am început, de fapt. Cu filozofia, cu eseuri și cronici despre literatură – și, înainte de acestea, chiar cu poezia. Apoi, când viața mea profesională mi-a setat o altă agendă de priorități, când am scris mult (poate că prea mult) despre politică, nu am încetat să citesc cărți; doar că nu am mai avut timp așa de mult încât să și scriu despre ele. Nu ca un critic – nu am făcut aceasta decât ocazional și nu mă atrage cine știe ce –, ci mai degrabă ca un om care iubește cărțile. Și care, a propos, de când a renunțat la contul de Facebook – din 2014 adică –, citește mai mult decît niciodată. De regulă, cărți în format clasic, de hârtie; deși, observ asta deocamdată cu o curiozitate amuzată, în ultima vreme, citesc tot mai des cărți direct în computer.

Așadar, nu! Nu am abandonat publicistica politică și nici analiza politică. Nu există, în ce mă privește, un divorț sau vreo fugă de aceastea. Pur și simplu, împart altfel bugetul de timp; ceea ce înseamnă că și prioritățile mele sunt altfel așezate acum. Și chiar îmi place așa cum e acum.

„Tia Şerbănescu este crucișător moral al presei românești”

Penultima carte, Trântind uşa, este un dialog cu Tia Şerbănescu. De ce, din galeria jurnaliştilor români reprezentativi, aţi ales-o pe doamna Şerbănescu, pentru acest interviu?

Răspunsul simplu ar putea fi acesta: fiindcă dintre jurnaliștii români reprezentativi, Tia Șerbănescu este printre cei foarte puținii și de cursă lungă și reprezentativi în bine.

Un răspuns mai nuanțat, complementar cu afirmația mea precedentă, poate fi acesta: nu cred că mai există mulți jurnaliști care să cunoască atât de nunanțat presa (presa scrisă, cu precădere) de la noi, atât cea de după Decembrie 1989, cât și pe aceea din ultimele decenii ale comunismului. Și, mai ales, nu știu să existe altcineva care să dețină un profil moral precum cel al Tiei Șerbănescu și care, prin urmare, să aibă dreptul moral de a vorbi tranșant depre aceste lumi.

Răspunsul complet la întrebarea dvs este chiar volumul în sine. E o carte de care sunt extrem de bucuros că există. Este o carte pe care Tia Șerbănescu o merită cu asupra de măsură. Căci ea este un crucișător moral al presei românești, o prezență extraordinar de consistentă și de luminoasă în acest peisaj.

„Cele două cărți despre dreapta românească cred că rămân documente de istorie politică importante”

În urmă cu câţiva ani, porneaţi un proiect editorial care a debutat cu un volum de interviuri ample, cu zece voci ale dreptei româneşti, volum pe care l-aţi numit Repere intelectuale ale dreptei româneşti. A urmat Noua şcoală de gândire a dreptei, o carte care a inclus o serie de dialoguri tematice cu 20 de personalităţi a căror voce şi-a făcut simţită prezenţa în dezbaterea publică şi în viaţa politică din România ultimelor două decenii. Cum s-a născut acest proiect şi ce a urmărit?

Dacă e vorba numai de proiectul editorial, atunci e de spus că el s-a născut dintr-un efort (care nu a fost individual) de a genera și de a consolida mai apoi o anume infrastructură intelectuală pentru dreapta democratică autohtonă. Dreapta democratică – ceea ce nu înseamnă, în mod obligatoriu, drepta politică, dreapta de partid.

Nu cred că acest proiect, așa cum a fost el executat, a reușit până în cele mai mici detalii. Dar nici nu cred că este numele unui eșec de proporții. Cele două cărți despre dreapta românească, nu pentru că le-am coordonat eu, ci fiindcă acolo sunt oameni cu adevărat remarcabili și competenți intelectual, cred că rămân documente de istorie politică importante pentru ceea ce a fost, la nivel de finețe, la nivel de idei, scena noastră politică la două decenii după căderea comunismului.

Altfel, în linia mea editorială istorico-politică (pe care o las, de asemenea, deschisă, căci mă bântuie alte câteva idei), cele două volume despre dreapta intelectuală și politică de la noi se înrudesc, mai mult decât s-ar crede, cu Cartea președinților, volumul în care îl provoc pe Vladimir Tismăneanu să survoleaze, din mai multe unghiuri, de la începuturi și până în 2012 (e bine că ne-am oprit aici! Acest an, 2012, este de răscruce pentru lumea românească și istoria lui este, cred, încă departe de a fi limpezită pentru marele public), profilurile președinților pe care i-a avut România. 

Există, la nivel de intenţie, o continuare a acestui proiect?

Exista o asemenea intenție. Ideea nu este moartă cu totul; dar nici bine nu se simte, ca să spun așa… Existau, de fapt, mai multe tipuri de continuități. Una dintre acestea era chiar în descendența directă a celor două volume. Însă, acum, de câțiva ani de fapt, datele din lumea românească sunt sensibil modificate. Și nu cred că formulele de continuitate gândite atunci mai sunt neapărat adecvate pentru ceea ce este acum. Unele ferestre de oportunitate rămân deschise mai mult timp, altele mai puțin…

„O balanță politică autentică are două capete distincte și nu n-șpe peseduri mai mult mai mai puțin evidente”

Pentru că aminteam de dreapta… Se tot vorbeşte, de câţiva ani, despre unificarea ei. Vedeţi posibil acest lucru? Dacă da, în ce mod? Dacă nu, de ce?

În termenii eficienței, văd necesară o formulă solidă de dreapta. Aceasta poate înseamna, la limită, și un proiect de „unificare a dreptei”. Dar nu îmi place sau nu mai îmi place această insistență de a propăvădui „unificarea dreptei”. Mai ales în contexte politice – cum este și cel actual – în care, poate că exagerez un pic, dar nu foarte mult, trebuie să apelezi la metoda izotopului de carbon ca să depistezi „idei de dreapta” la principalii actanți politici care declară că vor să ocupe această zonă sau care cochetează cu ea.

„Unificarea dreptei”, în termenii aceștia înalți în care este adesea formulată, poate fi un blocaj semnificativ pe care artizanii unui asemenea posibil proiect și-l oferă din start. Așa încât aș reformula provocarea dumneavoastră binevenită, încercând să așez mai degrabă în termeni realiști această problemă: ar fi bine să existe un partid puternic, care își poate spune, la limită, și că e „de dreapta” și care, mai ales, să fie în stare să se opună PSD-ului. Un partid – la social-democrați mă refer acum – de la care, a propos, cei care își spun de dreapta ar avea cu adevărat ce învăța în materie de organizare, de structuri, de solidarități. Pentru ca un sistem să stea în echilibru e nevoie de o anumită balanță. O balanță politică autentică are două capete distincte și nu n-șpe peseduri mai mult mai mai puțin evidente, dar cât se poate de reale.

„«Experți» făcuți prin repetiție, la apelul bocancilor, ajung să modeleze mințile oamenilor”

În 2009, îmi amintesc, aţi fost dat afară de la Cotidianul, din cauza unui articol care a deranjat. În iarna acestui an am avut un dialog, pentru LaPunkt.ro, cu rolurile inversate. Acum vă voi adresa eu o întrebare la care mi-aţi solicitat dumneavoastră răspuns, atunci: „Care sunt «entităţile» care au pus presa de la noi în genunchi? Fără să daţi neapărat nume – puteţi indica fie şi numai «fenomenele» care au calamitat presa noastră?”

Atunci, în 2009, la Cotidianul a vorba despre ceva mai mult decât un articol. Mai mult chiar decât o serie de articole. Nu scrisesem de altfel nimic atunci când a venit decizia de concediere a acelui automobilist periculos pentru societatea românească – nu uitați scandalul cu cei doi tineri grav accidentați de Nistorescu! Un automobilist periculos în continuare, căci apără, la fel cum o face de un deceniu, tot felul de cauze mizerabile.

OK, nu dau nici eu nume neapărat, dar vreau să subliniez că „automobiliștii periculoşi”, de genul celor invocați mai înainte, sunt în continuare foarte toxici pentru presa din România. Și, plecând de la ei, putem deșira ghemul nefast: acești oameni – care au un trecut dubios, care sunt șantajabili, care sunt, poate, chiar în misiune (nu în misiune pentru marele public) – sunt foarte utili. Pentru moguli, bunăoară. Care îi pot închiria, de pildă. Nu neapărat conștiința lor – în cazul unora, nu ar avea ce să închirieze. Mergem mai departe: cei ușor șantajabili și / sau în misiune știu să fie (inclusiv pentru că se tem) solidari. Fac cheag, cum se spune. Ocupă centrul, prin repetiție (nu prin competențe reale), devin repere. Suntem în epoca videopower – „experții” făcuți așa prin repetiție, la apelul bocancilor, ajung să modeleze mințile oamenilor. Și așa mai departe.

Așadar, „entități” și „fenomene”: mogulatele, corupția masivă, lipsa de claritate morală (și) în spațiul mediatic, infiltrarea cu tot felul de agenți ai unor cauze obscure și sulfuroase, ticăloșia, ca practică larg acceptată la vîrful instanțelor mass-media, conștiințe sau false conștiințe ușor de cumpărat/ușor de închiriat. Și am înșirat doar câteva – lista este cu mult mai mare.

Mai țin să adaug ceva – nu este o parte din răspuns, ci mai degrabă e ceva complementar acestui răspuns în spirală pe care l-am dat întrebării dvs: nu sunt convins că naivitatea  și / sau idealismul oamenilor buni îi ajută pe aceștia când fac sau când vor să facă presă… Aceasta, cu naivitatea, este valabilă și pentru cei care aleg să facă politică.

„Nu a existat, după 1989, o perioadă mai cumplită, mai complicată și mai meschină pentru ideea de presă decentă decât cea pe care o traversăm acum”

Cum credeţi că s-ar putea însănătoşi presa în ansamblul ei? Acum, cred că se poate spune că, în acest peisaj, există doar nişte oaze de normalitate.

Pentru un viitor imediat sau mediu, eu cred că nu avem nici măcar de doi bani de cumpărat speranță în această privință. Nu există, după 1989, o perioadă mai cumplită, mai tristă, mai complicată și mai meschină pentru ideea de presă decentă decât cea pe care o traversăm acum, de câțiva ani deja. Și care va continua pentru un orizont de timp, mă tem, destul de mare.

Nu am, la nivelul credințelor personale, o veste bună / tonică despre ziua de mâine a presei românești. În ansamblu, cum spuneți dumneavoastră! Dar, optimist moderat cum sunt, pot să îmi imaginez și să sper că această anemie prelungită (da, recunosc, sunt un pic politicos alegând să formulez așa) a presei noastre poate fi, mai degrabă mai târziu decât mai devreme, șansa de revenire pentru aceasta. Așa ceva, cu prudență însă, pot să îmi imaginez…

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.