O sărbătoare vie, care se recompune cu fiecare an ce trece, aşa este văzut Crăciunul prin ochii unui antropolog. Cum sunt, însă, percepute Târgurile de Crăciun? Care sunt obiceiurile şi tradiţiile premergătoare sărbătorilor de iarnă din Banatul tradiţional, tradiţiile-surogat? Pentru că spiritul Crăciunului real, autentic, este la distanţă de magia cu amprentă hollywood-iană a filmelor ce cultivă ideea că oamenii se pot recalibra, pe motiv că, în preajma Crăciunului, imposibilul ar deveni posibil. 

Târgul de Crăciun, un obicei împrumutat din spaţiul central-european

Antropologul Otilia Hedeşan, profesor universitar la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie a Universită­ţii de Vest din Timişoara şi prorector al universităţii, spune că Târgul de Cră­ciun, devenit comun în ultimii ani şi la Timişoara, nu este o practică tradiţio­na­lă românească, el putând fi docu­mentat ca manifestare în spaţiul cultu­ral de la noi abia în perioada post-so­cialistă, adică după Revoluţia din 1989. Obiceiul organizării unui târg în perioa­da premergătoare Crăciunului este însă o practică uzuală în oraşele Euro­pei Centrale, mai cu seamă în oraşele din Germania, obicei consemnat ca atare încă din perioada medievală.

Otilia Hedeşan spune că organi­za­rea unui Târg de Crăciun în Timişoa­ra, după model german sau vienez, e însă un lucru care poate fi apreciat drept oportun: „Poţi găsi aici, la fel ca pretutindeni, produse ce amintesc de valorile tradiţionale, de lumea tradi­ţio­nală, mâncăruri din bucătăria bunicii sau dulciuri ale unor epoci revolute. La Stuttgart fiind, în urmă cu vreo zece ani, simţind aromele de acolo, de la Târgul de Crăciun, a fost ca şi când m-aş fi întors în bucătăria bunicii”.

Târgurile de Crăciun oferă aceas­tă posibilitate a unei reîntoarceri în timp, prin raportare la valorile familia­re şi la aspecte cu valoare sentimen­tală. „Aş aprecia, aşadar, că Târgul de Crăciun nu e o practică de­viantă, ci o manifestare tradiţională central-europeană, care a prins contur şi la noi”, mai spune Otilia Hedeşan.

O practică frecventă la Târgurile de Crăciun de pretutindeni este aşeza­rea unor statuete care reconstituie scena Naşterii Domnului, lângă iesle. La Timişoara, această scenă a fost reconstituită preţ de mai mulţi ani în Piaţa Operei, în apropierea Catedralei Mitropolitane. Acest lucru echivalează însă cu o uşoară forţare a tradiţiei, apreciază Otilia Hedeşan, căci „recon­stituirea ieslei de Crăciun nu este o practică specifică Bisericii Ortodoxe, iar pentru un oraş ecumenic, cum e Timişoara, a fost un lucru tolerat atâta vreme”. În acest an, însă, scena ieslei a fost reconstituită într-un alt spaţiu, mai apropiat de zona centrală a pieţei.

Rostul colindului

Zona Banatului este una atipică în privinţa sărbătorilor de iarnă, căci este un spaţiu deschis şi multicultural. „Da­că este să ne referim la obiceiuri spe­cifice întregului Banat, inclusiv lo­calităţilor din jurul Timişoarei, atunci unul dintre acestea este colindatul copiilor dis-de-dimineaţă, în ziua de Ajun. Urările pe care aceştia le ros­tesc sunt scurte, fără un caracter poe­tic foarte pronunţat”, spune Otilia He­deşan. Menirea în sine a obiceiului de a colinda este legată mai mult de sim­bolistica prezenţei copiilor în curtea gospodarilor, ca un semn că, în anul ce vine, lucrurile pot fi luate cu bine de la început.

Un alt obicei, mai răspândit de această dată în partea de răsărit a Ba­natului, în zona Făgetului, este colin­datul cu dube al cetei de feciori. „Aceş­tia sunt, de altfel, purtătorii peste seco­le ai unor colinde care, dacă e să dăm crezare bibliografiei etnografice, vin dintr-un repertoriu de colinde amplu şi sofisticat”, precizează profesorul Otilia Hedeşan.

O încercare de analiză atentă apli­cată textului acestor colinde, mai spune ea, ar putea pune în dificultate pe orice vorbitor al limbii române de azi: „Tex­tele lor, departe de a ne fi accesibile 100%, aşa cum ne sunt, spre pildă, tex­tele poeziilor lui Mihai Eminescu sau Vasile Alecsandri, diferă mult de textul colindelor care sunt difuzate intens pe posturile de televiziune. Dacă cineva dintre noi s-ar reîntoarce în aceste sate unde se colindă, ar constata că există 30 – 40 de colinde repertorizate în astfel de spaţii tradiţionale, în ale căror texte vechi au fost osificate cunoştinţe şi informaţii ce coboară dincolo de secolul al XVIII-lea. Aceste texte conservă şi narează despre viaţa de zi cu zi a oamenilor din anumite comunităţi”. Otilia Hedeşan precizează că acest gen de colindat tradiţional este cu totul diferit de colindatul cu caracter generalizator, specific mai degrabă unor spaţii urbane.

În spaţiul cultural tradiţional al unor astfel de comunităţi rurale care au conservat obiceiul colindatului tradiţional, există colinde adresate fiecărei categorii de public în parte: colinde pentru gospodari, pentru fetele de măritat, pentru vânători, pentru persoanele care poartă numele unor sfinţi ş.a.m.d.

Ulterior, undeva în secolul al XIX-lea, mai spune antropologul Otilia He­deşan, au apărut, urmând linia poveş­tilor evanghelice care evocă Naşterea Mântuitorului, textele unor colinde bine cunoscute, cum sunt O, ce veste minunată!,Steaua sus răsare, Trei crai de la Răsărit. „În cazul acestor colinde, textul este 100% accesibil şi putem constata că le înţelegem integral şi nu ne scapă niciun cuvânt de acolo. Dacă textul colindului ne este limpede ca un discurs politic, spre exemplu, atunci trebuie să avem suspiciuni legate de originea acestuia”, mai spune Otilia Hedeşan, care punctează faptul că, în acest caz, „asupra textului a intervenit un cărturar, un mic făcător de texte, care a făcut textul să devină 100% inteligibil”.

Există, de aceea, o distincţie netă între zonele în care se mai practică şi acum colindatul tradiţional, nuanţat, şi în care, în curtea unor anumite case, se cântă în fiecare an acelaşi colind cân­tat şi anul trecut. Acestea sunt, spune Otilia Hedeşan, spaţii în care comuni­tăţile continuă să se raporteze la ace­leaşi modele tradiţionale şi în care nu­meroşii actori care compun comunita­tea au nevoie de aceste mesaje osifi­cate în colind ca semn că anul poate începe sub bune auspicii şi în aceeaşi succesiune de ritmuri ca şi anul trecut. La polul opus se situează comunităţile în care se practică forma de colind generalizat, unificator, semn că aces­tea nu au avut un colindat de ceată.

O parte dintre aceste texte ale co­lindelor cu caracter extrem de general s-au impus atenţiei publicului într-un context particular cultural şi politic, atunci când, în ultimele zile ale lui de­cembrie 1989, printre puţinele colinde care existau înregistrate şi la care publicul a avut acces, prin difuzarea lor repetată la televiziune, au fost cele din repertoriul Corului Madrigal şi cele cântate de Ştefan Hruşcă. Dacă cele din repertoriul Madrigalului reprezen­tau însă o muzică grea, puţin accesibilă publicului larg, colindele cântate de Ştefan Hruşcă s-au impus, refolclori­zându-se.

Ulterior, cântăreţi care abordează diferite genuri muzicale, de la ma­neaua de cea mai proastă calitate până la muzica uşoară, şi-au inclus în reper­toriu piese pe care le-au prezentat drept colinde, a căror linie melodică este aplicată unor texte de autor, care nu reprezintă cu niciun chip un colind.

Acesta este, menţionează Otilia He­deşan, cazul piesei intitulate Împo­do­beşte, mamă, bradul, a lui Fuego, care beneficiază de „o melodicitate simpli­ficată şi de un text plângăreţ şi facil”.

Una e Crăciunul magic, alta e Crăciunul real

Otilia Hedeşan declară că această naţionalizare şi prezentare reductivă a sărbătorii Crăciunului au fost posibile şi cu participarea mass-media, care a impus un număr relativ restrâns de colindători, posturile de televiziune fiind fericite să poată difuza aceste piese, cu texte care au construit  tradi­ţiile-surogat ale ultimilor 20 şi mai bine de ani. În felul acesta, textele colin­delor locale, grele, fruste, au fost substituite de texte facile, care con­figurează o tradiţie mai subţire şi mai săracă.

Lucrurile nu trebuie însă deplân­se, pentru că datoria antropologului este aceea să observe, să consemneze şi să fie lucid, mai spune profesorul universitar Otilia Hedeşan, care punc­tează faptul că sărbătoarea Crăciunului nu este aşa cum ne-am dori să fie şi nici nu este o copie a poveştilor fru­moase din filmele difuzate intens de televiziuni, în care, datorită magiei pe care sărbătoarea o aduce cu sine, totul devine posibil, iar oamenii devin mai buni, pentru că spiritul sărbătorii le îngăduie o anume formă de recali­brare: „Crăciunul real nu seamănă cu cel magic. (…) Aceasta nu înseamnă însă că acest Crăciun e mai urât decât ceea ce se întâmpla, spre exemplu, în anii 60 – 70. Pentru că, întotdeauna, atunci când ceva se pierde, şi apare senzaţia de sărăcire, altceva se câş­tigă, într-o altă direcţie. Libertatea de a sărbători, multitudinea de practici, de la tradiţia rudă, pură, până la aspectele comer­ciale ale sărbătorii, ne îndrep­tăţesc să constatăm că sărbătoarea Crăciunului este o sărbătoare care se recompune cu fiecare an”.