Camelia Burghele. Foto: Arhivă personală

De un timp, în România se face nu doar uz, ci abuz, de costumul popular românesc, confiscat ideologic de zona ultranaționalistă a politicii. La fel se întâmplă cu tradițiile, cu patriotismul, cu religia. Păstrarea identităţii naţionale, apărarea ei reprezintă, de asemenea, teme confiscate ideologic. „Ne fură UE tradiţiile, religia, familia” declamă propaganda politică populistă, ultranaţionalistă, antioccidentală.

Și, totuși, nu pot coexista tradiţiile cu progresul, nu pot fi ele complementare? Aceasta este una dintre întrebările pe care i le-am adresat Cameliei Burghele, o voce autorizată a generației mai tinere de antropologi români, care studiază satul românesc cu mecanisme ştiinţifice și instrumente profesionale europene, autoarea a peste 20 de cărți de etnologie și antropologie culturală. În dialogul la care am invitat-o am vorbit despre răul ireparabil făcut de comunism satului și țăranului din România, despre schimbarea satului românesc în ultimele trei decenii, mai cu seamă după integrarea în Uniunea Europeană, despre noile repere din satul post-tradițional și ce se mai poate face pentru salvarea celui tradițional, despre țăranul veritabil și ”țăranul smart”, despre modul în care digitalizarea și multe canale media colportează şi alterează foarte mult ceea ce ar putea însemna autentic, despre diferența dintre tradiţii și tradiţionalism – care presupune o ideologizare, o confiscare a lor de către zona politică ultranaționalistă și antioccidentală.

Camelia Burghele spune, totodată, că are în pregătire un studiu despre ceea ce înseamnă acest filon etnico-mistico-țărănesc pentru ideologiile partidelor extremiste românești de azi, ai căror lideri fie se însoară în costum popular de sărbătoare, fie apar în clipuri electorale călare, în ipostază de haiduc, „propovăduind adevăruri pline de dacisme, misticisme și naționalisme, în care țăranul român este depozitarul ultimelor modele de spiritualitate de pe glob, iar satul românesc este rezervorul de lumină al Europei”.

„Mi s-a părut fabulos să pot să studiez cu mecanisme ştiinţifice satul tradițional”

CV Camelia Burghele

Este  etnolog, antropolog cultural specializat în magia terapeutică tradițională și formulele moderne de preluare a scenariilor magico-rituale, dar și în dinamica proceselor culturale din satele românești tradiționale, mai ales a satelor din Sălaj.

Este dublu licențiată, în Litere și Jurnalism, la Universitatea „Babeș Bolyai” Cluj, dublu master, la la Universitatea „Babeș Bolyai” Cluj și la Universitatea București, și are studii doctorale la la Universitatea „Babeș Bolyai” Cluj și postdoctorale, la Academia Română.

Este autoarea a peste 20 de cărți de etnologie și antropologie culturală, între care se remarcă seria de zece volume „Satele sălăjene și poveștile lor” și o serie de „retreat-uri turistice la țară” – Șapte zile în Țara Silvaniei, Șapte povești din Țara Silvaniei și Șapte seri în Țara Silvaniei, volum aflat sub tipar, în care valorifică cercetări etnografice personale de teren.

Este o voce autorizată a generației mai tinere de antropologi români, preocupată de radiografierea fenomenelor culturale specifice globalizării și urbanului, a noilor repere din satul post-tradițional și a formulelor elastice de raportare a omului contemporan la paradigma supranaturalului (volumul Etnologie, magie, pandemie. Cămașa ciumii, next level: 2.0, în pregătire).

Unul dintre ultimele sale volume, De la vrajă la vrăjeală. O antropologie a supranaturalului contemporan, apărut la Editura Institutul European, Iași, 2017, cu ediția a II a în 2022) cu o prefață de Nicu Gavriluță, s-a bucurat de un succes notabil.

A activat în proiecte derulate în cadrul Timișoara – Capitală Culturală 2023 și, prin Culinaria Banatica, se implică în demersuri culturale și evenimente ce susțin atribuirea titlului de „Euroregiune Gastronomică” Timișoarei. Are o serie de studii de antropologia alimentației bazate pe cercetări de teren (rețete din satul tradițional), racordate la antropologia culinară (sau culturală) europeană.

Este membru în boardul Asociației de Științe Etnologice din România. Protagonistă a numeroase emisiuni TV și radio regionale și naționale pe teme de antropologie culturală. Lector speaker în diverse proiecte culturale, a impus în discursul antropologic câteva expresii definitorii: țăranul SMART, colecția de babe, țăranul – ecologist.

Antropologia sănătăţii, magie terapeutică, gastronomie, ritualuri şi ceremonii specifice spaţiului rural sunt teme de studiu în cele zece volume ale tale pe care le-ai dedicat satului românesc, cel din Sălajul natal. Cum ai ajuns antropolog, Camelia, de unde a izvorât pasiunea aceasta a ta pentru satul românesc?

Varianta scurtă a răspunsului este una cât se poate de simplă: sunt o fată de la ţară şi mi-a fost foarte familiar să vorbesc despre satul copilăriei mele. Varianta un pic mai elaborată este că, imediat după Revoluţie, când am început facultatea, pregătindu-mă să mă specializez în etnologie, a apărut şi la noi un curent foarte important din antropologie care se numeşte antropology at home şi care reprezintă un soi de întoarcere acasă, la rădăcini, a antropologiei culturale. Curentul acesta postula că destul s-au ocupat antropologii de spaţii îndepărtate, exotice, coloniale, de altfel extrem de ofertante şi de spectaculoase, şi că este momentul să ne întoarcem privirea ştiinţifică spre satele noastre, spre ţăranul român, spre bazele culturale ale identităţii naţionale şi că ar fi bine ca fiecare etnolog din Europa să studieze spaţiul cultural generator de identitate pe care îl are în imediata apropiere. Mi s-a părut fabulos să pot să studiez cu mecanisme ştiinţifice, cu instrumente profesionale europene, satul tradiţional românesc, printre care se numără şi satul bunicilor mei, în care am crescut, un fel de Macondo al meu.

„Ne-am globalizat şi modernizat prea repede şi nu putem să ne recuperăm trecutul aşa cum ar trebui”

Mai mult de 20 de ani ai făcut cercetare nu doar în biblioteci, ci şi în teren. Ce s-a schimbat – din punct de vedere social, cultural, spiritual – în satul românesc faţă de cel pe care l-ai cunoscut tu în copilărie, în adolescenţă?

Anul viitor, Melania, se împlinesc chiar 30 de ani de când fac teren la ţară, aşadar cred că am ajuns într-un punct în care pot să îmi permit să fac retrospective şi pentru aceşti 30 de ani, şi raportate la satul copilăriei mele. Schimbările sunt foarte mari pentru că transformarea socialului în România este accelerată şi pentru că suntem în mijlocul Europei, iar migraţia a ajuns la cote foarte mari. Nimeni nu s-ar fi aşteptat, imediat după Revoluţie, ca ţăranul din satul tradiţional românesc să migreze în Europa de Vest, am crezut că doar studenţii şi orăşenii o vor face, dar ce să vezi?, ţăranul a pus mătura-n uşă, vorba lui Vintilă Mihăilescu, şi s-a dus să culeagă căpşuni şi să cultive roşii în Occident. Globalizarea a venit şi peste satul românesc, astfel încât mutaţiile sunt de-a dreptul spectaculoase. Dacă în copilăria mea, până pe la zece ani, am mai prins ultimele clişee ale satului tradiţional, acum mi-e foarte greu să cataloghez satul pe care îl cercetez. Are vagi urme de sat tradiţional, e mai mult un sat periurban, parţial globalizat, parţial europenizat, uneori chiar mondializat, extrem de eclectic, pe care oricât de mult ne-am strădui noi, antropologii, să-l radiografiem şi catalogăm, nu cred că putem să-i spunem altfel decât un sat post-tradiţional.

Noi, cu această deschidere spre lume care ni s-a oferit din momentul în care ne-am recâştigat libertatea, nu am fi putut salva satul tradiţional? E doar vina celor care ne-au deschis uşi noi spre libertate și, implicit, spre această globalizare, aşa cum sună propaganda partidelor ultranaţionaliste, antioccidentale?

Nu, nici vorbă. Până la urmă, globalizarea aduce şi foarte multe lucruri bune. Pe de altă parte, nu susţin o viziune poporanistă, paseistă, în care să idealizăm satul şi să spun că ar fi trebuit să-l conservăm în forma lui tradiţională peste tot. Toată Europa, însă, şi-a conservat valori rurale, in situ. Asta trebuia să facem şi noi, mult mai mult.

Unul dintre punctele în care mecanismul acesta de recuperare, de păstrare a satului tradiţional scârţâie este tocmai mecanismul universitar prin care se formează specialişti: etnologi, folclorişti, etnografi, antropologi, sociologi focusaţi toţi pe lumea ruralului. Dacă în universităţi ar fi fost pregătită o echipă foarte solidă de etnologi care să ştie cum să conserve in situ anumite tradiţii, acolo unde sunt ele specifice, nişte obiecte materiale, nişte centre ceramice acolo unde ele au activat secole de-a rândul, poate nişte case tradiţionale, poate chiar sate întregi acolo unde ar fi meritat, lucrurile ar fi stat altfel. Din păcate, am fost atât de grăbiţi să ne globalizăm, să ne urbanizăm, să ne modernizăm, să ne industrializăm, încât s-a creat un hiatus foarte mare între lumea satului tradiţional veritabil şi modernitatea imediată inerent globalizatoare, cum avertiza sociologul Anthony Giddens.

S-a petrecut şi o glisare mentalitară foarte interesantă. În preajma Revoluţiei era aproape blamabil să fii ţăran…

Cuvântul în sine a primit conotaţii peiorative.

Da, iar acest lucru a persistat multă vreme, a trebuit să vină exemplele europene  să ne arate cât este de important să îţi conservi cultura care te-a format ca popor, ca naţiune, ca etnie şi te-a adus până în modernitate. Abia atunci am înţeles şi noi cu adevărat cât sunt de importante valorile satului şi am început să ne reapropiem de sat, încet, încet, să-i înţelegem valoarea, iar acum sigur că o facem mult mai coerent şi mult mai bine instrumentalizat, dar din păcate acum nu mai avem ce să conservăm într-o măsură atât de mare.

De aceea o ramură foarte importantă a etnografiei este etnografia de urgenţă. Ţările estice s-au globalizat prea repede – sunt ca şi copiii aceia care cresc prea repede şi li se deformează coloana şi fac scolioză. Ne-am globalizat şi modernizat prea repede şi nu putem să ne recuperăm trecutul aşa cum ar trebui, iar atunci trebuie să facem acest lucru în regim de urgenţă. Etnografia de urgenţă presupune o radiografie cât se poate de rapidă, la nivel de câţiva ani, a ceea ce a mai rămas tradiţional în satele din România, să salvăm pe ultima sută de metri tot ce ar însemna cu adevărat tradiţional românesc.

Foto: Arhivă personală Camelia Burghele

„Colectivizarea a făcut cel mai mare rău satului tradiţional”

Mă gândesc că ţăranul veritabil, că acest specific tradiţional pe care îl invoci s-au pierdut prin anii ’50, după comunizare. Îmi amintesc de un interviu cu istoricul Neagu Djuvara în care acesta povestea că, la întoarcerea în România, în 1990, a fost uluit de transformarea ţăranului român. Cel pe care, la plecarea din ţară, în anii ’40, îl lăsase în haine albe de in şi pe care, la întoarcere, îl găsise în şlapi de gumă şi maiou de nylon. Cum e, după alţi peste 30 de ani, ţăranul român, cel al anilor 2020?

Splendidă metaforă! Eu numesc ţăranul din satul tradiţional, ţăranul autentic, drept… ţăranul smart. Am dat această denumire şi pentru că noi, antropologii, trebuie să ne reglăm puţin limbajul după cel al generaţiei tinere, dacă vrem să ne şi audă cineva vocea. Profesorul italian Duccio Canestrini spune că antropologia trebuie să devină „antropop”, în stilul culturii pop și să se adreseze unor comunități largi. Când mă refer la acest ţăran smart, mă gândesc la o perioadă mai îndepărtată, la cea interbelică mai ales. Colectivizarea a făcut cel mai mare rău satului tradiţional atunci când a despărţit atât de brutal ţăranul de pământul lui – or, noi ştim din literatură, dacă nu din altă parte, cât era de indisolubilă această legătură. Iar comunismul a mai făcut ceva absolut cumplit: a stricat echilibrul pe care numai ţăranul smart ştia să-l gestioneze, un echilibru pe toate palierele. Ţăranul din satul tradiţional era foarte împăcat cu el însuşi, nu se plângea, nu avea frici, temeri, adicţii, obsesii, traume, cum avem azi noi, modernii. Ştia să îşi gestioneze foarte bine propria persoană, trăia într-un echilibru chiar armonios cu familia, cu vecinii, cu întreaga comunitate şi după aceea – foarte important, nouă ne scapă acest lucru – trăia în armonie perfectă cu divinitatea. O divinitate pe care o înţelegea în orizontul său mentalitar ca fiind una foarte aproape de el şi mult mai puţin instituţionalizată decât am făcut-o noi după aceea. Adu-ţi aminte de metaforele argheziene în care găsim umbra lui Dumnezeu plecată printre boi, în timp ce ţăranul ară pământul. Era comuniunea atât de mare încât până târziu în satul tradiţional a existat un soi de panteism, de prietenie implicită între ţăran şi natură, între ţăran şi divintate. Comunismul, prin colectivizare şi industrializare, a stricat iremediabil aceste legături.

Dacă noi, etnologii, mergem pe teren şi încercăm să recuperăm ceva, mai putem recupera doar spriritul acelor vremuri.

Invariabil, Melania, toate femeile în vârstă cu care stau de vorbă secţionează povestea, memoria aceasta culturală la care apelez eu, în două paliere: „atunci, când eram eu fată” şi „amu (acum – n.a.)” într-o realitate apropiată. Ţăranul cu care vorbesc eu în teren ştie despre o altă etapă, o altă perioadă a satului de atunci şi o altă perioadă de acum, când ţăranul beneficiază de industrializare şi de globalizare, dar a pierdut foarte mult din echilibrul care îl făcea să fie un etalon pentru noi, pentru moderni.

„E forţat însă să spunem că UE ne distruge tradiţiile, obiceiurile şi filonul etnic”

După 2007, după integrarea României în Uniunea Europeană, au fost schimbări majore? Te întreb pentru că, auzim frecvent că UE ne distruge tradiţiile şi valorile spirituale din lumea satului…

După 2007 s-a întâmplat o mutaţie foarte puternică. E forţat însă să spunem că UE ne distruge tradiţiile, obiceiurile şi filonul etnic. Depindea într-o măsură mult mai mare de noi să ne conservăm satul, dacă am fi ştiut să nu ratăm momentul. Cred însă că printr-un efort asiduu, colectiv – Doamne, ce bun ar fi un proiect de ţară pentru aşa ceva, aşa cum a făcut Dimitrie Gusti!  – putem să mai recuperăm ceva din satul tradiţional.

Mutaţiile după europenizarea puternică pe care am resimţit-o după 2007 sunt foarte vizibile în primul rând la nivelul depopulării satelor. O generaţie întreagă s-a mutat practic în Europa de Vest şi a lăsat sate goale în urmă. În plus, o parte dintre ţăranii care s-au dus la muncă în Occident s-au întors înapoi în sate, dar cu totul altfel orientaţi, cu alte obiceiuri, cu alte perspective. Noi, etnografii, sesizăm nişte derapaje care, uneori, ne lasă fără replică. Mi s-a întâmplat, de exemplu, să găsesc mici capele catolice cu statuia aceea standard a Sfintei Fecioare puse în faţa casei în sate în care nu există decât Biserică ortodoxă. Dar pentru că oamenii au lucrat în Italia unde au văzut astfel de mici altare cu statuete catolice, le-au adus în ţară, în satul lor. Sau am văzut sparanghel pe post de plantă decorativă în geamul unor ţărani dintr-un sat. Oamenii au fost plecaţi la cules de sparanghel în Olanda, nu au mâncat niciodată aşa ceva, dar  întorşi acasă, l-au cultivat ca plantă decorativă. Aberaţii de genul acesta aş putea să-ţi dau foarte multe. Şi atunci e cu atât mai greu să recuperezi ceva din cultura autentică când ea e alterată de propriii ei exponenţi. Nu-i blamăm, dar astea sunt lucrurile care se întâmplă.

Pe de altă parte, digitalizarea extraordinară, mediatizarea excesivă, canalele media care sunt la îndemâna tuturor acum colportează şi alterează foarte mult ceea ce ar putea însemna autentic. Nu o dată mi se întâmplă să vorbesc cu femei în vârstă care stau seri întregi la toate posturile de televiziune cu emisiuni folclorice şi aud tot felul de lucruri, care li se par foarte interesante. Când mă duc să dialoghez cu ele, îmi spun ce au auzit la tv, ferm convinse că eu asta aştept de la ele, să văd dacă ele sunt la curent cu tot ce înseamnă obiceiuri şi tradiţii din România. Or pe mine mă interesează ceea ce este specific satului lor, dar acel lucru lor li se pare minor. Pentru că, nu-i aşa?, internetul a devenit făcătorul de zei, nu ceea ce ştim noi din memoria noastră sau a mamelor ori bunicilor noastre.

Foto: Arhivă personală Camelia Burghele

„Dacă noi vom folosi costumul tradiţional doar ca să ilustrăm apartenenţa politică la un anumit filon, îl vom decredibiliza”

La fel ca religia, şi păstrarea identităţii naţionale, apărarea ei reprezintă o temă confiscată ideologic. „Ne fură UE tradiţiile, religia, familia”, auzim de prea multe ori, în propaganda politică populistă, ultranaţionalistă, antioccidentală. Nu pot coexista tradiţiile cu progresul, nu pot fi complementare?

Ba da, pot, dar în anumite contexte. Ar trebui să fiu anacronică pentru a răspunde categoric şi tranşant că pot coexista non-stop, pretutindeni. Nimeni nu ar putea să-i interzică ţăranului să se modernizeze. Cred că trebuie conservată tradiţia în formule aparte, în centre specializate, in situ, în case muzeu, în muzee în aer liber. Cred că vocea noastră, a etnologilor şi antropologilor, trebuie să se facă mult mai bine auzită. Putem păstra astfel de valori foarte bine în mod coerent în timp ce întreaga noastră ţară să se integreze bine în UE. Sunt şi alte ţări integrate perfect în comunitatea europeană şi care şi-au conservat, mult mai bine ca noi, tradiţiile.

Problema e într-adevăr – ai sesizat-o foarte bine – că ideologizarea, propaganda distrug şi ceea ce a mai rămas autentic şi tradiţional la noi. Aceste elemente de cultură tradiţională duse la paroxism, folosite în contexte nepotrivite, exagerate, colportate, conduc la nişte derapaje absolut îngrozitoare despre care eu am vorbit de multe ori până acum ca despre o uzare  a modelului, atunci când acest model este exagerat folosit.

De exemplu, costumul tradiţional românesc este un model de conservare a identităţii noastre etnice, culturale şi trebuie să-l privim cu respect. A-l îmbrăca cu orice prilej, a-l purta oricine, în ocazii nepotrivite, a-l purta greşit, a-l purta oriunde şi oricând nu fac decât să-l uzeze prin prea multă expunere şi să îl coboare într-un derizoriu atât de mare încât vom risca să-l etichetăm greşit. În ultima vreme, am observat o apropiere a unor politicieni de costumul tradiţional, dar venind dinspre extremism, dinspre legionari. Ştim că legionarii se îmbrăcau adesea în costume ţărăneşti. Dacă noi vom folosi costumul tradiţional doar ca să ilustrăm apartenenţa politică la un anumit filon, îl vom decredibiliza şi, până la urmă, mi-e teamă că peste zece ani, dacă vom avea curajul să îmbrăcăm un costum tradiţional, autentic, vom fi etichetaţi drept legionari, extremişti.

Vedem la televiziuni, la tot felul de emisiuni cu caracter folcloric, toţi ţăranii sunt îmbrăcaţi în costumele de sărbătoare cele mai frumoase în timp ce culeg porumbul ori prăşesc, ori merg la coasă. E aberant să crezi că ţăranca din satul românesc – nu foarte avută, avea şi ea două-trei costume de sărbătoare la care lucra ani şi le păstra ca pe sfintele moaşte în lăzi de zestre – se ducea îmbrăcată atât de frumos să culeagă porumbul. De la o asemenea imagine, de la un astfel de derapaj până la a-l confisca politic, ideologic, nu a fost decât un pas.

Acum asistăm la o paradă de fashion electoral: oamenii politici musai să se îmbrace în costum ţărănesc. De cele mai multe ori, acesta este purtat fără nicio logică. Îmi amintesc că, la un moment dat, l-am văzut pe Liviu Dragnea îmbrăcat cu o cămaşă oltenească peste cămaşa lui albă, de la costum probabil. Avea, deci, două cămăşi pe el. Poate avea şi cravată pe dedesubt, dar nu am observat-o. E aberant! Am văzut apoi, de multe ori, politiciene din Banat purtând ii olteneşti. Am văzut doamne din politica Ardealului etalându-şi nişte ii superbe, în condiţiile în care în zona de nord-vest a Ardealului, de pildă, nu s-a purtat ie, ci doar cămaşă, spăcel îi spunem noi. Nu mai vorbesc de câţi oameni politici am văzut în cămăşi absolut îndoielnice, probabil made in India sau China. Nu ştiu câtă lumea cunoaşte că India e cea mai mare producătoare de ii… româneşti. Or nu cred că așa vrem să valorificăm satul tradiţional.

Foto: Arhivă personală Camelia Burghele

„În satul tradiţional ţăranii nu purtau la brâu tricolor”

Noi dovezi de demagogie scandaloasă… Pentru că ai vorbit despre această paradă, chiar abuz aş spune, de port popular în această zonă politică ultranaţionalistă, se mai vede ceva: se face tot paradă şi, implicit abuz, de patriotism: ia, sumanul, cuşma sunt asortate, neapărat, cu panglica tricoloră.

Exact. E obligatorie şi cocarda tricoloră. Or, în satul tradiţional ţăranii nu purtau la brâu tricolor, Dumnezeule! Nici vorbă. Au fost la un moment dat, condiţii istorice de o aşa natură: în constructul istoric al naţiunii, în jurul anului 1918, era nevoie de tot felul de elemente unificatoare ale identităţii culturale româneşti pentru ca să se poată crea și justifica un stat unitar. Iar atunci organismele culturale şi mulţi intelectuali au promovat existenţa unui costum care să fie standardizat care să poată fi numit costumul tradiţional românesc şi care să demonstreze că suntem un singur popor, de români. Din păcate, comunismul a confiscat până şi acest gen de costum şi l-a transformat într-un construct artificial pe care l-a denumit costum naţional. În România nu există costum naţional – o spunem toţi etnografii, în cor –, indiferent de cât am vrea să fim de patrioţi. Există o serie de costume tradiţionale local identitare care au o invariantă de bază, dar să spui „costum naţional” înseamnă să simplifici cumplit lucrurile şi să negi o anumită individualitate culturală pentru fiecare zonă în parte.

Politicienii care fac uz de aceste costume, vorbesc despre acest costum naţional îl poartă obligatoriu cu panglică tricoloră la brâu şi cu cocardă în piept, dându-se mari patrioţi. Eu cred că deserviciile aduse nu numai conservării tradiţiilor şi ştirbirii autenticităţii a tot ce înseamnă ţărănesc sunt imense şi cred că s-ar duce atingere gravă însăşi ideii de patriotism.

Ar fi o certă dovadă de patriotism din partea etnologilor, etnografilor şi antropologilor acestei ţări să ia atitudine şi să pună lucrurile pe făgaşul lor normal şi cred că până şi recuperarea corectă a tradiţiilor pentru generaţiile viitoare poate să fie un act patriotic. Să declami nu patriotisme, ci texte patriotarde îmbrăcat într-un „costum naţional” mi se pare un act de demagogie cumplit care nu vizează decât o racolare de voturi dintr-o zonă care şi aşa este destul de fluidă. Eu nu îmi pot imagina că cineva care are un pic de şcoală, de verticalitate, care a citit măcar câteva cărţi la viaţa lui sau are un pic de spirit raţional poate vota un politician doar pentru că, ocazional, acesta şi-a lua pe el o ie. Şi fac o paranteză – că nervii noştri, ai etnologilor, au ajuns întinşi la maximum: mai nou se vorbeşte de ii şi la bărbaţi, deşi ia este cămaşa tradiţională femeiască.

E multă lume de bună-credinţă care cade în cursa lor. Cum pot fi ajutaţi oamenii aceştia să înţeleagă că, în aceste manifestări, nu e vorba despre tradiţii, ci despre tradiţionalism, adică despre o ideologizare şi o fetişizare a tradiţiilor, cum pot fi ajutaţi să se salveze din această capcană?

Nu accept că nu se mai poate face nimic. Cu siguranţă, se poate. Vocea noastră, a celor care am studiat o viaţă întreagă cultura populară din România, trebuie să se facă mult mai mult şi coerent auzită. Parcursul, însă, va fi foarte greu şi trebuie făcut foarte repede. Noi nu am vorbit acum decât despre vârful icebergului, care e costumul tradiţional românesc, atât de mult folosit de unii politicieni, dar a devenit o modă printre unii să sărbătorească Dragobetele şi să-şi îndemne electoratul să sărbătorească dintr-o singură raţiune: ca să îl poată opune lui Valentine’s Day. Dragobetele – spunem noi, cei care am studiat cultura populară – nu era specific decât unor zone destul de restrânse din România. Or, unii vor acum să fie sărbătorit obligatoriu oriunde în România, doar pentru a se declara „buni români”.  Au venit şi cu sloganul: „Iubeşte româneşte!” ca să demonstrezi că eşti patriot. Mai mult decât atât, un partid din România a avut chiar sloganul  „Votează româneşte” , iar politicienii erau prezentaţi în aşa-zis costum tradiţional încercând să inoculeze ideea că, dacă nu „votezi româneşte”, dacă nu „iubeşti româneşte”, dacă nu te îmbraci „româneşte” nu eşti un bun român. E foarte greu să explici unei ţări întregi că este o contrafacere acolo şi că adevărul e mult în spatele acestui comportament care foloseşte tot felul de simboluri naţionale, culturale, tradiţionale doar pentru culegerea voturilor.

Îți mărturisesc, draga mea Melania, că adun material pentru un studiu – și, din păcate, găsesc material tare mult – care cred că se va numi „Aurul și balaurul” (nu mă întreba cine sau ce e Aurul și nici cine e balaurul, mai ales că mai nou avem mai mulți balauri…), în care voi descrie antropologic relația dintre costumul țărănesc de sărbătoare și politică, ideologie, propagandă sau campanie electorală. Voi porni de la exemplele elegante și de bună-credință ale reginelor României, deseori imortalizate în splendide costume autentice românești, de la Ion Mihalache care promova curentele politice agrare în cămașă și ițari, dar și de la Corneliu Zelea Codreanu care bătea țara-n lung și-n lat îmbrăcat în costum de pânză de sărbătoare, călare pe un cal alb, și până la aparițiile politicienilor de azi, standard vizualizați în costume populare, multe dintre ele rămase de pe vremea Cântării României. Voi analiza cât de mult înseamnă acest filon etnico-mistico-țărănesc pentru ideologiile partidelor extremiste românești de azi, ai căror lideri fie se însoară în costum popular de sărbătoare (George Simion), fie apar în clipuri electorale călare, în ipostază de haiduc (Călin Georgescu), propovăduind adevăruri pline de dacisme, misticisme și naționalisme, în care țăranul român este depozitarul ultimelor modele de spiritualitate de pe glob iar satul românesc este rezervorul de lumină al Europei.

Foto: Arhivă personală Camelia Burghele

E posibil ca la nivel de societate – iar aici implic inclusiv a mass-media – noţiunea de tradiţii să fie greşit înţeleasă. În preajma sărbătorilor religioase, mai cu seamă, vedem prin presă multe articole, cu sursă de informare incertă, care sunt de fapt o înşiruire de superstiţii prezentate drept tradiţii. Ce înseamnă, de fapt, tradiţiile, Camelia?

Tradiţiile sunt structuri culturale care au fost foarte bine fixate cutumiar în memoria colectivă și  cultura tradiţională şi care au fost perpetuate multă vreme, astfel încât au ajuns până la noi. Mecanismul cel mai simplu prin care ne putem întoarce la tradiţii este ca fiecare dintre „votanţi” – că suntem în mijlocul unei campanii electorale prelungite – este să-şi amintească de ceea ce a fost adevărat, autentic în satul lui natal, al bunicilor ori al străbunicilor săi şi nu ceea ce vede acum la televizor ori pe internet şi care îi este prezentat ca tradiţional. Cred că dacă fiecare dintre noi am face acest exerciţiu de memorie culturală, de întoarcere în propriul nostru sat, am fi câştigaţi. Iar rolul etnologilor este să vorbească corect şi coerent despre aceste lucruri generaţiei tinere care niciodată nu a trăit într-un sat tradiţional şi nici nu are cunoştinţă despre aceste lucruri. Cred că aici e marele rol al instituţiilor de cultură, al universităţilor, al intelectualilor să pună lucrurile la punct şi să depăşească această credinţă prostească potrivit căreia la fotbal şi la folclor se pricepe oricine. Etnologii trebuie să se facă mult mai bine auziţi. Iar aici fac un soi de mea culpa: şi noi, profesioniştii acestei discipline, suntem de vină pentru că am folosit deseori un limbaj plat, insipid şi plicticos încât poate şi noi l-am transformat, involuntar, pe ţăran într-un ins nesemnificativ, fără strălucire, anacronic. Noi trebuie să formăm o generaţie de intelectuali şi mai ales de antropologi care să ştie să vorbească în limbajul nativilor digitali. E un rol foarte important, care trebuie atribuit muzeelor, universităţilor, facultăţilor de litere şi tuturor instituţiilor culturale care trebuie să facă front comun nu numai să păstreze viu patriotismul în esenţa lui, ci să păstreze vii şi corecte şi tradiţiile adevărate ale poporului român şi nu cele adesea colportate în media.

Uite, eu am în lucru acum două cărți: una se numește Țăranul smart și va vorbi despre Traditional Knowledge, un concept foarte prețuit în Europa pentru că prezintă literalmente acel know how pe care țăranul l-a folosit de la muncă la înțelepciune și pe care noi, modernii, îl redescoperim odată cu filozofia țărănească (descoperim beneficiile medicinei naturiste, a arhitecturii prietenoase cu mediul, a gastronomiei eco), iar cealaltă se va numi pur și simplu Colecția de babe a Cameliei Burghele, unde îmi voi prezenta interlocutoarele, minunatele mele babe (la țară acest cuvânt nu are nimic peiorativ) care mi-au împărtășit de-a lungul a trei decenii secretele vieții armonioase de țăran din satul lor, toate niște povestitoare de excepție. E forma mea de patriotism, forma mea de a mă opune uniformizării culturale, forma mea de salvare a tradițiilor.

Foto: Arhivă personală Camelia Burghele

„Important este să păstrăm identitatea culturală, dar într-un mod echilibrat, intelectual”

Abia aștept aceste noi cărți ale tale, Camelia! Ceea ce mi-ai spus este, înţeleg, ceea ce am putea face fiecare dintre noi, cei care credem şi în valorile europene occidentale, pentru a nu pierde elemente de identitate ale satului românesc. Există însă ceva ce am putea face pentru a le recupera pe cele deja pierdute?

Nu ştiu cât mai putem recupera, pentru că orice punere în scenă a unei tradiţii deja dispărute presupune o intervenţie culturală suficient de mare astfel încât autenticitatea să fie pusă sub semnul întrebării. Dar cred că putem să vorbim despre ele, le putem recupera la nivel de scris, de analiză, de idee.

Mă gândesc la unul dintre cele mai vocale discursuri ale etnologiei franceze, al lui Alain Touraine, care are o carte ce mie mi-a jalonat studiile etnografice, Penser autrement, în traducere liberă Să gândim altfel. Noi trebuie să gândim realitatea altfel, să o gândim în termeni culturali, nonhegemonici, nu în termeni sociali, nu în termeni de putere. Din păcate, de foarte multe ori istoria este un discurs de putere, iar politicienii despre care vorbeam au un discurs prin care vor să acapareze puterea. Noi trebuie să gândim lumea altfel şi, aşa cum ne învaţă Alain Touraine, să o gândim în termeni culturali. Important este să redefinim cultural, identitar, să recuperăm şi să păstrăm identitatea culturală şi să încercăm să ne opunem unei mult prea acerbe globalizări, dar să o facem într-un mod echilibrat, intelectual, şi să marşăm mult mai mult pe cultură decât pe politică. Cred că atunci am avea un alt orizont mentalitar şi lumea ar putea să fie desenată altfel.

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.