Pentru a marca vizita filosofului Mihai Şora la Colegiul Naţional „C.D. Loga”, din Timişoara, pe care acesta l-a absolvit în urmă cu mai bine de 80 de ani, şi ca un elogiu pentru contribuția sa la dezvoltarea culturii, prin îngrijirea și coordonarea editării colecției Biblioteca pentru toți, conducerea liceului a decis ca biblioteca să-i poarte numele.

Filosoful Mihai Şora a vizitat, la sfârşitul lunii octombrie, Colegiul Naţioanl „C.D. Loga”, din Timişoara, al cărui absolvent este, fiind șeful promoției 1934.

Mihai Şora s-a întâlnit, atunci, cu profesorii şi cei peste 400 de liceeni, răspunzându-le întrebărilor şi subliniind necesitatea asumării reperelor morale atât în viața personală, cât și în cea socială, precum și nevoia afirmării omului ca ființă liberă și demnă. Cum vizita a avut loc în preambulul sărbătoririi a 100 de ani de existență pe care Colegiul Național „C. D. Loga” îi va împlini în octombrie 2019, Mihai Şora, decanul de vârstă a loganilor, a plantat un stejar în curtea liceului.

Ulterior acestui eveniment, având în vedere contribuția fundamentală a lui Mihai Şora la dezvoltarea culturii, prin îngrijirea și coordonarea editării colecției „Biblioteca pentru toți”, colecție care, în anii 60, 70, 80, a făcut posibilă răspândirea valorilor din patrimoniul culturii universale, biblioteca liceului se numeşte, de ieri, „Academician Mihai Șora”. Decizia a fost luată în urma propunerii întregului corp profesoral al școlii.

După vizita la Timişoara, Mihai Şora a scris în Cartea de Onoare a liceului: „Cuprins de pioasă emoție în urma vizitei în școala în care, copil fiind, am învățat carte, le sunt recunoscător dascălilor mei de atunci, care m-au făcut să fiu ceea ce sunt astăzi”, iar pe pagina sa de Facebook, un text despre această emoţionantă reîntâlnire:

„Sunt șaisprezece. Șaisprezece trepte care duc spre etajul unde era clasa mea. Mă văd și acum în pragul ușii principale a Liceului, luându-mi avânt și urcând – în trei salturi – aceste trepte.

Din anul 1927, când am ajuns pentru prima oară în clădirea Liceului «Constantin Diaconovici Loga», din Timișoara, și până în vara anului 1934, când am absolvit, intrarea a fost mereu aceeași: o impunătoare ușă din lemn masiv pe care o deschideau și profesorii, și elevii. Faptul însuși că elevii nu intrau pe ușa din dos, ci chiar împingând maiestoasa ușă din față, le dădea un fel de solemnitate, umplea gestul lor cu un înțeles mai adânc: era, în această intrare comună, rânduiala lui „ce se cuvine“ (și ce nu) – pentru cei mici, ca și pentru dascălii lor; un ritual nescris, dar interiorizat de toți, în care îți lăsai afară insolențele, necuviința, asperitățile vieții private (dacă se întâmpla ca ele să apară).

Tot ce era (ori ar fi putut deveni) grosolănie, necinste, josnicie nu trecea de Înalta Poartă a Liceului «Constantin Diaconovici Loga»,din Timișoara.

Și închipuiți-vă clădirea Liceului nu pe o stradă liniștită, cum este astăzi, printre alte clădiri publice, blocuri, case, parcuri ale Timișoarei, ci – cum era odinioară – la marginea unui lan de porumb, piatră peste piatră în mijlocul unui câmp, cu băieți venind din toate părțile Banatului, pe jos, în căruță ori cu trăsura, din familii sărmane ori mai înstărite, pentru care – în aceeași măsură – Școala era loc al cunoașterii, al bunei-cuviințe, al temeiniciei: locul în care – respectându-te pe tine – învățai să-i respecți și să-i admiri pe ceilalți.

Îl văd pe G. Călinescu ținând sub braț un catalog și coborând aceste trepte; îi văd pe profesorii mei de matematică, Domnul Augustin Coman și Domnul Vasile Mioc, pe cel de limba română – Domnul Silviu Bejan, pe cel de filosofie și limbi clasice – Domnul Constantin Cioflec:

«– Bună ziua, Domnule Profesor!

– Bună ziua, Domnule Elev!»

Cea mai extravagantă abatere de la buna purtare, în anii mei de liceu, au fost salturile prin care urcam cele șaisprezece trepte: nu înainte de a-mi fi luat elanul, la intrare, în dreptul ușii principale, și de-a fi așteptat să treacă toți colegii care urcau la pas. Eram de pe atunci – și în pofida fabulei – o țestoasă cam ciudată: săritoare.

Zilele trecute, am intrat din nou în Liceul meu timișorean și, pentru întâia oară, în loc să sar aceste trepte, am șezut și am plâns. Și mi-am adus aminte de oamenii care nu mai sunt, de frumusețea lor, a locului pe care – cu cinstea, cu înțelepciunea și dăruirea lor – ei l-au sfințit. Iar inima mi-a bătut mai puternic văzând, de la intrare, lângă steagul României, steagul Europei – bucata aceasta de cer albastru, înstelat, la care, nici în cele mai îndrăznețe visuri ale dascălilor mei ori ale mele, acum o sută de ani, nu am fi visat.”

Foto: Luiza Şora