În ultima perioadă, tot mai multe bănci şi-au diversificat opţiunile de depozitare sau investiţii pentru clienţi, furnizându-le posibilitatea de a-şi investi lichidităţile în achiziţia de metale preţioase. Conform unor analişti din domeniu, băncile ar dori să preia un segment de piaţă de la casele de amanet, al căror număr a crescut foarte mult, inclusiv la Timişoara.

O alternativă la casele de amanet

Probabil pentru că au intuit că există cerere pe piaţă, tot mai multe bănci şi-au diversificat opţiunile de investiţie pentru clienţii cu lichidităţi, oferindu-le posibilitatea să tranzacţioneze metale preţioase. Deşi se vorbea că şi în România vor apărea bancomatele cu aur, care sunt extrem de populare în Orientul Mijlociu, deocamdată, românii au posibilitatea să cumpere aur direct de la ghişeul băncii. De exemplu, B.C.R. şi-a anunţat re­cent intenţia de a vinde la ghişeu aur, sub formă de monede şi lingouri începând de la 2 grame, la 15 unităţi din ţară, din care şi cea din Timişoara, de pe Calea Aradului.

Este o tendinţă remarcată la tot mai multe bănci, care par să ia în considerare cu toată se­riozitatea această modalitate alternativă de investiţie. Con­form unor specialişti în domeniul bancar, şi în România, după o perioadă de stagnare, par să ia din nou avânt tranzacţiile cu me­tale preţioase, mai ales că sunt firme de consultanţă inter­naţională, cum e PwC, care sus­ţin că preţul aurului ar putea re­veni uşor anul viitor, în linie cu redresarea economiei mondiale, după ce s-a prăbuşit de la nivelul record de 1.900 de dolari pe un­cie (28,3 grame), atins în 2011, la circa 1.200 de dolari în acest an.

Sunt voci din sistemul finan­ciar care susţin că unele bănci ar dori să preia o parte din seg­mentul de piaţă al caselor de amanet, care par să reprezinte o afacere profitabilă, şi la Timi­şoara fiind remarcată o creştere a numărului de autori­zaţii elibe­rate pentru acest tip de activitate comercială.

Atunci când au solicitat o evidenţă a localurilor din oraş cu jocuri de noroc de tip slot-ma­chine, grupul de consilieri locali P.D.-L. au cerut Biroului Autori­zare al Primăriei Timişoara şi o situaţie cu casele de amanet din municipiu, motivând că “s-a ob­servat în ultima vreme o prolife­rare a acestor activităţi în oraş.”

Respectiva situaţie încă nu s-a întocmit, dar conform unor aleşi locali, creşterea numărului de case de amanet indică faptul că, din punct de vedere al veni­turilor, o bună parte din timişo­reni nu stau foarte bine cu banii, pentru că oamenii care trec pra­gul caselor de amanet pentru a face rost de lichidităţi nu sunt, de regulă, într-o situaţie financiară foarte bună. Şi în Timişoara sunt case de amanet care practică dobânzi extrem de mari la împru­muturile pe termen scurt garan­tate cu bijuterii. Aceste dobânzi pot oscila între 0,3 si 1% pe zi sau chiar 2% pe zi la case de amanet deschise non-stop. În com­paraţie cu o dobândă de 17-18% pe an, practicată la un credit bancar, dobânzile de la casele de amanet fac ca o bună parte din cei care-şi amanetează bijuteriile să nu le mai recupereze.

Conform unor estimări gro­siere, cel puţin 35 – 40% din biju­teriile cu care clienţii caselor de amanet îşi garantează împru­mu­turile nu mai sunt răscumparate.

Bijuteriile perfecte, adică fără defecte, sunt repuse în vân­zare cu un adaos de 30 – 40%, iar aurul rămas este dat la topit. În această categorie se încadrează peste 90% din bijuteriile care nu mai sunt recuperate.

Într-o zi cu activitate medie, o casă de amanet poate primi aproximativ 20 – 25 de grame de aur, din care aproape jumătate nu mai este recuperat, ceea ce face afacerea una foarte bănoa­să, mai ales pe tranzacţiile cu aur. Tocmai de aceea sunt case de amanet care înregistrează selectiv aceste tranzacţii în con­tabilitate. E un aspect pe care-l pot confirma şi poliţiştii de la Serviciul de Investigare a Frau­delor, care în ultimii ani au avut nu o dată confiscări de sute de grame de aur fără acte de pro­ve­nienţă de la case de amanet din Timişoara.

Fosta S.I.P.A., interesată de procesele pentru “aurul miliţienilor” din Timiş

“Sunt cazuri antologice, care se ştiu pe plan local. La o solicitare de restituire de acest fel, de pildă, au existat două dosare diferite pentru aceeaşi cantitate de aur. Iar judecătorul, în loc să le conexeze, le-a judecat separat şi a dispus restituirea de două ori a aceleiaşi cantităţi de aur. Într-un alt proces de acest gen, după ce la o instanţă din Timiş s-a dispus restituirea a opt kilograme de aur, s-a ajuns cu respectiva cauză, la recurs, la Curtea de Apel Timişoara, unde s-a stabilit că, de fapt, trebuiau restituite în acel dosar doar câteva zeci de grame de aur”.

Avocat Carmen Obârşanu.

Numărul mare de case de amanet din oraş poate fi pus în legătură însă şi cu faptul că tranzacţiile cu metale pre­ţioase au fost mereu un specific local încă de dinainte de 1989, când cantităţi mari de aur erau vândute şi cumpărate atât de rromii specializaţi pe tran­zacţii imobiliare, cât şi de unii studenţi libieni sau sirieni care veneau la Ti­mişoara şi care au şi de­venit, după Revoluţie, patronii unor magazine de bijuterii sau case de amanet din oraş. În plus, Ti­mişul este unul dintre judeţele unde fenomenul solicitărilor de restituire de metale preţioase confiscate înainte de 1989 a cunoscut o amploare fără prece­dent, în ultimii zece ani.

Deşi din cauza amplorii pe care o luase fenomenul solicitărilor de resti­tuire de metale preţioase s-a stabilit că 30 decembrie 2009 e data-limită până la care se mai pot introduce acţiuni de acest gen, în mai multe instanţe din Ti­miş au continuat să se deruleze proce­se similare, unele iniţiate prin diverse demersuri judiciare, cum ar fi con­tes­tările în anulare ale unor sentinţe pro­nunţate de instanţă. Maratonul judiciar continuă, deci, sub diverse forme, deşi din 1990 şi până în prezent B.N.R. a restituit peste trei tone de aur.

În instanţele din Timiş, cantităţi mari de aur confiscat de la cetăţeni străi­ni, de regulă italieni, au ajuns să fie re­vendicate de către persoane din Timi­şoara, de regulă de etnie rromă. Aces­tea susţin în instanţă că sunt proprie­tarii acelui aur confiscat de Miliţia cea­uşistă şi că respectivii cetăţeni italieni ar fi inexistenţi. Într-un astfel de pro­ces, ajuns recent în ultima fază la Cur­tea de Apel Timişoara, a fost revendicat aurul confiscat de la doi cetăţeni ita­lieni, care mai apar pomeniţi în mai multe procese de acest gen: Cogo Ales­sandro (menţionat şi în alte trei proce­se de restituire de metale preţioase din instanţele timişene) şi Salori Horatius. Martorii, foşti ofiţeri de la Direcţia Economică a Miliţiei timişene, au ajuns să conteste în instanţă existenţa acestor cetăţeni, susţinând că “deşi în acte se menţionează că obiectele de aur s-au ridicat de la cetăţenii italieni – pârâţi în prezenta cauză – din probe rezultă că au aparţinut şi s-au ridicat de la reclamantă, aceşti pârâţi neputând fi identificaţi din cauza datelor incom­plete din acte”.

B.N.R., instituţia de la care se so­li­cita restituirea aurului, şi-a manifestat, prin sucursala de la Timişoara, îndoiala cu privire la onestitatea acestei acţiuni, menţionând că “foştii lucrători ai Mi­liţiei nu relatează date concrete care să permită conturarea cadrului care a făcut posibilă singularizarea în memo­ria acestora a măsurii confiscărilor, în contextul în care aceştia au participat la nenumărate astfel de activităţi”. Totodată, a arătat că “se îndoieşte de veridicitatea susţinerilor martorilor, în condiţiile în care inventarele întocmite pe numele unor cetăţeni străini sunt înscrisuri autentice pentru care ope­rează prezumţia de legalitate şi au­tenticitate în raport cu declaraţiile martorilor”.

Cu toate acestea, argumentaţia B.N.R. nu a fost acceptată, fiind contes­­tată însăşi existenţa italienilor în cauză.

Miza unui singur proces de acest gen a constat în lingouri în greutate totală de 200 de grame, bijuterii în greu­tate de 716,50 de grame, cinci bare laminate în greutate de 1.000,32 de grame, şase plăcuţe laminate în greutate de 439,48 de grame, un lingou mic în greutate de 100 de grame şi bi­juterii în greutate de 997,72 de grame, bunuri aparţinând, în bună parte, ce­tă­ţenilor italieni consideraţi “inexistenţi”.

Nu este însă un exemplu singular. Anul trecut, la Tribunalul Timiş, într-un proces de restituire finalizat în cele din urmă cu respingerea cererii, instanţa solicita Direcţiei pentru Evidenţa Per­soanelor şi Administrarea Bazelor de Date să facă investigaţii în Africa pen­tru a-i comunica “informaţii cu privire la domiciliul şi reşedinţa pârâtului Mamadou Aliou Sow, domiciliat în Gui­neea Ecuatorială”. Africanul era şi el invocat ca persoană inexistentă, aurul confiscat pe numele său fiind reven­dicat de alte persoane.

Avocatul timişorean Carmen O­bârşanu (foto) spune că, la nivelul unor instanţe din Timiş, se cunoaşte foarte bine că s-a dispus restituirea unor can­tităţi mari de metale preţioa­se, pe baza unor documentaţii şi decla­raţii contro­versate, uşor de interpre­tat. “Sunt ca­zuri antologice, care se ştiu pe plan local. La o solicitare de resti­tuire de acest fel, de pildă, au existat două dosare diferite pentru aceeaşi cantitate de aur. Iar judecătorul, în loc să le co­nexeze, le-a judecat separat şi a dispus restituirea de două ori a acele­iaşi can­tităţi de aur. Într-un alt proces de acest gen, după ce la o instanţă din Timiş s-a dispus restituirea a opt kilo­grame de aur, s-a ajuns cu respectiva cauză, la recurs, la Curtea de Apel Ti­mişoara, unde s-a stabilit că, de fapt, trebuiau restituite în acel dosar doar câ­teva zeci de grame de aur”, mai spu­ne Carmen Obârşanu.

Abia după ani buni de restituiri controversate, în pofida faptului că existau informaţii cunoscute legate de aceste procese controversate, datele legate de cauze judecate cel puţin ciudat, a căror miză era aşa-numitul aur al miliţienilor, au ajuns şi la fostul serviciu de informaţii al Ministerului Justiţiei, Direcţia Generală de Pro­tecţie şi Anticorupţie (continuatoarea celebrei S.I.P.A), care s-a arătat inte­resat de ce se întâmpla la Timişoara, în aceste procese. “După ani de zile, S.I.P.A., din câte se spune, ar fi dorit iniţierea unei anchete pe această te­mă. Era deja târziu, însă, se restitui­seră cantităţi mari de aur la Timişoara. În plus, nu se ştie ce s-a mai ales de acea anchetă iniţiată, legată de resti­tuirile din Timiş”, îşi aduce aminte Carmen Obârşanu.

Lucrurile par să se fi terminat, din punct de vedere al investigării feno­menului, odată cu desfiinţarea D.G.­P.A., în 2006, şi ar fi interesant de aflat ce date se regăsesc, în privinţa “au­rului miliţienilor” în arhiva fostei S.I.­P.A., pe care acum, brusc, Ministerul Justiţiei pare foarte dornic să o preia.