Deşi, teoretic, de câţiva ani a fost stopată posibilitatea de a mai revendica metale preţioase confiscate de autorităţile comuniste în baza fostei Legi a ilicitului, procesele începute pe rolul instanţelor timişene înainte de data limită continuă. După cum continuă şi practicile de citare cu afişare pe uşa tribunalului a unor cetăţeni italieni despre care „deposedaţii” români spun că figurau fictiv în procesele-verbale de confiscare.

„Martori” căutaţi după mai mult de un sfert de secol

În mod normal, odată cu stoparea acceptării pe rolul instanţelor a cauzelor de restituire de metale preţioase confiscate de autorităţile comuniste, procesele de acest gen ar fi trebuit să dispară.

O parte din ele s-au prelungit însă ani buni şi, odată cu ele, s-au prelungit şi vechile tehnci folosite de către o parte dintre cei care iniţiază astfel de solicitări de restituire. De exemplu, s-a menţinut stratagema de citare în instanţă a unor cetăţeni italieni care apar în procese-verbale de confiscare, şi despre care cei care fac acum solicitări de restituire spun că ar fi fost trecuţi fictiv în aceste documente. Deşi procesele-verbale de confiscare, principala dovadă din aceste litigii, sunt întocmite pe numele respectivilor cetăţeni italieni, de la care s-ar fi făcut confiscările, cei care au iniţiat aceste procese şi sunt cetăţeni români spun că, de fapt, aurul a fost confiscat de la ei şi că respectivii cetăţeni ori nu există, ori au fost trecuţi fictiv în aceste acte de către Miliţie. Principala argumentaţie a acestei teorii este faptul că foştii ofiţeri ai Miliţiei economice le cereau valutiştilor şi traficanţilor de metale preţioase să predea din timp în timp cote, adică anumite cantităţi de metale preţioase, pentru a fi lăsaţi în pace. Iar respectivele confiscări ar fi făcute pe numele acestor cetăţeni italieni, unii, fictivi. 

Aşa s-a ajuns ca în acest an, într-un recurs la un astfel de proces de restituire de metale preţioase, să fie citaţi zece astfel de cetăţeni italieni, printre care Coccon Roberto, Manini Victorio, Bolandi Francesco sau Stimili Sergio. Partea interesantă e că aceştia sunt citaţi după mai mult de un sfert de secol prin… afişare pe uşa Curţii de Apel Timişoara. Astfel, nu se ştie nici măcar ultima adresă a acestor cetăţeni, nu se ştie dacă există, dacă sunt în Italia sau în altă ţară şi nici dacă mai trăiesc. Deci e evident că respectivii nu vor avea cum să ştie că sunt citaţi ori să apară în instanţă. Or, în astfel de condiţii, este de înţeles că nu poate fi respinsă pretenţia celor care iniţiază astfel de pretenţii, şi care susţin că ei sunt, de fapt, posesorii aurului confiscat.

Astfel, în instanţele din Timiş, cantităţi mari de aur confiscat de la cetăţeni străini, de regulă italieni, au ajuns să fie revendicate de către persoane din Timişoara, de regulă de etnie rromă. Acestea susţin în instanţă că sunt proprietarii aurului confiscat de Miliţia ceauşistă şi că respectivii cetăţeni italieni ar fi inexistenţi.

Într-un astfel de proces, ajuns recent în ultima fază la Curtea de Apel Timişoara, a fost revendicat aurul confiscat de la doi cetăţeni italieni, care mai apar pomeniţi în mai multe procese de acest gen: Cogo Alessandro (menţionat şi în alte trei procese de restituire de metale preţioase din instanţele timişene) şi Salori Horatius. Martorii, foşti ofiţeri de la Direcţia Economică a Miliţiei timişene, au ajuns să conteste în instanţă existenţa acestor cetăţeni, susţinând că “deşi în acte se menţionează că obiectele de aur s-au ridicat de la cetăţenii italieni – pârâţi în prezenta cauză – din probe rezultă că au aparţinut şi s-au ridicat de la reclamantă, aceşti pârâţi neputând fi identificaţi din cauza datelor incomplete din acte”.

Istoricul Vasile Dudaş, coordonatorul Secţiei de Istorie a Muzeului Banatului, declară că exista un compartiment în cadrul Miliţiei specializat pe confiscarea de aur şi, în general, în colimator intrau studenţii străini şi clanurile ţigăneşti care se ocupau de trafic cu metale preţioase. „Puţini români se ocupau de aşa ceva – doar cei care plecau în Rusia şi reuşeasu să ajungă cumva în Turcia, şi să cumpere aur”, mai spune Vasile Dudaş.

Cei care pot lămuri aceste „enigme” legate de adevăraţii proprietari ai aurului confiscat de Statul român sunt şi ei greu şi de găsit, şi de căutat. Într-un astfel de litigiu, tot de la Curtea de Apel Timişoara instanţa dispunea să se trimită o adresă „Inspectoratul General al Poliţiei Române în vederea comunicării dacă în evidenţele instituţiei funcţionează sau a funcţionat un domn colonel Dima, iar în caz afirmativ, să precizeze şi prenumele acestui ofiţer precum şi celelalte date de identificare şi de asemenea, să precizeze dacă acesta a funcţionat ca ofiţer de poliţie în perioada 1984 – 1989 şi dacă s-a ocupat de valută şi metale preţioase prin natura funcţiei şi pentru a comunica procesul-verbal de constatare a abandonului a 10 lingouri de aur ce figurează predate Băncii Naţionale a României” – formulare şi decizie care spune cam totul despre claritatea şi rigoarea probatoriului din aceste dosare.

Procese-verbale apărute „din neant”

La fel de greu de înţeles este şi felul în care iniţiatorii unor astfel de procese au reuşit să intre în posesia unor procese verbale de confiscare – considerate principalul element probatoriu în aceste dosare. Şi aceasta pentru că aceste documente nu au un regim public, ele nu pot fi consultate, de pildă, la Arhivele Naţionale.

„La noi se găsesc documente ale Miliţiei doar până în 1949. Aceste acte se păstrează la Inspectoratele Judeţene de Poliţie, întrucât, pentru a fi predate Arhivelor Naţionale, ar trebui declasificate”, afirmă Raul Rus, directorul Arhivelor Naţionale Timiş.

Ca atare, cum au ajuns aceste documente, care teoretic încă sunt clasificate, în posesia unor „revendicatori profesionişti”?

Termene-limită contestate

După ce, ani de zile, Statul român a retrocedat, în Timiş, sute de kilograme de aur celor care susţineau că au fost victimele confiscărilor abuzive făcute de Miliţia ceauşistă, s-a instituit un punct final pentru “febra aurului”, stabilindu-se că după 31 decembrie 2009 nu se mai admit revendicări.

Deşi au avut la dispoziţie ani buni pentru a înainta în instanţă acţiuni de revendicare, câţiva petiţionari din Timiş au contestat şi la Curtea Constituţională impunerea acestui termen limită. Ar fi fost suficient să fie admisă o singură contestaţie pentru ca Banca Naţională să fie nevoită din nou să-şi golească rezervele de aur.

Timişul este unul dintre judeţele unde fenomenul solicitărilor de restituire de metale preţioase confiscate înainte de 1989 a cunoscut o amploare fără precedent. Deşi din cauza acesteia s-a stabilit că 30 decembrie 2009 e data-limită până la care se mai pot introduce acţiuni de acest gen, în mai multe instanţe din Timiş au continuat să se deruleze procese similare, unele iniţiate prin diverse demersuri judiciare, cum ar fi contestările în anulare ale unor sentinţe pronunţate de instanţă. Maratonul judiciar a continuat, deci, sub diverse forme, deşi din 1990 şi până în prezent BNR a restituit peste trei tone de aur.

BNR, instituţia de la care se solicită restituirea aurului, şi-a mai manifestat, prin sucursala de la Timişoara, îndoiala cu privire la onestitatea unor revendicări de acest tip şi a martorilor de serviciu, menţionând că “foştii lucrători ai Miliţiei nu relatează date concrete care să permită conturarea cadrului care a făcut posibilă singularizarea în memoria acestora a măsurii confiscărilor, în contextul în care aceştia au participat la nenumărate astfel de activităţi”. Totodată, oficialii BNR au arătat că “se îndoieşte de veridicitatea susţinerilor martorilor, în condiţiile în care inventarele întocmite pe numele unor cetăţeni străini sunt înscrisuri autentice pentru care operează prezumţia de legalitate şi autenticitate în raport cu declaraţiile martorilor”.

Cu toate acestea, argumentaţia BNR nu a fost acceptată întotdeauna. Miza unui singur proces de acest gen a constat în lingouri în greutate totală de 200 de grame, bijuterii în greutate de 716,50 de grame, cinci bare laminate în greutate de 1.000,32 de grame, şase plăcuţe laminate în greutate de 439,48 de grame, un lingou mic în greutate de 100 de grame şi bijuterii în greutate de 997,72 de grame, bunuri aparţinând, în bună parte, cetăţenilor italieni consideraţi “inexistenţi”.

Nu este însă un exemplu singular. Anul trecut, la Tribunalul Timiş, într-un proces de restituire finalizat în cele din urmă cu respingerea cererii, instanţa solicita Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date să facă investigaţii în Africa pentru a-i comunica informaţii cu privire la domiciliul şi reşedinţa lui Mamadou Aliou Sow, domiciliat în Guineea Ecuatorială. Africanul era şi el invocat ca persoană inexistentă, aurul confiscat pe numele său fiind revendicat de alte persoane.