Foto: Radu Sandovici / Humanitas

În preambulul aniversării a 31 de ani de la Revoluţia din Decembrie 1989, am invitat-o la un dialog pe Ana Blandiana, efigie a societății civile românești post-comuniste, care a scris istorie, alături de Romulus Rusan, cu Alianţa Civică şi Memorialul Sighet. Un dialog pe care l-am început cu întrebarea: ce am fi putut face, dar nu am făcut cu libertatea pe care am câştigat-o în Decembrie 1989? şi l-am încheiat încercând să aflu ce însemnase un hohot de plâns pentru viitor, în care a izbucnit după o întâlnire cu Regele Mihai, la doar câţiva ani după ce România îşi recâştigase libertatea.

„Lustrația a devenit la noi vers într-un cântec, din Piața Universității, cea spulberată de mineri”

CV Ana Blandiana

Ana Blandiana (numele literar al Otiliei-Valeria Coman, căsătorită Rusan) s-a născut la Timişoara, la 25 martie 1942.

Este absolventă de Flologie romanică, licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj. A avut burse de studii la Iowa University (SUA), Heidelberg Universität, DAAD Berlin.

Prima carte de poezie, Persoana întâi plural, a publicat-o în 1964, iar cel mai recent este Variațiuni pe o temă dată, publicat în 2018. În cei aproape 50 de ani de la debut a publicat în jur de 30 de volume de poezie.

Este, de asemenea, autoarea a 14 cărţi de eseuri – printre care Cea mai frumoasă dintre lumile posibile (1978), Geniul de a fi, (1998), Cine sunt eu? (2001), Fals tratat de manipulare (2013, 2019), Istoria ca viitor (2017), Soră lume (2020) – și a șase cărţi de proză, care au fost reeditate.

Cărţile sale de poezie şi de proză au apărut în traducere, începând din 1982, la prestigioase edituri din Polonia, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania, Estonia, Suedia, Norvegia, Ungaria, Franţa, Olanda, Bulgaria, Letonia, Albania, Serbia, Slovenia, Macedonia, China, Coreea de Sud.

A avut interdicţii de publicare între anii 1959 – 1964, în 1985 și între 1988 – 1989.

Premii literare: Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, în 1969, Premiul pentru poezie al Academiei Române, în 1970, Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, în 1982, Premiul Internaţional „Gottfried von Herder“, Viena, în 1982, Premiul Naţional de Poezie, în 1997, Premiul „Opera Omnia“, în 2001, Internaţional „Vilenica“, în 2002, Premiul Internaţional „Camaiore“, în 2005, Premiul Special „Acerbi“, în 2005, Premiul „Poetul European al libertăţii“, în 2016, Premiul Canadian pentru Poezie „Griffin”, în 2018, și Struga, în 2019.

În 1990, Ana Blandiana reînfiinţează PEN Clubul Român, al cărui preşedinte devine. Este unul dintre iniţiatorii Alianţei Civice, pe care o conduce între 1991 şi 2001. Fondator şi preşedinte al Academiei Civice, care realizează, sub egida Consiliului Europei, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, de la Sighet. Membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie „Stéphane Mallarmé“ şi a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).

(Sursă CV: Humanitas)

Într-o zi de la sfârşitul lui Decembrie 1989, într-un Bucureşti care purta încă urme de sânge şi gloanţe, un soldat vă întreba: „Ce putem face cu libertatea?” – relataţi în cel mai nou volum al dumneavoastră, Soră lume (Humanitas, 2020). După mai mult de 30 de ani de la acel moment, vă întreb: Ce am fi putut face, doamnă Ana Blandiana, noi, românii, cu libertatea câştigată în 1989 şi nu am făcut?

Am fi putut s-o folosim ca pe un material de construcție din care să ne facem o nouă viață și o nouă țară. Și chiar începusem, scriind un proiect minimal, dar indispensabil: Proclamația de la Timișoara. Era primul text teoretic apărut în fostele țări comuniste despre condițiile necesare pentru transformarea unei dictaturi în stat de drept. Doar că lustrația pe care o conținea a devenit la noi vers într-un cântec, din Piața Universității, cea spulberată de mineri, în timp ce în Cehia, de exemplu, ea a devenit, e drept că peste ceva mai mult de peste un an, lege. N-aș vrea însă să exagerăm cu comparațiile defavorabile României deși, ce-i drept, doar noi am avut teroriști și mineriade.

Am participat vara trecută la un festival de poezie desfășurat în patru țări (Cehia, Slovacia, Polonia și Ucraina) și am fost uimită cât de asemenea erau, deși istoriile lor post-comuniste fuseseră substanțial diferite, dar în nici una pecetea fostelor dictaturi nu fusese încă ștearsă, iar tăvălugul societății de consum trecuse peste ele la fel.

Să ne uităm în urmă la prima eroare comisă de noi, ca popor liber: votul de la alegerile din mai 1990. De ce credeţi că nu am folosit, atunci, în mod înţelept libertatea câştigată? Ce ne alterase capacitatea de analiză, pe cea de decizie?

Aceasta este cea mai abisală întrebare pe care nu încetăm să ne-o punem de 30 de ani, şi asta nu pentru că se referă doar la rezultatul istoric al alegerilor din 1990, ci pentru că a fost actualizată din patru în patru ani: în trei decenii de alegeri libere pe primul loc a ieșit mereu același partid provenit din Partidul Comunist, chiar dacă nu întotdeauna reușea să-și formeze Guvernul, dar dovedind că, prin dependența unora și prin indiferența altora, continuă să domine țara. Faptul că acum, după perioada Dragnea și Viorica Dăncilă, a ieșit pe primul loc tot partidul lor mi se pare mai incredibil și mai rușinos decât felul în care s-a votat în Duminica Orbului. Atunci exercițiul democratic era încă neînvățat, televiziunea una singură și doar a lor, metodele de manipulare încă noi și nedemascate. Dar acum? Ce explicație mai poate fi găsită și ce scuză mai poate fi inventată?

„Începând din Piața Universității, țara s-a sfâșiat pe falia dintre două lozinci: «Jos comunismul!» şi «Jos Ceauşescu!»”

Vă invit să priviţi tot retrospectiv, dar în ansamblu, la ceea ce am trăit în ultimii 30 de ani. La alegeri politice făcute de majoritate, alegeri care au implicat decizii politice pe măsură – eșecul lustrației fiind doar unul dintre ele –, dar și la lungi perioade de letargie civică în care s-au complăcut mulţi dintre noi, amorţiţi în nepăsare în faţa unor derapaje ale Puterii. Cu acest tablou în minte, vă întreb: credeți că ieşind în stradă, în Decembrie 1989, românii şi-au dorit, în majoritatea lor, căderea comunismului, libertate, democraţie sau doar căderea lui Ceauşescu şi o îmbunătăţire a traiului de zi cu zi?

Îmi amintesc perfect momentul, din 24 decembrie 1989, când am văzut prima oară scris cu litere mari de vopsea neagră pe o casă de pe Calea Griviței „Jos Comunismul”. Îmi amintesc pentru că am fost șocată. Strigam de două zile împreună cu toți oamenii de pe străzi „Jos Ceauşescu” și abia atunci am înțeles că asta nu era suficient, că inscripția de pe zid însemna ceva mult mai greu, mult mai mult. În următoarele decenii, începând din Piața Universității, țara s-a sfâșiat pe falia dintre cele două lozinci. Pentru ca această falie să dispară oamenii ar fi trebuit să afle tot ceea ce nu știau despre comunism, care fusese o societate extrem de ascunsă, aproape ocultă, și  tot ce nu avuseseră cum să afle despre restul lumii. La moartea lui Ceaușescu, majoritatea populației României nu trăise decât în comunism și nu știa decât ceea ce comunismul îi îngăduise să știe, o colecție de fapte contrafăcute, de idei întoarse pe dos, de concluzii deduse din ura de clasă. Numai educația, care cuprinde și istoria, și morala, poate să facă să dispară această falie.

„Libertatea e dreptul și datoria de a gândi cu propriul cap și de a încerca să trăiești ceea ce ai gândi”

Cum v-aţi imaginat libertatea înainte de 1989, ce sens i-aţi dat la scurt timp după aceea, ce sens îi daţi acum, la 30 de ani de cânda devenit „palpabilă” şi pentru noi?

Înainte de ’89, când se întâmpla să ajung în Apus, o priveam ca pe un exponat de valoare așezat într-o vitrină incasabilă la care nu speram și nu visam să ajung, pentru simplul motiv că nu mi-am pus niciodată problema să plec din țară și, oricât ar părea de ciudat, nu mi-am imaginat niciodată că voi trăi mai mult decât Ceaușescu. În decembrie ’89, până la inventarea teroriștilor, a fost o exaltare de un dramatism luminos, aproape magic, care apoi și-a pierdut încet-încet lumina. Acum știu că libertatea e dreptul și datoria de a gândi cu propriul cap totul și de a încerca să trăiești ceea ce ai gândit.

Referindu-vă la ţări pe care le-aţi vizitat după 1989, folosiţi la un moment dat, în carte, sintagma „ţări considerate libere”. Ce îi lipseşte libertăţii pe care o trăim azi pentru a se apropia de perfecţiunea pe care i-o imaginaţi?

Credința că folosește la ceva.

Doamnă Blandiana, ne purtaţi în această carte – care, subliniaţi, nu este un jurnal de călătorie – prin lume, în călătorii făcute fie înainte de 1989, fie după. „Dacă mi-ar cere cineva să spun numele unui singur sentiment pe care mi l-a trezit lumea prin care am trecut, aș răspunde fără ezitare compasiunea”, scrieţi în Prefaţa cărţii. Când aţi avut revelaţia compasiunii: când aţi scris impresii în timpul călătoriilor sau acum, recitindu-le, în altă cheie, şi adunându-le laolaltă?

Cred că și atunci și acum, dar cu siguranță intensitatea acestui sentiment a crescut odată cu trecerea timpului și înaintarea în istoria recentă.

„În primii ani după ’89 am fost și mai fără de speranță decât înainte”

Ce sentiment trăiaţi, înainte de 1989, când vă întorceaţi din ţări ale lumii libere în carcera cenuşie numită RSR?

Un acut sentiment de depresie luminat de o fierbinte solidaritate cu suferința de acasă.

Totuşi, „atunci, ca şi acum, soluţia a fost întodeauna aceea de a mă întoarce acasă. Acasă în ţara mea, în oraşul meu, în casa mea, în camera mea şi – în cele mai grele momente –, atunci când toate acestea tindeau să-şi piardă consistenţa, în pagina mea A4”, spuneţi. De ce, înainte de 1989,  întoarcerea în ţară a fost mereu soluţia, cum afirmaţi? De ce nu aţi luat în calcul niciodată să nu mai reveniţi în România?

Pentru că aici era, oricât de dureros, singurul punct fix de pământ, pentru că aici erau toți  cei pe care îi iubeam, pentru că nu eram sigură că aș fi putut continua să scriu fără să simt atenția ciulită în jurul meu și pentru că – dar asta mi-ar fi fost rușine să o mărturisesc cuiva atunci, pentru că ar fi sunat prea patriotic – dacă eu plecam, iar Ceaușescu rămânea acasă însemna că el este mai aproape decât mine de poporul român.

În anii comunismului, când totul în jurul dumneavoastră tindea să-şi piardă consistenţa, cum spuneţi, evadarea era în pagina A4. Aţi fost cenzurată, aţi avut trei perioade de interdicţie la publicare, înainte de 1989. La cenzura interioară aţi recurs vreodată?

Nu, dar de ea îmi era cel mai frică. Faptul că m-aș fi putut opri din scris pentru că știam că oricum ceea ce scriu nu are cum să apară a fost cea mai mare spaimă a mea de mine însămi. Am început să scriu în 1982 Sertarul cu aplauze – o carte pe care nu-mi propuneam să încerc să o public și despre care credeam că va fi postumă – ca o garanție împotriva cenzurii interioare, ca un spațiu în care, orice s-ar fi întâmplat, puteam să continui să mă simt, ca scriitor, liberă. M-am oprit din scris în 17 decembrie, când am aflat ce se întâmplă la Timișoara, și am scris ultimul capitol peste doi ani, când am fost convinsă că realitatea care forma conținutul cărții continuă. Faptul că acest ultim capitol este mai întunecat decât celelalte este pentru mine semnul că în primii ani după ’89 am fost și mai fără de speranță decât înainte.

Cândva la sfârşitul anilor 90, într-un compartiment de tren, pe drumul de întoarcere spre Geneva, venind de la Versoix, unde aţi fost primită de Regele Mihai, relataţi în carte, aţi izbucnit în plâns. Un plâns în hohote. Un plâns atât pentru trecut, cât şi pentru viitor. De ce plângeaţi pentru viitor, la doar câţiva ani după ce România îşi recâştigase libertatea?

Era, atunci în anul 2000, când stătusem de vorbă mai mult cu Majestatea Sa, un plâns izbucnit ca un comentar la destinul acestui personaj atât de tragic și de simbolic al istoriei noastre, un plâns pe care mi-l aminteam acum, în viitorul îndepărtat al acestui moment, când știam câte umilințe aveau să-l mai aștepte, triumful morții care le-a încheiat fiind poate cel mai cinic dintre ele.

• Citiţi şi: Ana Blandiana: „În ultimii doi ani am avut sentimentul că istoria poate face marşarier”

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.