Alexandru Stermin: “Când am plecat în călătoria în jurul lumii, doream să descopăr omul”

Alexandru Stermin. Foto: UVT

Alexandru Stermin este un foarte tânăr explorator nu doar al naturii, ci şi al sinelui, căutând răspunsuri la întrebări existenţiale în biologie, în teologie, în filozofie, în psihologie, entru este absolvent nu doar de Biologie, ci şi de Teologie, studiile de licenţă completându-şi-le cu un masterat în Psihanaliză, apoi cu un doctorat în Biologie şi unul în Filozofie.

La 30 de ani a plecat singur în jungla amazoniană şi apoi în două “jungle” urbane: Los Angeles şi Beijing. A fost o călătorie în care a explorat şi cee ace era în jurul său, şi propriul interior, pentru a-şi înţelege sinele. Aceea nu a fost, însă, singura călătorie. A explorat cea mai mare mlaştină a lumii, Pantanal, a fost în Siberia, Islanda, Scoţia, Columbia. O parte din aventurile pe care le-a trăit, din gândurile pe care le-a avut în aceste călătorii se regăsesc în trei cărţi pe care le-a scris până acum: Călătorie în jurul omului, Căzuţi din junglă şi Privirea urangutanului, toate publicate la Humanitas.

L-am invitat pe Alexandru Stermin, care este şi lector la Facultatea de Biologie a Universităţii “Babeş Bolyai” din Cluj Napoca, la un dialog despre jungla cu frumuseţile şi pericolele ei, despre oamenii întâlniţi acolo, dar şi despre teama de moarte pe care a sperat că şi-o va vindeca în jungle amazoniană pe care o vede ca pe un Paradis din care am căzut. Despre Siberia, unde a avut senzaţia unei călătorii în timp. Despre lecţiile de viaţă primite acasă, cu care a plecat în lumea largă şi despre lecţiile învăţate, până acum, din expediţiile în care a fost.

 

În junglă, am reuşit să fac diferenţa între ceea ce înseamnă gândul morţii şi ce înseamnă să simţi iminenţa ei”

CV Alexandru Stermin

Este biolog și explorator. Predă cursuri de anatomia comparată a vertebratelor, etologie, bioetică și ecologie umană la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității “Babeș‑Bolyai” Cluj Napoca. Este licențiat în Biologie și Teologie, a absolvit un masterat în Filozofie și un program de formare în Psihoterapie pozitivă.

A participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, a fost bursier la Universitatea din Greifswald și la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro.

Se implică activ în popularizarea științei și conservarea naturii. În 2015 a contribuit la seria Fauna României (Păsări) publicată de Academia Română. În 2017 și-a lansat prima carte, Jurnalul unui ornitolog (Presa Universitară Clujeană). Au urmat apoi Călătorie în jurul omului (2021, 2024), Căzuţi din junglă (2022) şi Privirea urangutanului (2024), toate trei fiind publicate la Humanitas. Scrie articole în revistele Sinteza și National Geographic. În 2021 a primit Premiul de Excelență din partea Universității “Babeș‑Bolyai”, pentru implicarea culturală și deschiderea spre comunitate.

(Sursă CV: Humanitas)

Domnule Alexandru Stermin, din timp în timp, plecaţi în lumea largă pentru a o explora şi, în egală măsură, a explora lumea din interiorul dumneavoastră, pentru a vă înţelege sinele, după cum spuneţi. Unde şi când a fost prima călătorie?

Prima expediţie a fost în Brazilia, când am plecat cu încă trei colegi de la Universitatea din Rio de Janeiro şi am traversat Insula cea Mare, aflată pe coasta Atlanticului, unde a mai rămas o bucată de pădure neexplorată. Am vrut să aflăm ce e acolo, câte specii de păsări şi animale trăiesc. În Brazilia, există un proiect foarte mare, la nivel naţional, în cadrul căruia mai multe echipe de cercetători merg acolo să exploreze. Aceasta a fost prima expediţie, dar călătoriile mele începuseră mai demult.

Prima călătorie pe care am făcut-o în exterior şi, concomitent, în interiorul meu a fost când am împlinit 30 de ani şi am plecat singur în jurul lumii. La 26 de ani, după ce am terminat doctoratul, mi-am dat seama cât de cât că am o identitate, dar şi că voi muri. Atunci am început să-mi pun nişte întrebări pe care lumea şi le pune de milioane de ani şi la care, parcă, nimeni nu găseşte un răspuns al său. Şi Noica spunea că oamenii mor de milioane de ani şi nu ştim cum se moare. Eu eram obişnuit cu ştiinţa unde, dacă ai o întrebare, vine răspunsul, întrebarea cade, iar răspunsul rămâne pentru toată lumea.

 

Vă speria perspectiva morţii la capătul unei vieţi de câţiva zeci de ani sau aveaţi senzaţia iminenţei ei?

Aveam senzaţia unei iminenţe a morţii şi aveam senzaţia că, şi dacă aş trăi încă o sută de ani, tot mi-ar fi foarte teamă că mor. Pentru un biolog timpul are altă dimensiune. Noi vorbim despre evoluţia speciilor în milioane de ani. În biologie, o sută de ani sunt nimic. Ne uităm la o pădure de o sută de ani, e o pădure adolescentă. Pădurile ajung la maturitate după 400-500 de ani. Aşadar, pentru noi, biologii, timpul are o cu totul altă dimensiune, iar în această dimensiune îmi vedeam moartea iminentă. Mi-am şi notat atunci, spunând că, şi dacă aş trăi 200 de ani, tot mi se pare că mor mâine.

Şi atunci mi-am spus: ce ar fi să fac ceva ce mi-am dorit să fac de când eram copil? Să mă duc în Amazon. Am văzut la Teleenciclopedie tot felul de lucruri şi mi-am zis că, atunci când voi fi mare, mă duc să le văd în realitate. La 26 de ani, mi-am deschis un cont, să-mi strâng nişte bani, pentru ca atunci când împlinesc 30 de ani să plec. La 30 de ani, m-am trezit că strânsesem mai mulţi bani decât am avut nevoie ca să merg în Amazon şi mi-am zis să fac înconjurul lumii şi, pe lângă jungla naturală, să merg şi în două jungle urbane: în Los Angeles, care mi se părea că este o junglă a libertăţii absolute, şi în Beijing, unde era o junglă a limitărilor.

 

Aţi plecat, aşadar, în jungla braziliană pentru a vă vindeca de frica de moarte. A fost o terapie eficientă, a reuşit din prima sau vă propuneţi şi alte episoade terapeutice?

Nu am reuşit atunci. Ceea ce am reuşit a fost să fac diferenţa între ceea ce înseamnă gândul morţii şi ce înseamnă să simţi iminenţa ei. Atunci a fost primul meu atac de panică. Eram în prima noapte în junglă, în hamac. Eram cu Roberto, călăuza mea, un om dintr-un trib de acolo. Când ne-am întâlnit m-a întrebat unde vreau să mergem, i-am spus că îmi doream să văd nişte papagali. Am aflat că aveam de mers vreo şase zile prin junglă.  Şi am plecat.

În acea primă noapte în junglă mi-am adus aminte de toate momentele din viaţa mea în care, într-un fel sau altul, mă întâlnisem cu moartea. M-am speriat foarte tare, mi-a amorţit corpul, mi s-a umflat capul, urechile mi le simţeam ca şi când mă scufund în ceva îngheţat. Simţind iminenţa morţii, cred că am reuşit să nu mă mai sperii atât de tare de gândul la ea. Încă încerc să îmi tratez frica asta, dar acum nu cred că mai e doar frică, cred că e şi un fel de fascinaţie. În filosofie îţi pui întrebări legate de tot felul de subiecte şi, tot gândindu-te la ele, te obişnuieşti cu ele.

În Insula Mare a Braziliei. Foto: Arhivă personală Alexandru Stermin

În junglă, în noaptea aceea când aţi făcut atacul de panică, ce v-a speriat mai tare: faptul că în orice moment puteaţi fi atacat de un animal, de o reptilă sau lipsa totală de lumină? Povesteaţi în volumul Călătorie în jurul omului că era atât de dens întunericul, încât nu vă vedeaţi nici mâna.

M-a speriat întunericul acela incredibil şi certitudinea că voi muri. Am fost într-o zonă a Amazonului cu pădure virgină, unde copacii sunt enormi. Sunt atât de înalţi încât coronamentul lor are vreo cinci straturi. Chiar şi ziua e aproape întuneric, iar când se întunecă, nu trece niciun foton printre crengile şi frunzele lor. Eram în hamac, când aveam senzaţia că nici nu mai simt nimic, şi mi-am atins mâna de nas şi nu o vedeam. Din întunericul ăsta putea veni orice. Începuseră să cânte cicadele – sunt insecte care scot nişte sunete electrice –, apoi au început să urle maimuţele, apoi să orăcăie broaştele. Era un zgomot infernal venit din toate părţile, iar eu atârnam într-un hamac. S-a stins focul şi Roberto a început să sforăie. Şi mi se părea că eram singur pe lume.

Dimineaţa mi s-a părut incredibil că sunt în viaţă. Aveam senzaţia că am înviat. Am discutat cu Roberto despre asta – mi-a zis că toată noaptea am răcnit în somn – şi mi-a spus că trebuie să ne fie frică doar de ceea ce ne putem apăra, dându-mi, totodată, asigurări că el noaptea se trezeşte şi face turul taberei şi spunându-mi că dacă stau treaz pot veni şi eu. Mi-a mai spus că acolo există iminenţa morţii, dar că putem face ceva ca să nu murim. E ca şi când mergem la medic şi primim un diagnostic îngrozitor, dar medicul ne spune ce avem de făcut.

 

Cum l-aţi găsit pe Roberto? Înţeleg că e băştinaş.
Da. L-am găsit foarte greu. Înainte să plec în Brazilia, scrisesem la o groază de agenţii şi companii care fac tururi pe acolo şi multe aveau ghizi, dar mie îmi trebuia un om care să fie din junglă. Am avut noroc să găsesc o agenţie care organiza expediţii pentru biologi, iar pentru asta aveau nevoie de oameni care să cunoască jungla, plantele, animalele, să fie de acolo. Prin compania aceasta am ajuns la Roberto. Cum ne-am înţeles? El ştia cât de cât engleză – ştia pentru că fratele lui plecase din tribul Manao şi s-a întors şi i-a învăţat engleză –, iar eu înţelegeam cât de cât portugheză.

 

“Sunt momente în care mă uit la natură şi o văd dincolo de toate conceptele pe care le avem noi despre ea”

În volumele dumneavoastră vorbiţi despre mai multe episoade care ţin cititorul cu sufletul la gură. Care a fost cea mai mare spaimă trăită în junglă?

Prima ar fi episodul despre care am vorbit: prima noapte petrecută în junglă.

A doua ar fi în Insula cea Mare a Braziliei, când m-a muşcat un păianjen. Eram patru oameni şi nu aveam voie să plecăm singuri din tabără. Eu am încălcat regula şi m-am dus singur la un izvor. Era un drum de cinci minute până acolo. La un moment dat, am simţit senzaţia că aş fi călcat într-un cui. Nu aveam cum, mai ales că eram încălţat cu bocanci. Când m-am lăsat jos de durere, parcă îmi crăpase tibia, am simţit şi că îmi pulsează mâna. Atunci mi-am dat seama că m-a muşcat un păianjen. Imediat am început să halucinez: vedeam în jurul meu feţele unor oameni pe care îi iubesc. A fost straniu de tot…

Am mai avut o noapte îngrozitoare, acum doi ani. Am fost într-un trib în bazinul Paraguayului, făceam o cercetare pentru teza mea de doctorat de la Filosofie. Acolo dormeam într-o colibă acoperită cu frunze în care noaptea începeau să mişune tot fel de animăluţe – umblă noaptea pentru că atunci prădătorii mari dorm – şi cădeau pe mine: şopârle, insecte, miriapode. În a treia noapte am auzit ceva mare mergând pe o bârnă de deasupra mea. Era un şoarece cu două cercuri negre în jurul ochilor. Am sărit din pat şi am pus lumina lanternei de la telefon pe el. S-a ridicat în două picioare şi a ridicat labele din faţă. Parcă se preda. M-am gândit că delirez. În timp ce mă tot uitam la el, a zburat, peste umărul meu. De aia şi-a deschis labele ca să îşi întindă pliurile, să zboare. Era un opossum zburător.

Tot în tribul acesta din bazinul Paraguayului fiind, mă trezeam dimineaţa mai devreme şi plecam singur pe nişte poteci, pe care erau urme de animale. O făceam până la ora 7, când ne întâlneam cu şeful de trib şi ne apucam de treabă. Într-o dimineaţă am văzut o urmă de jaguar, foarte adâncă. M-am gândit că ori e un jaguar foarte mare, ori pământul e foarte moale. Am constatat că nu era pământul foarte moale… Imediat am şi auzit crengile trosnind în jurul meu. Mi-am dat seama că e acolo. M-am oprit şi m-am întors spre el, aşteptând să treacă. A mârâit, moment în care am simţit că îmi vibrează coastele. Mi-a fost foarte frică şi am fugit înspre trib. Acolo era Doug şi m-a întrebat ce s-a întâmplat de sunt alb ca palmito. Palmito e miezul din palmier pe care îl mănânci cânt te rătăceşti prin junglă şi nu ai ce mânca altceva altceva. I-am povestit şi de atunci nu m-a mai lăsat să plec fără el, mai ales că, în urmă cu trei săptămâni un copil fusese ucis de un jaguar.

 

Aţi povestit că aveaţi macete cu care vă făceaţi drum, prin flora junglei. Dar în faţa unui jaguar aţi fi putut să vă apăraţi cu ele?

Nu. Dar jaguarii, spre deosebire de leoparzi, atacă oamenii doar dacă sunt singuri şi stau pe loc. Dacă te mişti, nu te atacă.

 

Cum v-aţi orientat pentru a nu vă rătăci prin junglă, pentru a reuşi să vă întoarceţi?

Asta l-am întrebat şi eu pe Roberto. Ştiţi, creierul nostru e foarte adaptabil şi, la un moment dat, ajungem să ne orientăm într-un spaţiu în care creştem. Aşa e Roberto. Mi-a spus că, atunci când ajunge într-un loc în care nu îşi mai dă seama unde se află, caută un copac căzut şi se urmăreşte cum merg norii, se deplasează în aceeaşi direcţie, în funcţie de sezon.

 

Cum pot fi văzuţi dacă pădurea este atât de densă?

Doar din locul unde este un arbore căzut. Aşa mi-a zis Roberto că se orientează. La fel, Doug.

Când a fost cu el în jungla din bazinul Paraguayului, am găsit o potârniche mâncată de ceva. I-am luat capul, l-am învelit în frunze şi l-am pus într-o scorbură. S-a uitat mirat la mine, crezând că fac magie. I-am spus că predau Anatomie comparată şi că de aceea îmi trebuie craniul. A doua zi, când ne-am întors în locul acela, craniul era alb, perfect curăţat. Erau furnici care mâncaseră toată carnea de pe el. Când m-a văzut aşa fericit, mi-a spus că, în urmă cu un an, a găsit un tapir mort şi că, a doua zi dimineaţă, vom merge să îl căutăm. Nu am crezut că îl va găsi. A doua zi, după ce am mers vreo două ore prin junglă, s-a oprit exact în locul unde era tapirul. Nu era nicio potecă, erau frunze căzute peste oase. Cadavrul animalului era acolo. L-am întrebat şli pe el cum se orientează. Mi-a zis că, dacă mergi prin pădure, e noapte şi te pierzi, trebuie să te opreşti şi să stai lângă un copac, să te urci pe o creangă şi să aştepţi ziua, ca să te poţi reorienta. Mi-a mai spus că nu trebuie să merg singur prin pădure. În timp ce îmi povestea lucrurile acestea, mi-am adus aminte ce citisem, acasă, despre Fata Pădurii, despre care la noi în ţară circulă nişte poveşti. E un fel de spirit sălbatic al pădurii. Erau nişte ritualuri care îi pregăteau pe ciobanii sau pădurarii care voiau să meargă în natura sălbatică (avem spaţiul satului, apoi spaţiul agricol şi apoi spaţiul sălbatic). Se spunea că Fata Pădurii atacă băieţii singuri şi, dacă te plimbi noaptea prin pădure şi te rătăceşti, înseamnă că ai călcat pe urmele ei şi trebuie să te opreşti lângă un copac, să stai până se face dimineaţă, când cântă primul cocoş şi se rupe vraja. Mi-am dat seama că şi noi, în pădurile noastre, şi Doug, în pădurile Paraguayului se orientează după aceleaşi principii.

În Pantanal. Foto: Arhivă personală Alexandru Stermin

Şi în mlaştina Pantanal v-aţi confruntat cu pericole…

Când am fost în Pantanal, m-am simţit efectiv ca un copil, iar asta pentru că îmi transferasem toată responsabilitatea colegului cu care am fost. Ca să ajungi în Pantanal, în zonele strict protejate – am fost în zone unde erau colonii de păsări –, trebuie să mergi cu un biolog care are aviz de la statul brazilian să însoţească străini. Biologul era Dan şi cu noi mai era Daniel, un băştinaş care ne-a transportat cu barca. Ştiam că nu avem voie să călcăm în zonele de uscat din mlaştină pentru că sunt jaguari. Observând nişte oase, m-am dat însă jos din barcă. Mlaştina e formată din râuri care curg din zone înalte, podişuri, pe ale căror platouri oamenii au vaci. Se întâmplă uneori ca o vacă să cadă în râu şi să fie adusă sute de kilometric plutind pe râu, în mlaştină. Noi am văzut un cadavru din acesta, descompus, tras la mal. Daniel era convins că l-a tras un jaguar. Am mers lângă restul acela de vacă pentru a vedea dacă se văd urme de gheare. Cum nu se vedea nicio urmă, m-am urcat în barcă, dar am zis să mai stăm puţin, pentru că, dacă e un jaguar, sigur apare. Câteva clipe mai târziu, s-a ridicat jaguarul, dormise în spatele vacii. Era la câţiva metri de noi, mi s-a uitat în ochi. Primul gând a fost că, dacă dă să sară în barcă, să arunc rucsacul spre el. Dacă săream noi din barcă, ne pândea alt pericol: caimanii care, în Pantanal înregitrează cea mai mare densitate: 33 de milioane. S-a ridicat, a muşcat de două ori din vacă şi s-a culcat la loc. Ne-am îndepărtat de mal şi l-am mai privit o vreme cu binoclul.

 

Caimanii nu atacă bărcile?

Nu. Îi vezi peste tot, dar când te apropii, se lasă în jos, sub apă. Nu vânează oameni pentru că au la dispoziţie foarte mult peşte. Şi, în general, vânează capybara, nu prind mamifere mari. Iar jaguarii nu atacă oameni pentru că au caimani.

 

Dar cea mai frumoasă amintire din junglă care este?

Eram în Columbia şi m-am oprit în mijlocul junglei şi priveam copacii. Pe un copac erau foarte multe orhidee – toate urcau pe el, înflorite toate – şi muşchi în care trăiau o groază de animale, insecte, nevertebrate. Mi-am dat seama că acolo există o armonie aproape perfectă. Cu cât sunt mai multe specii, cu atât coexistă în armonie. Sunt nişte reguli pe care noi, biologii, încă nu le cunoaştem în totalitate. Cărţile mele sunt şi despre modul în care noi, oamenii, am putea înţelege cum am putea coexista cu toţii pe planeta asta mică.

Un alt episode l-am trăit pe Insula cea Mare a Braziliei când, după cinci zile de ploaie, având cu noi un coleg care îşi pierduse ochelarii, simţeam că am nevoie de o îmbrăţişare, de o încurajare. M-am lipit de un copac mare şi am simţit că e viu, că mă îmbrăţişează, că e aceeaşi formă de viaţă şi în mine, şi în el. Sunt momente în care mă uit la natură şi o văd dincolo de toate conceptele pe care le avem noi despre ea.

“Cumva, suntem făcuţi să trăim în junglă”

De ce echivalaţi jungla cu Paradisul din care am căzut?

Noi, milioane de ani, am evoluat în junglă, în pădure. Structura noastră anatomică este să trăim într-un spaţiu unde sunt foarte mulţi copaci, unde este multă apă şi mâncare din abundenţă. Aşa am evoluat ca primate. În momentul în care s-a format calota glaciară în nord, în care s-a fragmentat pădurea, am început să ne dăm jos din copaci şi să evoluăm spre austrolopiteci. De ce mulţi dintre noi au probleme cu spatele? Pentru că, anatomic, nu suntem construiţi perfect să fim bipezi şi să ne lăsăm toată greutatea pe picioare. Evoluţia a mers în direcţia în care putem sta bipezi, dar totuşi, discul la intervertebrale se tasează. Apoi noi vedem colorat, pe când mamiferele, în general, nu percep culorea roşie ori galbenă. Noi suntem făcuţi să vedem în desimea frunzelor culoarea fructelor, păsările. Cumva, suntem făcuţi să trăim în junglă. În timp ce noi vorbim, sunt comunităţi de oameni în jungle din Amazon care trăiesc ca cimpanzeii: stau prin copaci, sunt nomazi, îşi duc copiii în spate.

 

Ceea ce îmi spuneţi ţine de teoria evoluţionistă. Pentru că aveţi şi studii de Teologie, unde este susţinută teoria creaţionistă, v-aş ruga să îmi spuneţi dacă în cercetările dumneavoastră cele două teorii s-au întâlnit, la un moment dat, într-un punct convergent şi v-au determinat să luaţi în calculi că este ceva care dă de gândit dinspre ambele părţi, că nu găsim un răspuns deplin într-o parte şi îl căutăm în cealaltă?

La un moment dat, când eram la Teologie, am făcut un exerciţiu, încercând să înţeleg evoluţionismul din perspectiva teologiei. Mi-am dat seama că, din perspectiva mea, tot ce se scrie în Biblie e un mit. Miturile sunt poveşti care au rolul de a ne lega, de a ne ţine împreună, de a ne da o identitate. Ştiinţa e cu realitatea obiectivă, iar mitul e cu realitatea intersubiectivă. Şi atunci tot ce pot să înţeleg este că, în timpul evoluţiei, comunităţile care au avut o religie, care au fost legate de o poveste au avut şanse mult mai mari de supravieţuire decât cele care nu au avut. Ceea ce încerc să fac prin cărţile mele este să aduc între oameni nişte realităţi obiective din ştiinţă, dar prin mecanismele poveştilor. Şi ca să vă răspzund: nu, nu s-au întâlnit. Ba, uneori, s-au bătut cap în cap. Mi se pare că felul în care noi ne-am cultivat antropocentrismul şi în care ne-am crezut deasupra tuturor vine şi din zona teologiei. Religia ne-a făcut să credem că suntem fiinţele alese. Sau că suntem făcuţi să stăpânim pământul.

 

De ce nu aţi fi ales ca loc de meditaţie, de pildă, mai liniştitul Tibet sau, mai aproape de casă, un loc din Apuseni?

În pădurea amazoniană e cea mai mare biodioversitate de pe Terra. M-am dus acolo din curiozitatea unui biolog care vrea să vadă plante şi animale, vrea să vadă cum interacţionează acestea. Ajungând acolo, am avut şi experienţele despre care v-am vorbit. Toate problemele existenţiale pe care mi le pun în junglă ni le putem pune în relaţie cu natura oriunde: şi în pădurea Făget, şi în Munţii Apuseni, numai că eu îmbin utilul cu plăcutul. De câte ori mă duc într-o expediţie, unde obiectivele sunt ştiinţifice, îmi vin şi întrebări existenţiale.

 

“În Siberia a fost un fel de călătorie în timp!”

În celalalte locuri în care aţi fost, de pildă în Siberia – pe care aţi parcurs-o de la un cap la altul, în Islanda, în Scoţia, în Columbia, în cele două “jungle urbane”: Los Angeles şi Beijing, aţi mers doar ca turist?

În Siberia am participat la prima expediţie românească transsiberiană. Am mers să vedem dacă încălzirea globală a schimbat ecosistemele de acolo.

Toate celelalte au fost călătorii organizate de mine, în care am mers cu un prieten. În general, îmi place să merg cu puţini oameni ca să putem să ne facem trasee care nu sunt turistice, să punem în prim-plan biodiversitatea. În Islanda, de pildă, am dormit sub cerul liber, ne-am pus cortul lângă un râu pe unde circulau somonii. În Columbia am mers toamna, anotimp în care acolo e cea mai mare biodiversitate de pe pământ, era migraţia, veneau păsări din America de Nord. Am stat într-un spaţiu unde nu s-a mai vânat de vreo 50 de ani, într-o mlaştină enormă şi, dintr-un singur punct, se puteau vedea peste 300 de specii de păsări într-o zi. Gândiţi-vă că noi avem 300 şi ceva în toată România.

 

Despre Siberia nu aţi prea povestit în cărţile dumneavoastră. Ce v-a atras atenţia în mod deosebit acolo?

A fost, dacă vreţi, un fel de călătorie în timp. Acolo s-a construit o şosea transsiberiană şi trece prin zone de natură virgină. Imaginaţi-vă că mergeam câte 700 de kilometri unde era natură pură: păduri de mesteacăn pline de crini, erau zone de taiga şi, dintr-o dată, vedeam cum totul se schimbă, cum biodiversitatea scade, cum apar păduri foarte tinere, fără plante, şi imediat se ivea şi un oraş. La noi nu mai sunt zone de natură pură. Peste tot există impact antropic.

 

Spuneţi că vă doriţi să ajungeţi în deşertul australian, dar aveţi o oarecare reţinere. De ce?

Din cauza lipsei de apă. La un moment dat era acasă şi s-a oprit apa vreo patru ore. Din ziua aceea am în permanenţă acasă două bidoane de apă, de câte cinci litri. Cred că lipsa apei mă sperie cel mai tare deşert. Iar pe de alta, asta îmi place la junglă, că e atât de multă apă acolo.

Foto: Arhivă personală Alexandru Stermin

“Povestea din spatele fiecărui craniu dă farmec cursurilor de anatomie comparată”

CV-ul dumneavoastră neoficial vă prezintă şi ca pe un colecţionar de cranii, despre care mi-aţi şi povestit deja câte ceva. În  Călătorie în jurul omului relataţi aventura aducerii acasă a unui craniu de caiman. Şi acum mă întreb cum nu a fost detectat la control pe aeroport.

Şi eu mă întreb acelaşi lucru.  Craniul de caiman l-am găsit în Pantanal. Mergeam cu barca şi am văzut nişte vulturi care devorează cadavre şi mi-am spus că sigur, acolo, un jaguar mâncase un caiman. Încă mai avea carne pe el când l-am găsit, l-am împachetat în folie, apoi în folie de aluminiu. Niciodată, însă, nu cumpăr cranii. Dacă aş face-o, aş încuraja oamenii să omoare animale. La fel, niciodată nu vând cranii. De fiecare dată când găsesc un craniu, fac poze pentru ca, în cazul în care este găsit la vamă şi sunt luat la întrebări, să am justificare.

 

Ce fel de cranii aveţi în colecţie?

Am o colecţie de cranii cu ajutorul cărora îmi fac cursurile de Anatomie comparată. Mi se pare că poveştile care stau în spatele fiecăruia, pe care le spun studenţilor, dau farmecul acestor cursuri, altfel destul de rigide. Am 120 de cranii. Printre ele, de caimani, de capibara, de maimuţă urlătoare, de tapiri. Uneori, mă gândesc cu spaimă să nu-mi spargă cineva casa, să le fure. Nu sunt însă toate acolo, cele mari sunt la universitate, în birou. Studenţii vin uneori şi mă roagă să le împrumut cranii şi, la rândul lor, fac ateliere cu copii. O machetă de unu la unu, a unui craniu de om de Neanderthal, comandată la un institut din SUA, a fost însă furată. De atunci, nu mai dau cranii.

În Galapagos. Foto: Arhivă personală Alexandru Stermin

“Natura trebuie şi respectată, nu doar iubită”

Care este cea mai importantă lecţie de viaţă cu care aţi plecat în lumea mare de acasă, din satul natal din zona Făgăraşului, din Viştea de Sus?

Sunt două. De la bunicul am învăţat felul în care trebuie să interacţionez cu animalele. A fost un moment în care am stat faţă în faţă cu o bivoliţă şi mi-am dat seama că bivoliţa are o forţă care poate să te nenorocească, dar dacă te duci sprea ea cu căldură şi-i respecţi limitele, nu se întâmplă nimic. Pentru mine bivoliţa aia a devenit întruchiparea tuturor animalelor sălbatice, pe care le respect. Am învăţat că natura trebuie şi respectată, nu doar iubită.

De la mama am învăţat că şcoala te face liber şi îţi dă o formă de putere pe care nimic altceva nu ţi-o poate da. Şcoala înseamnă să te duci cu mintea deschisă, să încerci să-ţi pui întrebări, să cunoşti, să nu judeci, să faci un efort să înveţi.

Felul acesta de a mă raporta la natură cred că m-a ajutat să rămân în viaţă. Şi felul în care mi-am dat seama că singura formă de putere şi de libertate sănătoasă vine din învăţat.

 

“Fiecare om are în el o lume”

Dar cea mai importantă lecţie învăţată – dobândită până acum – cu care v-aţi întors din expediţiile, călătoriile în care aţi fost?

Când am plecat în călătoria în jurul lumii, doream să descopăr omul. De aceea am şi intitulat unul dintre volume Călătorie în jurul omului. Credeam că în noi toţi există un om şi că ideea aceea platoniană de om nu există, că de fapt omul nu e o esenţă a tuturor oamenilor, ci este felul în care toţi oamenii se manifestă. Nu cred că avem în noi esenţa omului, ci fiecare are în el toţi oamenii, capacitatea de a fi orice om – dacă m-aş fi născut în Africa, m-aş fi integrat foarte bine acolo, la fel, dacă m-aş fi născut într-un trib din Amazon. E foarte important, când ne întâlnim cu celălalt, să încercăm să-l descoperim ca pe unul total străin de noi şi să-l înţelegem atât de bine ca şi când noi am fi putut să fim în locul lui. Şi am mai învăţat un lucru: că nu există o lume, că există o lume de lumi, că fiecare om are în el o lume şi, când te întâlneşti cu el, poţi vedea lumea lui, să vezi prin el cum percepe el lumea. Astea sunt cele două lecţii pe care în ultima vreme le-am învăţat, după ce m-am întors din triburi. Oamenii ăia sunt ca noi. Nu înseamnă că din punct de vedere cultural e superioară sau inferioară culturii noastre. În adâncul sufletului lor caută aceleaşi lucruri, au aceleaşi idealuri, îşi pun aceleaşi întrebări, doar că răspund altfel şi le formulează altfel.

 

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.

Print Friendly, PDF & Email