Mircea Cărtărescu. Foto: Arhivă personală

Şapte ani stranii. Jurnal 2018-2024 (Humanitas 2025) este cel mai nou volum al lui Mircea Cărtărescu. Al cincilea volum de jurnal. Primă pagină a jurnalului a scris-o în urmă cu 51 de ani, în adolescenţă, când simţise nevoia să scrie “în orice formă şi-n orice fel”. Este o carte tulburătoare şi prin sinceritatea debordantă cu care Mircea Cărtărescu dezvăluie cititorului o nouă bucată din harta lumii sale interioare, şi prin frumuseţea scrisului.

L-am invitat pe Mircea Cărtărescu la un interviu privind spre acest jurnal, spre literatură, dar şi spre probleme ale lumii, ale noastre, ale tuturor, în fond. Vorbeşte despre motivele pentru care scrie jurnal. Despre bucurii şi iubire, dar şi despre recurente spaime, nelinişti şi tristeţi. Despre imersiunile pe care le face în spaţiile sale interioare şi încercarea de a pătrunde în ceea ce numeşte “camera ascunsă din adâncul meu”. Despre succesul – uriaş – pe care îl are pe piaţa de carte hispanică, unde a ajuns cel mai cunoscut şi vândut autor român, despre intrarea pe piaţa de carte din America de Nord – unde, anul trecut, a fost recompensat, pentru Solenoid, cu Los Angeles Times Book Prizes, un premiu primit în trecut, printre alţii, de Marquez, Kundera ori Atwood –, şi, în general, despre intrarea în galeria literaturii universale. Nu în ultimul rând, vorbeşte despre stranietatea celor şapte ani în care a scris acest jurnal şi motivele generatoare de spaimă, de anxietate chiar cu care au venit aceştia: “Suntem la terapie intensivă și pronosticul e pe muchie de cuțit.”

“Dacă totul va merge cât de cât «normal» în lumea asta ieșită din minți, voi continua să scriu și să public jurnal «as long as I can see the light»”

CV Mircea Cărtărescu

Este născut pe 1 iunie 1956, în Bucureşti.

A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, în 1980.

Este profesor dr. în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. Este poet, prozator, eseist, critic literar şi publicist.

A publicat următoarele volume: Faruri, vitrine, fotografii, poeme, Cartea Românească, Bucureşti, 1980; Poeme de amor, Cartea Românească, Bucureşti, 1982; Totul, poeme, Cartea Românească, Bucureşti, 1984; Visul (în ediţiile următoare Nostalgia), povestiri, Cartea Românească, Bucureşti, 1989; Humanitas, Bucureşti, 1993; Levantul, poem epic, Cartea Românească, Bucureşti, 1990; Humanitas, Bucureşti, 1998; Visul chimeric, studiu critic, Litera, Bucureşti, 1991; Humanitas, Bucureşti, 2011; Travesti, roman, Humanitas, Bucureşti, 1994; a devenit roman grafic în limba franceză; Dragostea, poeme, Humanitas, Bucureşti, 1994; Orbitor. Aripa stângă, roman, Humanitas, Bucureşti, 1996; Dublu CD, poeme, Humanitas, Bucureşti, 1998; Postmodernismul românesc, studiu critic, Humanitas, Bucureşti, 1999; Jurnal I, Humanitas, Bucureşti, 2001; Orbitor. Corpul, roman, Humanitas, Bucureşti, 2002; Enciclopedia zmeilor, carte pentru copii, Humanitas, Bucureşti, 2002; Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli, publicistică, Humanitas, Bucureşti, 2003; Parfumul aspru al ficţiunii, audiobook, Humanitas, Bucureşti, 2003; Plurivers vol. I şi II, poeme, Humanitas, Bucureşti, 2003; Cincizeci de sonete, poeme, Brumar, Timişoara, 2003; De ce iubim femeile, povestiri şi audiobook, Humanitas, Bucureşti, 2004; Baroane!, Humanitas, Bucureşti, 2005; Jurnal II, Humanitas, Bucureşti, 2005; Orbitor. Aripa dreaptă, roman, Humanitas, Bucureşti, 2007; Dublu album, Humanitas, Bucureşti, 2009; Nimic, Humanitas, Bucureşti, 2010; Frumoasele străine, povestiri, Humanitas, Bucureşti, 2010; Zen. Jurnal 2004–2010, Humanitas, Bucureşti, 2011; Ochiul căprui al dragostei noastre, publicistică şi proză, Humanitas, Bucureşti, 2012; Fata de la marginea vieţii, povestiri alese, Humanitas, Bucureşti, 2014; Poezia, Humanitas, Bucureşti, 2015; Solenoid, roman, Humanitas, Bucureşti, 2015; Peisaj după isterie, Humanitas, 2017; Știutorii. Trei povestiri din Orbitor, Humanitas, Bucureşti, 2017; Un om care scrie. Junal 2011–2017, Humanitas, Bucureşti, 2018; Melancolia, Humanitas, Bucureşti, 2019; Creionul de tâmplărie, Humanitas, Bucureşti, 2020; Nu striga niciodată ajutor, Humanitas, Bucureşti, 2020; Theodoros, roman, Humanitas, Bucureşti, 2022, Şapte ani stranii. Jurnal 2028-2024 (2025).

O serie de cărţi ale sale sunt traduse în engleză, germană, italiană, franceză, suedeză, spaniolă, olandeză, polonă, portugheză, maghiară, ivrit, norvegiană, bulgară, slovenă, daneză, bască, rusă, greacă, turcă, croată, sârbă, catalană ș.a.

Cărţile sale au fost premiate de Academia Română, Uniunea Scriitorilor din România şi din Republica Moldova, Ministerul Culturii, ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Asociaţia Editorilor din România. Romanul Nostalgia a primit în 2005 Premiul literar „Giuseppe Acerbi“, Castel Goffredo, Italia. De asemenea, autorul a primit Premiul Internaţional pentru Literatură de la Vileniča (2011), Premiul Internaţional pentru Literatură „Haus der Kulturen der Welt“, Berlin (2012), Premiul internaţional pentru literatură, Berlin (2012), Premiul Spycher – Literaturpreis Leuk, Elveţia (2013), Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Poezie de la Novi Sad (2013), Premiul Tormenta en un vaso, Spania (2014), Premiul Euskadi de Plata, San Sebastian (2014), Premiul cărţii pentru înţelegere europeană al oraşului Leipzig (2015); Premiul de stat al Austriei pentru literatură europeană, 2015, Premiul Leteo, Spania (2017), Premio Formentor de las Letras (2018), Prix Transfuge, Paris, 2019, Prix Millepages, Vincennes, 2019, Premiul FIL pentru Literatură în Limbi Romanice, Guadalajara, 2022, Los Angeles Times Book Prize for Fiction, 2023, The International Dublin Literary Award, 202 4. Romanul Solenoid a fost nominalizat la International Booker Prize (2025).

(Sursă CV: Editura Humanitas)

Şapte ani stranii este titlul celui mai nou volum al dumneavoastră, domnule Mircea Cărtărescu. A cincea parte din ceea ce este deja cel mai longeviv jurnal românesc. De ce simţiţi nevoia, de atâţia ani, să scrieţi în jurnal?

Nu e chiar cel mai longeviv, cred că jurnalele lui Titu Maiorescu și Gala Galaction, cel puțin, se-ntind pe mai mulți ani (au și trăit mai mult decât mine…), dar asta chiar n-are nici cea mai mică importanță. Probabil că este deja, totuși, cel mai lung jurnal publicat de un autor român în timpul vieții sale. Am scris prima pagină acum 51 de ani, pe 17 septembrie 1973, în prima zi de școală a clasei a zecea. Nu știu ce m-a-ndemnat atunci să fac asta, nu aveam lecturi de jurnale literare, nici nu cred că știam că ele există. Nimeni nu ținea jurnal în jurul meu și nimeni nu m-a-ndemnat să scriu. Pur și simplu, într-o zi am luat un caiet din cele de școală, dictando, cu tabla-nmulțirii pe ultima copertă, am pus data și am început să scriu. De fapt, simțeam nevoia să scriu, în orice formă și-n orice fel. Umplusem vreo trei caiete de poezii până atunci, scrisesem și câteva povestiri, și chiar o piesă de teatru lăsată la jumătate. Cu un an înainte suferisem o devastatoare pareză facială, care mă lăsase aproape desfigurat (s-a remediat în timp, dar niciodată complet), ceea ce mi-a făcut tendința de izolare și-nsingurare și mai puternică. Preferam să scriu și să citesc în locul comportamentului adolescentin clasic. Colegii mă priveau ca pe un ciudat, iar fetele se uitau prin mine ca prin sticlă.

Jurnalul meu a rămas destul de terestru vreun an, după care și-a luat zborul. În liceu am citit cel mai mult, cam 150 de cărți pe an. Citeam opt ore pe zi, tocmai pentru că nu aveam o viață. Am început să amestec în jurnal substanța lecturilor mele, iar apoi fragmente de… mentație, de dicteu automat, de poeme niciodată terminate, de parabole, de halucinații, de vise, de viziuni. Aveam pe-atunci vise copleșitoare, în culori mai puternice ca-n viața diurnă, și-n plus nu uitam nici un amănunt din ele, le puteam descrie, cum o și făceam, pe mai multe pagini fiecare. O splendoare de vise pe care acum, când filonul a secat, le regret enorm. Am avut și experiențe despre care nici acum nu pot vorbi. Rupsesem punțile cu realitatea și mă-ndreptam, încet, către schizofrenie. Totul este-n jurnalul acelor ani.

Armata mi-a băgat însă mințile-n cap și m-a readus pe pământ. Nu am scris jurnal (nu am scris și n-am citit nimic în acel an), dar a fost ca o terapie cu electroșocuri. Am intrat în facultate relativ vindecat. Jurnalul din facultate nu e remarcabil, dar e precis și destul de imprudent, fiindcă erau anii ’76-’80, de accentuare a terorii comuniste. Dacă mi-ar fi fost confiscat, aș fi avut poate soarta lui Chiril Merișor, deși politica nu mă interesa cu adevărat, fiindcă eram mistuit de altă boală, poezia. Am consemnat în acea vreme mai ales prezența mea la cenaclurile “Junimea” și “Cenaclul de luni”, cu toată atmosfera specială, incredibilă, de-acolo. Nici prin cap nu-mi trecea să public paginile acelea, pe care le scriam numai pentru mine, în agende sau caiete la fel de sordide. Dar acum cred că evocarea acelor ani, momentul nostru flower-power în mizerie, nu ar fi chiar fără interes, măcar pentru evocarea colegilor mei de generație și a lumii poeziei optzeciste, pe care cred că o cunosc mai bine decât orice om în viață.

Anii ’80, până la revoluție, consemnează lumea tragică a celor trei F, foame, frig, frică. Lumea comunismului românesc în faza cultului personalității. Dar și lecturile mele tot mai extinse, povești sentimentale și până la urmă matrimoniale, publicarea primelor mele cărți, problemele cu cenzura. Boli ciudate, imersiuni stranii în spațiile mele interioare. După 1989, timp de vreo zece ani, am continuat să scriu jurnal în paralel cu cărțile mele de proză, ca și când Jurnalul ar fi fost căptușeala lor, partea lor ascunsă, dar mai aproape de pielea mea decât ele. N-am fost nici o clipă conștient de semnificația sau însemnătatea acelor pagini care se adunau, tot mai multe cu trecerea timpului, pe raftul cel mai de jos, cel mai prăfuit, al modestei mele biblioteci de acasă. Paginile alea nu erau nimic, erau un fel de piei uscate, rămase în urma năpârlirii mele de fiecare zi. E de mirare că nu le-am aruncat într-o zi o dată cu alte vechituri care-mi aglomerau apartamentul, și așa minuscul pe atunci de abia mă puteam învârti în el. Aruncasem sau dăruisem până atunci mai multe cărți cu versurile mele din tinerețe, pe care nu le-am mai recuperat niciodată.

În 2000 aveam 44 de ani și, slavă Domnului, nu mă maturizasem (citește: osificasem) încă. N-aveam s-o fac cu adevărat niciodată. Dar în perpetua mea adolescență am avut mereu câte-un insight de percepție supralucidă, cum tatăl meu, la adânci bătrâneți și cu mintea dusă, mă surprindea cu câte-un minut de revenire a sa în propriii ochi: îl vedeam deodată apărând întreg, înalt și frumos, complet lucid, din carcasa lui ruinată, ca să recadă apoi în trista sa afazie. Un astfel de moment al meu a fost când, într-o zi, mi-am dat seama subit că jurnalul meu era de fapt literatură. Și nu de atunci, ci de mulți ani, poate de un întreg deceniu. Am înțeles că el nu e o materie ancilară, o dependință a scrisului meu, ci pur și simplu o altă carte a mea, nici mai bună, nici mai rea decât celelalte. Și cu o textură diferită de-a celorlalte, fiindcă un jurnal participă la o realitate literară care nu e nici a poeziei, nici a prozei sau a eseului: e altceva, mai limitat în unele privințe, mai înaripat în altele. Din acel moment mi-a fost clar că trebuia să-mi public Jurnalul ca scriere independentă, cu aceeași demnitate ca a celorlalte cărți ale mele. Ca să nu obosească publicul (fiindcă, neavând osatură narativă, nici zone dialogate, un jurnal e mai greu de înghițit decât un roman), m-am gândit să-l public la intervale fixe. Nu știu de ce am ales distanța de șapte ani, dar ea a funcționat, mistic sau ne-mistic, și mă satisface deplin. Până acum cititorul are la dispoziție harta lumii mele interioare pe 35 de ani de viață. Cândva voi publica și paginile de dinainte de 2001, deși probabil selectiv. Și, firește, dacă totul va merge cât de cât “normal” în lumea asta ieșită din minți, voi continua să scriu și să public jurnal “as long as I can see the light”.

“Suntem închiși în închisoarea simțurilor noastre”

Ce a dat stranietate celor şapte ani la care faceţi referire? În afară de pandemia care ne-a bulversat pe toţi.

Straniul, măcar în accepția lui Tzvetan Todorov, este o stare a realității ce poate fi interpretată în două moduri diametral opuse, asemenea cuburilor desenate pe o foaie: sunt ele înălțate mai sus de planul foii, sau adâncite în plan? Un fapt din realitate ne poate părea, alternativ, perfect normal și explicabil rațional sau o terifiantă intruziune a unei lumi supranaturale în viața noastră de zi cu zi, pe care-o crezusem sigură, pacificată, inexpugnabilă. Într-o lume stranie, monstrul se arată translucid, ambiguu, văzut câteva clipe cu coada ochiului, prezent-absent, dar tocmai prin asta mai înfricoșător decât dacă l-ai vedea întreg și real. Ambiguitatea ireductibilă a minții noastre permite stări ca visul, halucinațiile, experiențele paranormale, viziunile religioase etc., toate stranii și surse de straniu la rândul lor.

Dar straniul e și senzația de insecuritate, de lipsă de control asupra vieții tale, sunt atacurile de panică și depresiile adânci. Titlul Șapte ani stranii dat jurnalului meu recent se referă mai ales la asta: îmi mai aparține viața mea cu adevărat? Mai sunt eu în stare s-o controlez? Sau altcineva a intrat în posesia ei, cum vâri degetele într-o păpușă, la teatrul de păpuși, și o mânuiești cum îți place? În acești ultimi șapte ani obsesia mea centrală s-a legat de natura realității și de “problema grea” a conștiinței. Trăim cu toții în umwelt-ul nostru, în lumea pe care ne-o oferă simțurile. Nu vom ști niciodată, cum spunea Thomas Nigel, cum e să fii un liliac. Nu vom ști nici cum gândește un zeu. Suntem închiși în închisoarea simțurilor noastre. Orice intruziune în celula noastră, precum cea a unei fantome sau a unui alien, e un scandal și o abominație pentru noi. Mintea noastră nu poate tolera straniul și ambiguitatea.

Firește, și ce am trăit concret și-a avut partea sa de stranietate: pandemia, războiul de la frontiera noastră, falimentul educației în lume, ascensiunea extremismelor și a tiraniilor, bascularea centrilor de putere… Uluitoarea și fatala cucerire a lumii de către tehnologii și de ideologiile propagate de ele. Da, au fost ani stranii, peste măsură, dar poate nu atât de stranii precum cei care, mă tem, vor urma.

Stranietatea unui eveniment ține și de privirea martorului, eu sunt în primul rând cel straniu, și din ce în ce mai straniu pe măsură ce(-mi) trece timpul. Se vede asta în ultimele mele cărți, se simte și în ultimele mele pagini de jurnal.

“Jurnalele sunt negativul vieții”

„Niciodată nu-i poţi cunoaşte pe oameni, scriitori sau ne-scriitori, din jurnalele pe care le publică”, spuneţi. Totuşi, citindu-vă jurnalele, am ajuns să cunoaştem părţi din omul Mircea Cărtărescu. V-am descoperit, de pildă, trăiri sufleteşti, nelinişti – cu unele rezonăm cred că mulţi dintre noi. Dacă însă rolul unui jurnal nu este acela de a-l face cunoscut pe autor altfel decât prin cărţile sale, care este?

Jurnalele sunt negativul vieții, asemenea vechilor filme fotografice unde imaginile alb-negru apăreau inversate. Când eram copil găseam prin casă astfel de filme, le desfășuram și priveam neliniștit imaginile din ele: oameni cu părul alb și fețe negre ce te priveau cu pupile albe pe sub sprâncene de asemenea albe. Ființe fantomatice, demoni de pe cealaltă parte a realității, unde binele era rău și răul bine, adevărul era minciună și minciuna adevăr, și unde dragostea era pseudonimul urii. Îmi imaginam o astfel de lume negativă în toate detaliile ei și mă temeam că după moarte voi ajunge eu însumi acolo, privindu-i din interiorul filmului negativ pe cei vii, cu privirile mele albe și înghețate.

Jurnalul nu e făcut să consemneze lumea, ci s-o mutileze. El nu înfățișează viața ta exterioară, cu prietenii tăi, slujba ta, cumpărăturile tale, muzica pe care o asculți și preocupările tale reale, ci negativul acestei vieți, care e viața interioară a noastră, a tuturor. Cea care ni se înfățișează în vise, în fantezii, în reverie, uneori în halucinații. Nimeni nu e mai diferit de mine însumi decât cel care, în Jurnalul meu, își spune M.C. Eu îmi fac un titlu de glorie (poate singurul) din a fi everyman, un om oarecare, prins în trafic, bând bere la terase și împingând căruciorul la supermarket alături de toți ceilalți. Dar M.C. spune altă poveste. Spune și laptele supt de la mama lui. Spune și ceea ce eu, pe partea cealaltă a oglinzii, nici nu bănuiesc că există în craniul meu. M.C. din jurnal e pe aceeași parte cu cărțile pe care el, și nu eu, le-a scris de-a lungul timpului ca să consemneze, el și nu eu, viața lui stranie. El e povestitorul din Travesti și din Solenoid.

În basme, pătrunzi într-un palat cu sute de încăperi. Poți intra în oricare, în afară de una singură, camera interzisă. Ți se spune că acolo trăiește un monstru îngrozitor. Firește, nesocotești toate avertismentele și deschizi ușa. Te trezești față-n față cu tine însuți, dar cu părul alb și fața neagră, singurul antagonist al tău care-a existat vreodată. Minotaurul e doar imaginea negativă a lui Tezeu.  Toți avem în adâncul minții noastre o astfel de cameră, în care nu intrăm nu fiindcă e încuiată cu zece lacăte, fiindcă ușa e fără încuietoare. Nu intrăm pentru că nu îndrăznim s-o facem. În tot ce am scris, inclusiv în jurnal, n-am făcut decât să sfidez, cu orice risc, interdicția asta și să încerc să intru, riscându-mi sănătatea mintală, în camera ascunsă din adâncul meu. Cred că în Travesti mi-a reușit asta mai mult decât oriunde altundeva.

Mircea Cărtărescu în perioada scrierii „Solenoid”. Foto: Arhiva personală

“Scrisul în jurnal e ca o foarte lungă semnătură a ta”

Solenoid, Orbitor, iar acum Şapte ani stranii sunt volume despre care spuneţi că le-aţi scris de mână, fără transcrieri ulterioare. De ce scrieţi de mână?

Jurnalul, principial, nu poate fi scris decât de mână. Am început să scriu de mână în adolescență (prima mașină de scris am primit-o la 22 de ani, o “Erika”, din RDG, cumpărată de tata) și chiar și acum mi se pare că această “a doua piele a mea” trebuie să fie concretă, materială, cu celuloză și cerneală adevărată. Și cu ductul meu grafic, căci scrisul în jurnal e ca o foarte lungă semnătură a ta. Așa că e normal ca scrierile mele cele mai apropiate de forma de jurnal, cele scrise la persoana I, cum sunt romanele Orbitor și Solenoid, să fie scrise și ele de mână. Ele sunt de fapt un fel de revărsări ale jurnalului meu în literatura pe care o scriu. Toate poemele mele sunt scrise însă la mașinile de scris din tinerețe, “Erika” și apoi o “Panasonic” electrică cumpărată de mine prin 1991, când încă nu aveam bani pentru un computer. Nostalgia și Levantul sunt, de asemenea, scrise la mașină, iar Travesti e un hibrid, cu pagini scrise de mână și pagini dactilografiate. În 1994 mi-am cumpărat primul desktop computer de la Amsterdam și abia în 2000, aproape ruinându-mă, mi-am cumpărat un laptop Toshiba din Berlin, însă am continuat să-mi scriu romanele de mână. Am folosit computerul doar pentru articole și scrieri academice.

Ultimele mele cărți, incluzând Melancolia și Theodoros, sunt scrise însă la computer din motive, să zicem, tehnice. Păstrez aproape toate manuscrisele și dactilogramele mele, zeci de caiete de Jurnal și foarte multe în care mi-am scris poemele și romanele. Îmi lipsesc, spre tristețea mea neconsolată, manuscrisul Nostalgiei, cine știe cum pierdut, și cel al romanului Travesti pe care în mod inexplicabil l-am încredințat în anii ’90 Muzeului Literaturii Române și… dus a fost! N-am mai auzit de el și nu-l voi mai recupera probabil niciodată.

Despre scrisul fără editare, care e poate cea mai mare diferență dintre cărțile mele și ale oricui altcineva, nu prea mă-ndemn să vorbesc, fiindcă e atât de incredibil încât îmi pare chiar și mie uneori o mistificare. Păstrez din fericire manuscrisele care arată paginile curate, fără ștersături sau pagini rupte, fără pasaje tăiate sau inversate, scrise de mână cu un scris egal, ca și când ar fi un text dictat mie de cineva. Toți cei care, venind în vizită la mine, au ținut caietele mele în mâini, mi-au mărturisit uimirea și emoția lor în fața acestora, ca-n fața unei inexplicabile anomalii. Dar eu așa scriu și azi, și mi se pare că intervenția pe un text artistic este la fel de artificială și periculoasă pentru viața lui ca înlocuirea inimii cu care cineva s-a născut cu inima altcuiva sau cu una mecanică.

“Continua respingere din partea unora m-a ajutat să rămân viu, să nu mă clasicizez”

„Nu sunt înconjurat de simpatie, cum nu e nimeni care-a făcut cu adevărat ceva. Simpatia e pentru aurea mediocritas. Pentru mine n-are nimeni nici o milă, şi e bine să fie aşa. În ţară, mica lume literară mă detestă, şi are şi de ce”, notaţi în jurnal. Aceasta însă e o temă recurentă în jurnal. De ce vă simţiţi dat deoparte, neiubit, neapreciat ca autor? Sunteţi cel mai vândut şi premiat scriitor român.

Aici sunt mai multe de explicat, când de fapt n-are sens să explici nimic. Trebuie să fii în pantofii cuiva ca să înțelegi cele mai multe dintre motivațiile sale. “Are tot ce vrea și totuși se vaită continuu” – majoritatea recenziilor despre jurnalele mele au cuprins, mai voalat sau mai direct, fraza asta. Mai întâi, nu mă vait continuu. Sunt și multe pagini despre bucurie și frumusețe în jurnalele mele. Apoi – să nu uităm faptul esențial despre ele: că ele conțin negativitatea mea și a lumii. Jurnalul este un zid al plângerii, nu scrii de obicei ca să consemnezi zilele însorite, ci pe cele ploioase. Nu cunosc jurnale ale fericirii, decât numite autoironic astfel. Nici Steinhardt, nici Andrieș, nici Florin Mugur nu sunt oameni “fericiți cu-adevărat”. Ideea de jurnal e legată profund de ideea de nefericire, și contextuală, dar mai ales existențială, nefericirea bazală a omului ca ființă destinată dispariției definitive, acea saliență a mortalității despre care se vorbește atât. În fine: am dreptul, obiectiv, să mă plâng de atitudinea contemporanilor mei în privința mea și a scrisului meu? Chiar în ciuda premiilor și a aprecierilor primite? Chiar în ciuda vânzării cărților mele în țară și în lume? Aș avea nevoie de o carte întreagă ca să clarific acest lucru, și n-am deloc chef s-o fac acum. Poate cândva, într-un context favorabil, dacă el va apărea vreodată.

Dar ce vreau să spun chiar și aici este faptul că, încă din primii mei ani de literatură, de când eram un student la Litere care mergea la cenaclurile studențești, am simțit adevărul expresiei “ce nu te ucide te întărește”. Experiența mea negativă cu mulți dintre scriitorii și criticii cu care-am împărțit această lume a avut un efect până la urmă tonic pentru scrisul meu: am scris mai departe în ciuda lor, luându-le criticile ca pe un fel de elogiu negativ (nimeni nu se ostenește să scrie o cronică distrugătoare despre un mediocru). Continua respingere din partea unora m-a ajutat să rămân viu, să nu mă clasicizez, să-ncerc să mă reinventez de la o carte la alta. Nu am răspuns niciodată, concret și direct, acestor judecăți, multe umorale. Am răspuns doar încercând să scriu mai bine. Nu știu să răspund altfel.

“Arta nu se poate învăța și te poate părăsi oricând”

Citez din nou din Şapte ani...: „Trebuie să fiu pregătit pentru eventualitatea că nu voi mai putea scrie nimic niciodată. (…) acum sunt prăbuşit pe textura ei (a paginii – n.m.) de rogojină, zdrobit pe albul din interiorul unui «o», umplând spaţiul ăla protector de stropi eratici de sânge”. Într-o lume în care se scrie mai mult decât se citeşte şi se gândeşte, ce provoacă intrarea în blocaj în faţa paginii albe pentru de un om care are exerciţiul scrisului, al scrisului foarte bun?

Nu există un “exercițiu al scrisului”, nu pentru mine, cel puțin. Eu n-am învățat să scriu și nu știu să scriu. Câteodată pot să scriu, dar această putere este exterioară mie și n-o pot controla. Ea vine și pleacă după reguli pe care nu le-am înțeles încă. Este diferența esențială între meserie și artă: meseria o înveți o dată și trăiești din ea toată viața. Arta nu se poate învăța și te poate părăsi oricând. Lungile perioade când nu poți scrie sunt semnul scriitorului adevărat. Ceilalți scriu continuu, fără crize: anul și romanul.

Cât despre câți cititori mai există pe lume, asta chiar că nu e treaba mea. Nu m-am gândit niciodată câți oameni îmi citesc cărțile. Important e ca eu să le citesc în același timp cu scrierea lor, și să nu mă plictisesc. Să nu mi se pare că pierd timpul degeaba. Dacă eu fac un semn aprobator din cap când închei o frază și-o recitesc, știu că și alții, care-mi seamănă, fac același semn. E ca un semn de recunoaștere al unei societăți oculte. Nu scriu decât pentru ei, ceilalți au destui alți autori la dispoziție.

O parte din tirajul celui mai nou volum al jurnalului a plecat îm librării cu autograful lui Mircea Cărtărescu. Foto: Humanitas

“Scriu o literatură de imaginație, pentru că sunt poet înainte de-a fi prozator”

În momentul de faţă, sunteţi cel mai cunoscut autor român contemporan din lumea hispanică. Cum a fost drumul până aici? Cum aţi început colaborarea cu Enrique Redel pe care, înţeleg, l-aţi cucerit de la primul volum pe care vi l-a citit şi care apoi a devenit editorul dumneavoastră în lumea spaniolă? V-a publicat deja cărţi, în Spania şi America Latină, în zeci şi zeci de mii de exemplare.

Eu scriu o literatură de imaginație, pentru că sunt poet înainte de-a fi prozator. Așa încât cititorilor din spațiul hispanic nu le-a fost greu să mă asimileze, pentru că au precedentul fantasticei literaturi a realismului magic. E foarte adevărat că am avut norocul unei mari echipe în spate: pe directorul Editurii Impedimenta din Madrid, Enrique Redel, și pe traducătoarea Marian Ochoa de Eribe. Da, ei au construit în spațiul hispanic fenomenul cărților mele, pornind de la calitatea lor literară și de la anumite trăsături ale lor care le fac compatibile cu acest spațiu, al lui Don Quijote, în definitiv. Cărțile mele, mai ales romanele, s-au vândut foarte bine și în Spania, și în țările Americii Latine, și mi-au creat o bună reputație. Nu am întâlnit nici aici, nici oriunde altundeva în lume, criticile acerbe aduse în România cărților mele.

Pentru că trebuie să spun că nu doar în spațiul hispanic cărțile mele sunt cunoscute și iubite, ci peste tot unde-au fost publicate. În Germania, Franța și Italia, de pildă, au primit și premii foarte importante. În Suedia, Norvegia și Olanda, de asemenea, s-au tradus și s-au vândut foarte bine. Am intrat și pe piețe mai exotice, ca Japonia, China, Turcia, Etiopia, țările arabe, peste tot cu bună vizibilitate. Vânzarea în lume a cărților mele e coordonată de Paul Zsolnay Verlag, o editură vieneză importantă. Îi datorez foarte mult directorului acestei edituri, Herbert Ohrlinger, care de altfel publică și alți autori români. Toate scrierile mele au fost re-create în alte limbi de o mare generație de traducători din limba română, încă un noroc al meu și al multor altor scriitori români.

“Abia Solenoid a fost acel breakthrough pe care-l așteptasem două decenii în lumea americană”

Sunteţi cunoscut şi apreciat şi în America de Nord unde, în 2024, aţi fost într-un turneu de promovare – în San Francisco, Seattle, Houston, Dallas şi New York – şi unde, pentru Solenoid aţi fost recompensat cu Los Angeles Times Book Prizes pentru cea mai bună ficţiune. Un premiu primit și de Marquez, Atwood, Kundera etc. Uşa spre lumea aceasta cum s-a deschis?

Greu. Poate cel mai greu. E foarte cunoscut caracterul închis al lumii literare americane, unde se traduce extrem de puțin. Totuși, există câteva edituri mici și mijlocii specializate în traduceri, precum New Directions, Archipelago Books și Deep Vellum. Am început cu Nostalgia la prima dintre ele, la recomandarea foarte generoasă a prietenului meu, poetul Andrei Codrescu. El mi-a găsit și traducătorul, pe Julian Semilian, și mi-a scris și prefața. Cartea a trecut însă aproape neobservată și editura a pierdut interesul pentru mine. Așa că a trebuit s-o iau de la-nceput cu a doua editură, la care am publicat primul volum din Orbitor, care-a avut cronici foarte bune, dar s-a vândut prea puțin pentru ca editoarea mea să vrea să continue cu trilogia, și celelalte două volume au rămas netraduse până azi. Abia de anul acesta va apărea o ediție integrală în Marea Britanie, la Penguin Books.

Am fost în discuții cu mai multe edituri pentru Solenoid, dar în cele din urmă romanul a apărut excelent la Deep Vellum, prilejuind și împrietenirea mea cu directorul Will Evans. Abia Solenoid a fost acel breakthrough pe care-l așteptasem două decenii în lumea americană. Cartea a fost citită cu pasiune și a avut ecouri în toate mediile de cititori americani, ridicând foarte mult imaginea mea în spațiul de limbă engleză. A primit aici premiul de la Los Angeles, pe care l-ați menționat, unul dintre cele mai importante premii de literatură din USA. A urmat apoi premiul orașului Dublin, cel mai important din lume pentru un singur roman, și nominalizarea, anul acesta, la Booker Prize.

Pe terasa Whitney Museum. Foto: Arhivă personală Mircea Cărtărescu

“Nu mi-am dorit să ajung scriitor, s-a întâmplat”

„Dacă noi vom fi Gallimard, dumneavoastră veți fi Camus”, v-a spus, în urmă cu vreo 30 de ani, directorul editurii Humanitas, Gabriel Liiceanu. Iată-vă în galeria literaturii universale, tradus în peste 25 de limbi. E foarte greu, îmi închipui, să ajungi aici. O poţi însă face pe cont propriu, pot fi deschise uşi doar cu talentul sau mai e nevoie de ceva?

În adolescență mi-a plăcut mult Camus în povestiri și-n nuvele: Căderea, Nuntă la Tipassa, Exilul și împărăția etc., ca și în eseurile lui. Dar nu mi-au plăcut romanele lui niciodată. Oricum, el n-a intrat vreodată în panteonul meu personal, și nu mi-am dorit să fiu sau să scriu ca el. M-a intrigat, de aceea, puțin, fraza domnului Liiceanu dar, firește, i-am fost recunoscător pentru aprecierea sa superlativă. Pe vremea aceea eu voiam să fiu Márquez, Borges sau Pynchon.. Au urmat trei decenii de colaborare foarte bună cu Humanitas.

Cât despre “cariera mea internațională”, ea n-a fost un obiectiv al meu conștient, cum nu mi-am dorit nici să ajung scriitor, ci s-a întâmplat, pur și simplu, incredibil de lent și de sinuos, de-a lungul a peste 30 de ani, cu mici avansuri într-o parte, regrese în altele, cu intervale de uitare și altele de urcare neașteptată pe creasta valului. Calitatea scrisului (și cea a omului, aș adăuga), este un criteriu important pentru notorietatea unui autor. Sunt atât de multe scriitoare și scriitori în lume, încât nu poți căpăta vizibilitate, cât de cât, fără să ai ceva nou și original de arătat. Mai ales când vii din “the middle of nowhere”. Dar, firește, și norocul, și circumstanțele de toate felurile (ideologice, politice, geografice) contribuie la imaginea unui autor. De asemenea, generozitatea oamenilor: fără Max Brod, genialul Franz Kafka ar fi rămas probabil un scriitor obscur.

“Vom găsi în noi înțelepciunea să mai amânăm o dată sfârșitul ce pare inevitabil?”

Într-o zi de octombrie a anului 2019 aţi notat în jurnal: „Vin vremuri, şi au şi venit, care nu mai merită trăite, din faţa cărora poţi cel mult să te retragi. Tot ce se întâmplă nu mai e spre bine, ci cu pecetea acestor vremuri. (…) N-am să urlu cu lupii. Am să mă trag adânc în vizuina mea, sperând (fără să mai sper) că nu vor veni după mine”. La momentul acela nu venise încă peste noi pandemia, iar un război în apropierea graniţelor noastre nu ne imaginam. Ce vă demoralizase, ce vă fragilizase interior?

Rilke scria că artiștii sunt ca drapelele care flutură pe turnuri, pe când jos încă nu se simte nici o adiere de vânt. Cum să nu simți, chiar și în lipsa unor evenimente clare și marcante ca pandemia sau războiul din Ucraina, că trăim o catastrofă a umanității, că suntem pe un prag, că l-am depășit deja ireversibil, poate? Inteligența artificială e un pericol suprem, de care încă nu suntem deplin conștienți, o confundăm cu Chat GPT-ul și ignorăm aplicațiile sale militare și dilemele sale morale. Distrugem mediul accelerat și catastrofal – avem plastic în creiere, clima se degradează evident, circuitele naturale sunt perturbate. Politic, vedem limpede ascensiunea extremismului și a dictaturilor, pe când democrația se fragilizează. Dușmanii de ieri sunt prietenii în rele de azi, printr-o basculare a valorilor cum nu s-a mai văzut în lume. Oligarhii multimiliardari sunt distribuiți acum în roluri de împărați romani răi precum Caligula sau Nero, și sunt ca și ei puși pe distrugere. În relațiile dintre state puterea pură și dură a înlocuit orice apel la etică și legislație internațională. Educația s-a dovedit, în ultimii 30 de ani, falimentară, și la noi, și peste tot. Suntem la cel mai scăzut IQ din ultimul secol. Sunt resuscitate mituri paseiste, populiste, povești pe care oamenii le cred mai mult decât cred în știință. Orice autoritate e atacată și ridiculizată.

Am trăit deja destul de mult în această lume, dar încă n-am văzut atâta ură și violență, diseminate în primul rând, în ultimii zece ani, de rețelele de socializare. Am fost întotdeauna optimist, am crezut în oameni și în valori, dar în ultimii ani sunt optimistul din cunoscutul banc: “Pesimistul: e rău, domnule! Optimistul: și-o să fie și mai rău!” În acest moment, nici în România, nici în lume nu văd decât nori grei care se adună. Vom găsi în noi înțelepciunea să mai amânăm o dată sfârșitul ce pare inevitabil?

Foto: Arhivă personală Mircea Cărtărescu

“Pentru mine, lucrul cel mai important în viață e sensul”

„Am avut mici momente de iluminare şi bucurie. Am mulţumit pentru tot ce am primit în această viaţă, cu o recunoştinţă totală şi fără margini. Pentru bine şi pentru rău, pentru extaz şi pentru disperare. Şi mai ales pentru miracolul ieşirii din infernul sufletesc de anul trecut”. E o notă din iulie 2023. Cum aţi ieşit la liman?

Am trăit și eu, ca toată lumea, în viața mea personală, alternanța firească de lumini și de umbre. În fiecare zi lumina vieții tale pâlpâie și fluctuează. Ai apoi zile bune și proaste, luni și săptămâni de depresie adâncă, în care totul pare terminat și pierdut, pentru ca într-o clipă să-ți revină spiritul pozitiv și bucuria de viață. Pentru mine, lucrul cel mai important în viață e sensul. Nu pot trăi fără un sens, fără să simt că fluxul vieții mă duce spre ceva care mă înnoiește interior, mă transformă în ceva mai bun decât mine cel de-acum. Iar sensul vieții mele a fost întotdeauna în primul rând scrisul. Sunt fericit și optimist când simt că scriu bine și disperat când nu scriu sau când nu simt că sunt pe o direcție bună. Este un fundament al vieții mele. Mă bucur mult, de asemenea, de familia mea și de prietenii mei, le sunt recunoscător și-i iubesc din toată inima.

“Suntem la terapie intensivă și pronosticul e pe muchie de cuțit”

„Sinuciderea colectivă a românilor continuă şi nu ştiu cum ar putea fi oprită. Patrioţii care distrug patria. Suveraniştii care ne-aruncă-n sclavia slavă. Eco vorbea de idiotul satului care-a căpătat grai. Surpriza e că satul n-are doar un idiot, că ei sunt majoritari. Că vor da milităria jos din pod. Vor fi ani grei, ani periculoşi, orice-ar fi acum la alegeri”. În decembrie 2024, la fel în mai 2025 am scăpat milimetric de un astfel de dezastru. Acum, refăcând un puzzle imaginar al ultimelor şapte-opt luni, ce perspectivă vi se conturează?

De câte ori poți scăpa “milimetric” de un pericol când ești unui baraj crăpat, presat tot mai puternic de masa acumulată a apelor? Nu poți da cu banul de cinci ori, și el să cadă numai pe stemă. O dată tot te ajunge dezastrul. Cred că în acest moment, prinși între suveranism din exterior și eternul PSD din interior, cu enorma lui rețea de corupție, misiunea celor ce și-au propus să reformeze România este una aproape imposibilă. Mai ales în actualul context internațional absolut deprimant. O reușită cât de precară ar fi un miracol. Suntem la terapie intensivă și pronosticul e pe muchie de cuțit. Dacă barajul nu va rezista acum, tot ce-am dobândit în ultimele decenii (și n-a fost puțin lucru) se va duce pe apa Sâmbetei, iar meșterul Manole, Sisif al nostru, apropo de Camus, o va lua, după o noapte cine știe cât de lungă, din nou de la capăt.