La aproape 33 de ani de la  Apelul către lichele al lui Gabriel Liiceanu, realizăm, fără urmă de îndoială, perenitatea lichelelor comuniste. Și securiste. „Nu este de mirare că, la răstimpuri, le-am auzit şi încă le auzim lichelelor hohotul de râs sardonic cu care îşi însoţesc fiecare gest de sfidare, fiecare înfrângere a noastră. Este reacţia lor la tăcerea complice, la indiferenţa unora ori la atrofierea memoriei, la resemnarea altora, cărora le datorează perenitatea în spaţiul public”, scriam într-un eseu, Perenitatea lichelei*. Acum, după ce au ridicat un monument în amintirea și întru cinstirea „eroilor nevăzuți” din Securitate, la Pitești, locul unde, în anii ’50, Securitatea a pus în aplicare experimentul atroce de reeducare prin tortură a deținuților politici, le auzim din nou râsul batjocoritor, le vedem rânjetul satisfăcut.

„O instituție esenţială în susţinerea statului totalitar comunist, ilegitim şi criminal”, era numită Securitatea în Raportul de condamnare a crimelor comunismului, realizat de Comisia Analiza Dictaturii Comuniste din România, coordonată de politologul Vladimir Tismăneanu, în decembrie 2006. Atunci, România a condamnat oficial regimul comunist ca ilegitim și criminal, la fel, instrumentele acestuia, Partidul Comunist Român şi Securitatea. O condamnare morală. O condamnare care ar fi putut însă împinge lichelele comuniste și securiste să facă un pas în spate. Nu au făcut. Previzibil. Cum nu făcuseră nici după decembrie 1989.

Iată că, la peste 30 de ani de la căderea comunismului și a principalului său instrument de instituire a terorii, Securitatea, asistăm – consternați, revoltați până la sufocare – la ridicarea unui monument în amintirea și întru cinstirea „militarilor de pe frontul nevăzut” din Securitate. Monument ridicat de Asociația Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere din SRI, condusă de Filip Teodorescu, fost locțiitor al Direcției de Contraspionaj a Securității. Troiță ridicată la inițiativa unui fost ofițer de securitate Dumitru Șovar și realizată de meșterul popular Ion Rodoș, din Nucșoara, satul Elisabetei Rizea, eroină a rezistenței comuniste. Monumentul a fost amplasat în Cimitirul Eroilor din Pitești, orașul în care, în anii ’50, Securitatea punea în aplicare experimentul atroce de reeducare prin tortură, numit de Alexandr Soljenițîn „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”. Potrivit Raportului de condamnare a crimelor comunismului, în Penitenciarul Pitești reeducarea prin tortură a început în noaptea de Crăciun a anului 1949, prin torturi bestiale. A fost începutul „Fenomenului Pitești” care, timp de trei ani, până în 1952, extins în mai multe penitenciare din țară – Târgu Ocna, Ocnele Mari, Târgșor, Baia Sprie, Aiud și Gherla –, a făcut mii de victime. Sute de tineri au fost omorâți prin tortură, restul, schilodiți fizic și sufletește.

Pitești, orașul în care a fost ridicat un monument întru cinstirea „eroilor nevăzuți” ai Securității este și locul în care Securitatea a contribuit, prin „eroii” săi, la prinderea grupului de rezistenţă anticomunistă din Nucșoara, condus de Toma Arnăuțoiu, la condamnarea la ani grei de pușcărie a unora ori la moarte a altora. Cel care coordonase acţiunea de prindere a grupării Arnăuţoiu, ducând-o, în mare parte, în faţa plutonului de execuţie, în iulie 1959, a fost Nicolae Pleşiţă, care la finalul anilor ’50 era locţiitorului şefului Securităţii Piteşti. A trăit încă aproape 20 de ani după căderea regimului comunist, trăindu-şi liniştit, în democraţie, pensia de general al fostei Securităţi, fiind nu o dată invitat la televiziuni, unde, în numele libertății de exprimare, a întinat nestingherit memoria grupului Arnăuţoiu, a partizanilor anticomunişti.

Pitești, orașul în care a fost ridicat un monument întru cinstirea „eroilor nevăzuți” ai Securității, se află la o aruncătură de băț de Nucșoara, localitatea care a dat eroii rezistenței anticomuniste din grupul Arnăuțoiu, din care a făcut parte și Elisabeta Rizea. După intrarea soţului său, Gheorghe Rizea, în grupul de rezistenţă condus de Toma Arnăuțoiu, a fost ridicată de mai multe ori de Securitate, interogată şi maltratată. În 1950 a fost arestată pentru prima dată şi condamnată la 6 ani de închisoare corecţională, pentru ajutorul acordat partizanilor din Muscel. A fost eliberată în 1956. Apoi, în 1959, după prinderea fraţilor Arnăuţoiu, a fost arestată pentru a doua oară şi condamnată la 25 ani muncă silnică, pentru favorizarea infracţiunii. În ciuda bătăilor, a torturii – securiștii i-au smuls părul, rămas în cârligul de care o atârnaseră, au însângerat-o și i-au zdrobit oasele –, a anilor infernali de temniţă, nu a trădat şi nu a abdicat de la valorile în care credea. A fost eliberată în 1964, prin graţiere colectivă. Nu mai avea însă nimic, comuniştii îi confiscaseră absolut tot… În anii 90, autoritățile locale din Nucșoara s-au opus nu doar restituirii fostei case a familiei Arnăuțoiu către urmașa acestora, Ioana Voicu-Arnăuțoiu – fetița lui Toma Arnăuțoiu și a Mariei Plop, dusă, în mai 1958, pe când avea doi ani, în închisoarea de la Pitești, de unde a fost trimisă într-un orfelinat de la Câmpulung Muscel –, ci s-au opus și ridicării unei troițe în amintirea acestor oameni, a acestor eroi. Abia ani după aceia, din ințiativa urmașilor unor familii implicate în rezistență, au fost ridicate cruci comemorative la Nucșoara, la Domnești și în apropiere de Câmpulung.

• Citiți și: Ioana Voicu-Arnăuţoiu: „Singura fotografie împreună cu mama este din închisoarea de la Pitești”

E târziu pentru lustraţie – pe care tot comuniştii și securiștii infiltraţi în mai toate structurile de decizie ale statului, erijaţi în (falşi) susţinători ai democraţiei, au blocat-o; la fel cum au blocat, ani şi ani, deconspirarea Securităţii. E tardiv pentru răspundere penală în faţa crimelor comise în regimul communist, şi nu pentru că pentru astfel de fapte răspunderea ar fi vreodată târzie, ci pentru că majoritatea călăilor şi a uneltelor lor din sistemul represiv au dispărut din această lume. Din acelaşi motiv, este, în general, târziu pentru orice fel de măsuri punitive îndreptate împotriva celor care au format şi susţinut acest sistemul represiv, timp de 50 de ani, în România.

Dar pentru memorie, pentru etică nu e niciodată prea târziu, mai ales într-o țară care are încă sechelele suferinței a aproape jumătate de veac trăită sub regimul comunist, în  sistemul opresiv instituit prin Securitate. Nici pentru a preveni, pe fondul unei amenințătoare amnezii istorice colective, revenirea, cândva, a unui regim care, în numele aceleiaşi ideologii, s-ar preta la crime împotriva umanităţii, aşa cum a făcut-o – şi, în alte părţi ale lumii, o face în continuare – comunismul.

* Eseul este inclus în volumul Muzica gândirii. Gabriel Liiceanu în dialog cu prietenii săi, editat de Cătălin Cioabă și Grigore Vida, apărut la Humanitas, în 2022.

Articol publicat și în Puterea a Cincea.