Efectele toxicităţii AUR se resimt şi după excluderea din grupul parlamentar AUR a avocatei colerice ori a unui general implicat în represaliile din Decembrie 1989. Şi se vor resimţi cel puţin patru ani, cât durează mandatele lor parlamentare. Poate chiar în formă acutizată. Iar AUR rămâne un partid nefrecventabil, toxic pentru democraţie, şi după debarasarea, tardivă, de cei doi.

Excluderea din grupul parlamentar AUR a Dianei Şoşoacă, promotoare a curentului anti-mască, o susţinătoare ferventă de teorii ale conspiraţiei, şi a lui Francisc Tobă, implicat în dosarul represiunii de la Sibiu din timpul Revoluției din 1989, chiar dacă albit în mod miraculos printr-o sentinţă judecătorească – ambii rămaşi, însă, cu mandate de parlamentar –, sunt semne că partidul încearcă să-şi deschidă un culoar politic favorabil pentru a intra în competiţie, de la egal la egal, cu celelalte partide parlamentare. Că încearcă să-şi dezlipească eticheta „nefrecventabil”. Cu astfel de personaje conducerea AUR este conştientă că nu va reuşi să atragă alt gen de electorat decât cel pe care îl are acum. Adică, unul format dintr-un segment taliban-ortodox, un altul ultranaţionalist-securist şi unul fără orientare ideologică atras, ca fluturii de lampă, doar de teorii ale conspiraţiei, un electorat care rezonează cu mesaje anti-sistem, şi acelea urlate iraţional, cu pumnul ridicat ameninţător, prin spaţii publice ori studiouri de televiziune interesate doar de rating.

Toxicitatea AUR  nu este însă dată doar Francisc Tobă şi Diana Şoşoacă, intens promovată şi lăudată de propaganda rusă oficială care o numeşte „Marine Le Pen” de România şi „simbol al bătăliei cu Sistemul”. E dată şi de Nicolae Roman, al cărui nume apare, de asemenea, ca fiind implicat în represaliile din Decembrie 1989, de la Timişoara – încă neatins de justiţie, întrucât jurnalul de luptă al unităţii militare din Timişoara, unde activa, jurnal care confirmă participarea lui la represalii, a fost desecretizat târziu, după 2010. Şi care a fost desemnatde AUR în Comisia parlamentară pentru controlul activităţii SIE, la fel în Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională şi în Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii. E dată şi de Mircea Chelaru ori de alţi politicieni vectori ai ultranaţionalismului cu iz securist-comunist de tipul Vetrei Româneşti şi al PRM-ului vadimist, ajunşi în Parlament, ca membri AUR, pe filiera Partidului Neamul Românesc condus de fostul pesedist Ninel Peia. E dată şi de linia extremistă asumată de conducerea partidului.

Toxicitatea AUR se anunţă a fi însă sporită până la gradul de periculozitate publică din cauza intereselor care par să stea în spatele împingerii în scenă a acestui partid. Acuzaţiile pe care artizanul Partidului Neamul Românesc şi câteva portavoci din aceeaşi zonă le-au lansat public – iar asta nu din onestitate, ci doar din răzbunare faţă de excluderea Dianei Şoşoacă – duc spre legături pe care fondatori ai AUR le-ar avea cu Rusia. În mesajele fornăitoare despre iubire de glie şi de ţară, despre patrioţi care luptă cu antiromânii, cu trădătorii de neam şi ţară, Ninel Peia vorbeşte acum – doar acum, nu când a făcut alianţă pentru intrarea în Parlament – despre cei care se află în spatele acestui partid şi îl susţin financiar. Şi anume despre ceea ce numeşte grupul oligarhic condus de Marius Lulea (fondatorul Acțiunii 2012, al cărei purtător de mesaj este, de ani de zile, George Simion, actual preşedintele AUR), despre o presupusă apartenenţă a acestuia la servicii de informaţii străine, despre presupzse legături de afaceri cu Transnistria, despre presupuse finanţări ilicite, bani negri introduşi în România de tineri moldoveni. Dacă aceste informaţii sunt reale e foarte grav. Cum gravă şi condamnabilă este şi tăcerea lui Peia de până acum. La fel, a vocalei şi colericei avocatei. E un aspect pe care autorităţile române ar trebui să-l verifice urgent. La fel, cum ar trebui să verifice legalitatea intrării în Legislativ a parlamentarilor AUR puşi pe listele electorale, via Partidul Neamul Românesc, în baza unui „protocol de colaborare” fără valoare juridică.

Îngrijorător este că aceşti oameni rămân în Parlament cel puţin un mandat, că au posibilitatea să crească în sondaje, opoziţia venindu-le mănuşă în această perioadă de restricţii, de austeritate, de tensiuni sociale, mesajele populiste, în care sunt experţi, urlate în spaţii publice, având priză la un segment mai puţin educat de electorat, din păcate nu inconsistent. În plus, în ţară există încă teren fertil şi pentru ultranaţionalism şi extremism, culoar lăsat liber, de câţiva ani, de PRM-ul vadimist, iar la nivelul întregii Europe se înregistrează un reviriment al partidelor naționaliste şi ultranaţionaliste, anti-sistem, eurosceptice, curentul ultranaţionalist fiind întreţinut prin război hibrid sau susţinut financiar de Rusia.