Sursă foto: Facebook Dan Grigore

Celebra publicaţie Les grands pianistes du XXe siècle l-a inclus, alături de Dinu Lipatti, Clara Haskil şi Radu Lupu, în galeria marilor figuri ale pianisticii secolului XX pe care le-a dat România. A concertat şi a fost aplaudat pe marile scene ale lumii, modelat profesional fiind de Cella Delavrancea şi de oameni care l-au format şi pe Dinu Lipatti. După 1990 a fost desemnat pianist al Casei Regale din România.

Dar Dan Grigore nu s-a remarcat doar prin concertele de pian susţinute în toată lumea, ci, acasă, şi prin implicare civică şi apoi politică, după alegerile din mai 1990. La 30 de ani de la adoptarea Proclamaţiei de la Timişoara, la care a aderat şi el, Societatea Timişoara i-a acordat Premiul „Speranţa”.

L-am invitat pe maestrul Dan Grigore la un dialog despre zorii democraţiei româneşti unde, spune, este localizat „păcatul originar” al acesteia, despre reminiscenţele faptului că în 1990 România a pornit pe drumul democraţiei cu stângul şi cu stânga. Dar, desigur, şi despre muzică, despre prietenia sa cu Cella Delavrancea, despre oamenii care i-au fost repere în drumul spre vârf, printre ei fiind  Sergiu Celibidache şi Arturo Benedetti Michelangeli, despre legătura dintre muzică şi Dumnezeu.

„Luptasem pentru o altfel de istorie, pe care credeam şi credem încă, am fi meritat-o”

CV Dan Grigore

Născut în 1943, la Bucureşti, Dan Grigore şi-a făcut studiile de pian, de la vârsta de şase ani, cu Eugenia Ionescu, Mihail Jora, Florica Musicescu şi Cella Delavrancea. Primul concert l-a susţinut la 14 ani, la Sala Dalles, în 16 decembrie 1957, cu mari solişti ai epocii.

A predat pian la Conservatorul de Muzică din Bucureşti – pe care l-a absolvit în 1967, sub îndrumarea Cellei Delavrancea –, apoi la Universitatea de Muzică din Cluj.

A fost solist al Filarmonicii „George Enescu”, din Bucureşti, din 1979, apoi director, din ianuarie până în mai 1990, când a demisionat pentru a se implica în viaţa civică şi în cea politică, pentru a contribui la formarea şi structurarea opoziţiei democratice. Între anii 1996 şi 1997 a fost membru al Consiliului consultativ al Preşedintelui Televiziunii Române. Iar între anii 2000 şi 2012 a fost membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului.

A concertat pe mari scene ale lumii, printre care Tonhalle, din Zürich, Sala Conservatorului „Ceaikovski” şi Sala de Concerte „Ceaikovski”, din Moscova, Marea Sală a Filarmonicii din Sankt-Petersburg, Palatul Rudolphinum, din Praga, Sala „Regina Elisabeta”, din Anvers, Palatul UNESCO, de la Paris, CBSO, din Birmingham, Auditorium Musical, din Madrid, Gran Palau de Musica, din Barcelona, Mozart Hall, din Zaragoza, Centrul Belem, din Lisabona, Gasteig – München, Schauspielhaus – Berlin, Bunka Haikan şi Casals Hall, din Tokyo, Chopin Hall la Ierusalim.

A primit numeroase premii sş distincţii printre care Premiul Asociaţiei Criticilor Muzicali, Premiul Discului pentru CD-ul „Recital Chopin live”, titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Arte „George Enescu”, din Iaşi, „Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor” al Guvernului Francez, iar Regele Mihai l-a învestit cu titlul de „Pianist al Casei Regale”, conferindu-o decoraţia regală „Nihil Sine Deo”.

(Sursă CV: Rador)

Maestre Dan Grigore, anul acesta aţi fost invitat special al festivităţii de decernare a premiilor Societăţii Timişoara, la 30 de ani de la Proclamația de la Timișoara. Ce a reprezentat pentru dumneavoastră, în acel martie 1990, acest document?

Tot ce s-a întâmplat în aceşti 30 de ani este este dovada că marea istorie ne dă dreptate. Că istoriile mici pot face compromisuri şi pot deturna lucrurile de la sensul lor profund, dar că istoria mare se scrie altfel.

Regret foarte mult că nu voi putea fi la Timişoara (Societatea Timişoara a anulat toate festivităţile, în urma măsurilor luate de autorităţi pentru prevenirea răspândirii Coronavirusului – n.r.); era un prilej să aduc aminte opiniei publice pentru ce am aderat, în acel martie 1990, la Punctul 8 al Proclamaţiei, ce a reprezentat pentru mine atunci şi în toţi aceşti ani şi ce face ca această putere de a rememora lucrurile să dea un alt sens celor pe care le trăim acum; trebuie spus că noi trăim într-o societate care a fost frânată atunci de la evoluţia ei firească.

Proclamaţia de la Timişoara reprezintă un principiu pe care atunci îl găseam crucial pentru societate şi pe care am fost împiedicaţi, cu violenţă, să-l punem în practică, de către cei care, acum, au ajuns la judecata istoriei şi nu numai a istoriei. Lupta noastră de atunci a fost pentru un ideal, pentru un interes naţional major, interes naţional care a fost călcat în picioare de cei  care apoi au dus încet-încet societatea în marasmul, în relativismul, în mediocritatea în care bălteşte acum; cum spunea Marin Sorescu, suntem „la micul puls” al istoriei. Noi luptasem pentru o altfel de istorie, pe care credeam şi credem încă, am fi meritat-o.

„În mai 1990 este păcatul originar al democraţiei româneşti”

În urma alegerilor din mai 1990, aţi demisionat de la conducerea Filarmonicii „George Enescu”, după doar câteva luni de mandat, devenind o voce civică şi apoi implicându-vă şi în viaţa politică. Declicul a fost generat de rezultatul alegerilor din acea Dumnică a Orbului?

Categoric, da. A fost o reacţie la ce s-a întâmplat atunci. M-am implicat imediat în viaţa politică după ce am demisionat de la Filarmonică, instituţie care depindea de autorităţi, iar eu, ca director, trebuia să respect interesul colegilor mei filarmonişti. Cu toate astea, însă, am semnat în fruntea listei Filarmonicii Proclamaţia de la Timişoara, care a fost citită apoi în Piaţa Universităţii. Semnând-o, am încercat şi eu, şi alţi colegi de-ai mei de la Filarmonică să dăm un semnal opiniei publice că instituţiile pot fi reformate, însănătoşite din interior. Nu s-a putut pentru că nu s-a dorit: ştiţi ce a urmat… În demisia mea am menţionat că felul în care Puterea se poartă cu societatea civilă arată că se doreşte ca societatea românească în general să rămână la o cotă de mediocritate. Istoria mare, pe care am pomenit-o, mi-a dat dreptate.

Aţi rămas, în toţi anii aceştia, implicat în viaţa civică. În urmă cu doi, trei ani, vă aflaţi la proteste, alături de domnul Mihai Şora şi de alţi intelectuali. Ceea ce am trăit în aceşti ani ai protestelor împotriva derapajelor antidemocratice ale Puterii, proteste care au scos în stradă sute de mii de oameni, reprezintă o reminiscenţă a faptului că în 1990 România a pornit pe drumul democraţiei cu stângul şi cu stânga?

Desigur. Şi, stimulat de această formulare a dumneavoastră, aş adăuga că toate acestea au ieşit ca de sub mantaua lui Gogol. Acolo este păcatul originar al democraţiei româneşti.

Care sunt speranţele cu care aţi intrat în 1990 şi care, încet-încet, s-au spulberat?

Speram atunci ca interesul naţional major al poporului român, despărţirea definitivă de comunism, să fie respectat şi să existe o cotă de patriotism în demersurile nu doar ale politicului, ci ale întregii societăţi. Toată traiectoria mea, politică, umană şi muzicală, a fost legată de acest crez.

Dacă, într-un concert, ar fi să interpretaţi o piesă pe care să o dedicaţi oamenilor care ne-au lăsat Proclamaţia de la Timişoara ce aţi alege? Ce s-ar potrivi cu acel moment de speranţă, venit după zeci de ani de totalitarism, cu spiritul acelor vremuri?

Aş face un buchet de piese. Una dintre ele ar fi o piesă a lui Schumann, pe care o cântam la Timişoara, înainte de Revoluţia din Decembrie 1989, şi care se cheamă Pasărea profet. Mă întrebau prietenii, atunci, de ce am ales piesa asta, dar nu ştiam să le răspund. Era pur şi simplu un dicteu venit dintr-o altitudine misterioasă. Apoi, aş alege Studiu revoluţionar, de Chopin, şi, tot din Chopin, un alt Studiu, căruia profesoara mea Cella Delavrancea îi spunea Bătălia de la Austerlitz. Şi poate aş mai adăuga o piesă, două, dar acestea trei ar reprezenta esenţa muzicală a dedicaţiei pe care i-aş face-o.

„M-am aşezat la pian înainte de  a ști bine să vorbesc”

Foto: România Regală

Cine şi când v-a aşezat, prima dată, degetele pe claviatura pianului?

Nu mi le-a aşezat nimeni. M-am aşezat la pian înainte de  a ști bine să vorbesc. La trei ani şi jumătate m-am jucat la pianina din casă, întâi gândindu-mă că sunt un vatman de tramvai; foloseam pedala ca să imit sunetul pe care îl făceau tramvaiele pentru a avertiza pietonii.

Prima mea încercare de a compune a fost un vals, apoi am pus pe muzică nişte poveşti, Scufiţa roşie, La săniuş, Dor de tata, Orga de la Braşov.

Iar la şase ani, conseamnează biografia dumneavoastră, aţi interpretat coerent Imnul Regal. Aţi fost un copil minune.

Se pare că da. (Râde.)

La începutul anilor 60, printr-o bursă acordată de Principesa Maria Cantacuzino-Enescu vi s-a dat dreptul să folosiţi pianul lui George Enescu. Când îi atingeaţi clapele, aveaţi o senzaţie aparte?

Eu am şi debutat pe pianul lui Enescu, la Palatul Cantacuzino, unde acum este Muzeul „George Enescu” şi Muzeul muzicii româneşti. Am debutat la 14 ani, ca interpret al unei suite de Enescu. Şi pentru că directorul de atunci al Muzeului Enescu era legatarul testamentar al principesei Maruca Cantacuzino şi al maestrului „Enescu”, în România, i-a scris doamnei Cantacuzino şi i-a spus: „Uite, acest băiet – era moldovean – a interpretat ceva de maestrul Enescu. Sunteţi de acord să-i dăm pianul spre folosinţă, pentru câţiva ani?” Principesa a fost de acord, iar pianul a ajuns la mine acasă unde a rămas timp de vreo cinci ani.

Până i-aţi rupt corzile, ceea ce a stârnit îngrijorarea şi supărarea directorului muzeului…

Da. (Râde.) El nu ştia că eu chiar studiam şi a spus: „Vai de mine, pianul maiestrului!”. Şi mi l-a luat! Deşi e firesc ca unui pian să i se rupă din când în când corzile.

Cam în aceeaşi perioadă aţi fost bursier al Conservatorului „Rimski-Korsakov”, din Sankt Petersburg. Totuşi, cum aţi ajuns în URSS? Conform canoanelor epocii comuniste, originile dumneavoastră nu erau sănătoase, ba mai mult, unul din bunicii dumneavoastră a fost deţinut politic.

Da, nu numai că nu erau sănătoase, dar aveam, cum spuneţi, şi rude care erau deţinuţi politici. Am plecat, totuşi, la Conservatorul din Leningrad, cum se numea pe atunci Sankt Petersburg-ul, pentru că profesoara mea de pian de atunci, Florica Musicescu, mă recomandase la Ministerul Culturii pentru această bursă. La vremea aceea, domnişoara Musicescu era şi o autoritate politică, nu doar muzicală. Am făcut primii doi ani de conservator la Leningrad, dar am renunţat pentru că erau foarte grele condiţiile și eu înțelesesem ce am de luat de la școala sovietică. În 1968 a fost chiar un articol celebru în epocă despre alipirea unor regiuni româneşti la URSS, în Liternaturnaia Gazeta, iar după acest articol s-au tensionat puţin relaţiile dintre cele două state. Am socotit că e mai bine să renunţ la restul de bursă. Anunţul pe care l-am făcut la minister, că renunţ la studiile la Leningrad, i-a lăsat pe funcţionarii de acolo cu gura căscată. Şi am venit în ţară.

„După refuzul de a colabora cu Securitatea a urmat o persecuţie pe linia carierei muzicale”

Unde a început ascensiunea în carieră. Dar după vreo 10 ani, aţi fost invitat de Marian Ureche – cel ce devenea, în România post-totalitară, ce ironie!, şeful Serviciului secret al Ministerului Justiţiei – să deveniţi colaborator al Securităţii…

Era anul 1974. M-a invitat prin ofiţerul de interne care se ocupa de Conservator. Întâlnirea am avut-o în biroul rectorului Facultății de Drept şi mi-a spus că ei îmi pot organiza turnee, că pot să-mi facă o carieră internaţională dacă accept, „iar dacă nu, nu”.

Şi a fost nu…

Da, i-am spus că nu mă consider capabil de aşa ceva.

Ceea ce a atras marginalizarea dumneavoastră, chiar sabotarea carierei.

Da, mi-au fost refuzate burse, turnee, la modul general o persecuţie pe linia carierei muzicale.

„Nu am pătruns în misterul descifrării lumii în Si Bemol a Cellei Delavrancea; dacă aş fi încercat, m-aş fi pierdut”

În anii aceia sumbri, şi în viaţa dumneavoastră existau raze de lumină. Una din ele s-a numit Cella Delavrancea. Cum de nu a fost marginalizată şi ea de comunişti? Era reprezentanta unei clase urâte de regimul de atunci, fusese prietenă cu Nae Ionescu, a fost prietena Reginei Maria !

Scăpase datorită febleţei pe care o avea faţă de ea Emil Bodnăraş, situaţie de care ea a profitat. Dar Cella Delavrancea nu scăpase de marginalizare; la începutul perioadei comuniste fusese retrogradată şi mutată de la Conservator la Liceul de Muzică. Apoi, datorită simpatiei pe care o avea Bodnăraş faţă de ea a fost repusă la Conservator. Ea a profitat de această situaţie şi a intervenit pentru Principesa Ileana, ca să fie lăsată să plece din România. Asta face ca în momentul în care Principesa, devenită în SUA maica Alexandra, a revenit în ţară, în 1991, a îngenuncheat în faţa Cellei, care depăşise centenarul, şi i-a sărutat mâna. Am avut privilegiul de a fi martor la scena reîntâlnirii lor din casa doamnei Delavrancea.

O întâlnire care avusese loc cu doar câteva luni înainte de plecarea Cellei Delavrancea.

Da, şi a maicii Alexandra.

Ce v-a legat atât de puternic de Cella Delavrancea?

Era o fiinţă cu totul specială, un caracter ludic. Pe lângă cultura imensă pe care o avea, era o persoană cu putere de comunicare şi cu o doză de empatie deosebite, un om care nu numai că m-a încurajat, dar mi-a şi influenţat enorm devenirea muzicală. Şi nu doar cea muzicală. Pronia mi-a făcut un mare cadou când mi-a oferit ocazia de a mă implica în organizarea centenarului ei.

Era anul 1987. Atunci, la Ateneu, i-aţi cântat trei piese, una dintre ele, un Intermezzo în Si bemol, de Brahms. Pentru că, aţi explicat mai târziu, într-un interviu, Cella Delavrancea v-a spus odată că aude lumea în Si bemol. Cum se aude lumea în această tonalitate?

Aşa spunea ea că o aude. De aia am şi dat titlul acesta unui volum de convorbiri (Lumea în Si Bemol. Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu – n.r.) Dar nu aş putea spune cum este să auzi lumea în această tonalitate. Femeile au reprezentări fizice ale unor ipostaze, au anumite moduri de interpretare unice. Nu am pătruns în misterul descifrării acestei lumi în Si Bemol a Cellei Delavrancea; dacă aş fi încercat, m-aş fi pierdut.

Ce simţiţi trecând pe lângă casa de pe strada Eminescu colţ cu Toamnei, în care a locuit, în care vă întâlneaţi, în  care cântaţi?

Tristeţe. Am suferit foarte mult pentru că, deşi ne-am luptat cât am putut, casa a devenit restaurant.

Cella Delavrancea a vrut să mi-o lase mie moştenire. Nu am vrut, însă, să o primesc. Pe de o parte, pe atunci nu aveam bani s-o întrețin, pe de alta, mă simţeam strivit de responsabilitatea de a primi o asemenea casă. A fost  o mare durere când am văzut ce s-a ales de ea. Durerea e şi acum vie…

Tot ce a fost acolo, de la discuri, la cărţi, la fotografii, s-a pierdut?

Unele partituri au ajuns la mine, pentru că mi le dăruise cu mult timp înainte de a pleca dintre noi, dar majoritatea obiectelor au fost fie furate, fie vândute de cea care a primit casa și care apoi a vândut şi casa, la un preţ de nimic.

„Pronia mi-a dăruit-o ca reper muzical pe profesoara Eugenia Ionescu”

Foto: România Regală

Alături de Dinu Lipatti, Clara Haskil şi Radu Lupu, aţi fost inclus de publicaţia Les grands pianistes du XXe siècle în galeria marilor figuri ale pianisticii secolului XX pe care le-a dat România. Care au fost oamenii care v-au fost alături pe drumul spre vârf sau cărora le datoraţi această ascensiune?

Au fost mulţi. În primul rând, profesoara Eugenia Ionescu, de la Conservator, care fusese colegă cu Mihail Jora, la Conservatorul din Leipzig, unde îl avuseseră profesor şi pe celebrul Max Reger. Tot Pronia este cea care mi-a dăruit acest reper muzical; şi nu doar muzical: în casa doamnei Ionescu am întâlnit un cuplu diferit atât ca etnie, cât și ca religie. Ea era de origine maghiară, din Târgu Mureş, dintr-o familie catolică. Soţul ei era profesor de vioară, băiat de popă moldovean, studiase la Paris. În şcoala de la Leipzig, ea învăţase foarte bine muzica franceză, iar el, la Paris, ajunsese să cunoască perfect vârfurile muzicii germane. Ei formaseră un creuzet care m-a „formatat” la modul cel mai bun cu putinţă.

Mai departe, sunt foarte mulţi. Urmează, desigur, Sergiu Celibidache, care m-a influenţat de departe. Aşa cum îmi spunea la un moment dat domnul Gabriel Liiceanu: „Aţi avut două feluri de profesori: Maeştri apropiaţi şi maeştri îndepărtaţi”, Celibidache a fost ani şi ani de zile un maestru îndepărtat, un reper ca o stea polară. La fel, maestru îndepărtat mi-a fost Arturo Benedetti Michelangeli, prieten cu Celibidache. În 1996 am cântat sub bagheta lui Serghiu Celibidache, cu Orchestra Filarmonică din München, pe pianul lăsat moştenire de Michelangeli.

„Credinţa m-a ajutat să fac muzică”

Sursă foto: Revista 22

Aţi comparat senzaţia pe care o aveţi când sunteţi la pian cu aceea pe care aţi trăit-o, copil fiind, în avionul pilotat de tatăl dumneavoastră, căruia i-aţi cerut să vă ducă mai sus şi mai sus. Până la Dumnezeu. Aţi simţit că muzica vă apropie de Dumnezeu?

Categoric. Muzica este un cadou făcut de Dumnezeu oamenilor. În armonia muzicală există un principiu christic. Armonia muzicii este construită ca un creuzet al principiului creştin. Nu este întâmplător faptul că cea mai mare contribuţie la muzica europeană şi universală a fost adusă de compozitori care au trăit  în ţări creştine.

„Nihil Sine Deo” este decoraţia pe care aţi primit-o, în 1999, din partea Regelui Mihai, tot atunci fiind numit „Pianist al casei Regale”. Este acesta un principiu-reper şi al existenţei dumneavoastră?

Da, desigur. Cum spunea Eminescu, credinţa „zugrăveşte icoanele-n biserici”. În cazul meu, credinţa m-a ajutat să fac muzică.

Interviu publicat în Puterea a Cincea.