Mihai Maci, autorul celebrului eseu „Cum produce şcoala tâmpiţi” şi al recentului volum „Anatomia unei imposturi. O şcoală incapabilă să înveţe", punctează, într-un interviu pe care ni l-a acordat, câteva dintre cauzele care au dus la situaţia ca şcoala românească să producă tâmpiţi, industrial şi cu metodă. 

„Elevii sunt antrenaţi în mod viguros să ignore, dacă nu cumva chiar să urască cititul”

Domnule Mihai Maci, aţi publicat recent un volum despre situaţia dezastruoasă în care se află învăţământul românesc, intitulată sugestiv „Anatomia unei imposturi. O şcoală incapabilă să înveţe”, aţi scris eseuri pe tema educaţiei. Rezumativ, cum a ajuns educaţia din România în această stare de degradare?

Nu a fost o cădere bruscă. Noi, acum, vedem doar efectele unei stări care durează de multă vreme. Au fost mai multe alunecări.

Prima dintre ele a constat, încă de la începutul anilor 90, în desfiinţarea oricăror forme de învăţământ tehnic şi profesional – care erau asociate cu liceele industriale ale lui Ceauşescu, la rândul lor, destul de prost văzute în epocă. Şi atunci, în momentul în care am scăpat de lumea aceea, am scăpat implicit şi de această formă de învăţământ, fără a fi destul de clar, în momentul respectiv, cu ce putem să o înlocuim. Ideea a fost aceea de a trece peste tot, în măsura posibilităţilor, la o formă de învăţământ bazat fie pe materii reale, fie pe materii umaniste. Problema este că am făcut lucrurile acestea fără a avea o bază materială efectivă, biblioteci în licee şi, în primul rând, oameni care să facă treaba asta. Practic, am schimbat denumirile liceelor, dar am păstrat tot ceea ce exista şi am încercat altceva. Or, s-a dovedit, lucrurile acestea au fost finalmente o butaforie. Nu am reuşit să facem o schimbare adevărată la nivelul acestui tip de învăţământ.

În universitate, lucrurile au devenit deopotrivă tragice şi comice, pentru că, în anii 90, universităţile au mai păstrat ceva din structura veche, apoi de prin 1995 a apărut învăţământul cu taxă, fenomen care a durat până prin 2008 şi care a inflaţionat învăţământul de aşa manieră încât, pe la începutul anilor 2000, era greu să nu ajungi în vreo universitate, trebuia să vrei cu insistenţă să nu mergi la universitate. Efectul cumulat a fost o inflaţie de oameni cu diplomă şi, aşa cum se întâmplă în cazul oricărei inflaţii, diploma a sfârşit prin a nu avea nicio acoperire. Ceea ce am văzut după 2008, nu a fost decât epifenomenul acestei stări de vid al educaţiei.

„Dacă aveţi o sută de studenţi, iar 95 nu ştiu să scrie şi să se exprime, ce faceţi cu ei?”

În ultimii ani, am întâlnit absolvenţi cu diplomă de licenţă, de master, care nu ştiu să scrie corect româneşte, dar cărora li s-a permis, în ciuda acestei grave carenţe, să treacă prin universitate. Chiar şi de către profesori care, în urmă cu ani de zile, erau foarte exigenţi, taxând această problemă prin corijenţă sau chiar repetenţie. Cum explicaţi această scădere drastică a nivelului de exigenţă?

Într-o formulă sintetică, aş spune că, în ultima vreme chiar şi cei mai radicali dintre profesori s-au înţelepţit în învăţământul românesc. Şi, aşa cum bine ştiţi, înţelepciunea se continuă cu renunţările. Ce s-a întâmplat? S-au întâmplat două lucruri.

Unul care vine dinspre învăţământul gimnazial, acolo unde elevul învaţă să scrie şi să se exprime în limba lui. Acest învăţământ gimnazial s-a denaturat complet. Văd foarte bine acest lucru pentru că am o fetiţă care, anul acesta, termină gimnaziul. Ceea ce pe vremea noastră era Limbă şi literatură, în ziua de azi a ajuns un soi de gramatică opacă, făcută după normele recente ale Academiei Române, total neinteligibilă, sterilă şi străină oricăror preocupări ale vârstei acestui elev. El o face în silă, doar pentru că trebuie făcută. În gimnaziu, nu se mai studiază literatură deloc. Altfel spus, un elev de gimnaziu din ziua de azi nu are ocazia să citească. Există în manualele de Română mici texte, de o pagină sau de jumătate de pagină, care folosesc ca suport al analizelor gramaticale – asta e singura lor raţiune. Nu se mai studiază, însă, Literatură. Nimeni nu le spune elevilor că, deopotrivă, îmbogăţirea şi flexibilizarea vocabularului se nasc din literatură, nu din gramatică. Astfel că elevii zilelor noastre sunt antrenaţi în mod viguros să ignore, dacă nu cumva chiar să urască cititul. Iar elevii aceştia ajung în liceu, unde preocupările vârstei lor sunt altele – prea puţini dintre ei se îndreaptă spre lectură la acea vârstă.

Apoi ajung în facultate – şi nu pentru faptul că-şi doresc să ajungă la facultate, ci pentru că societatea nu le oferă nicio posibilitate de angajare la 18 ani, iar atunci deopotrivă familia şi societatea în ansamblul ei îi împing în facultate. Facultatea foloseşte ca un soi de parcare a vârstei. Profesorii universitari sunt puşi în faţa acestei situaţii. Dacă într-un an universitar, aveţi 100 de studenţi, iar din aceştia o sută, cinci nu ştiu să scrie sau se exprime, prima dată încercaţi să-i ajutaţi, îi admonestaţi şi, dacă vedeţi că persistă în starea asta, îi eliminaţi din corpul celorlalţi. Dar în contextul în care aveţi o sută de studenţi, iar 95 nu ştiu să scrie şi să se exprime, ce faceţi? Asta e situaţia reală a învăţămânului, la ora actuală.

„Când avem o majoritate care plagiază, cauza este disproporţia dintre cerinţe şi posibilităţi"

CV Mihai Maci

 

Mihai Maci este lector în cadrul Departamentului de Relații Internaționale și Studii Europene al Universității din Oradea.

 

A urmat studii de licență, de masterat și de doctorat la Universitatea „Babeș-Bolyai”, din Cluj-Napoca, specializându-se în filosofie contemporană. Preocupările sale inițiale au fost legate de Simone Weil, apoi de Martin Heidegger și de relațiile gândirii acestuia cu problemele istoriei și cele ale teologiei contemporane. Încă din perioada stagiilor doctorale din Franța a fost interesat de gândirea disidenței est-europene și, în mod particular, de opera filosofului ceh Jan Patočka.

 

A publicat studii despre gânditori contemporani (Martin Heidegger, Edith Stein, Jan Patočka, Moisey Ostrogorsky sau Zevedei Barbu), probleme ale istoriei recente a lumii românești (secularizarea, memoria Holocaustului și a comunismului), precum și articole pe teme de educație și politică internațională.

 

(Sursă CV: Editura Trei)

Acum trei ani, aţi scris unul dintre cele mai citite texte din presa ultimilor ani, „Cum produce şcoala tâmpiţi”. Ce e greşit în acest sistem şi de ce se persistă în greşeală? Credeţi că se urmăreşte creşterea maselor îndobitocite şi manipulabile?

Am încercat de fiecare dată să evit ideile conspiraţioniste într-o anumită măsură, care spun că lucrurile sunt ghidate de o inteligenţă malefică. Ele mi se par doar proiecţia unor viziuni subiective ale noastre. Senzaţia mea este că în realitate, aşa cum există o emulaţie a binelui, există şi una a răului, în sensul în care, atunci când oamenii văd că o situaţie funcţionează prost, dar în avantajul lor, o vor potenţa, pentru că fiecare îşi urmăreşte micul lui beneficiu. Nu e vorba aici de o raţionalitate de ansamblu, că nimeni nu doreşte să fie rău. Pur şi simplu, omul vede că o treabă funcţionează în beneficiul lui, şi ca atare o foloseşte.

Vă dau un exemplu simplu: practica aceasta legată de plagiat, de parafrază a unor texte al căror autor nu este omul care le publică. Despre ce e vorba în ultimă instanţă aici? Mergeţi într-o bibliotecă universitară şi uitaţi-vă care sunt cărţile domeniale, care e posibilitatea reală a unui cercetător de a se informa în domeniul lui. La dotarea bibliotecilor din România, această posibilitate este infimă. Pe de altă parte, există cerinţe ale ministerului, care impun nişte indici extrem de duri cu privire la ceea ce înseamnă cercetare, şi atunci intervine întrebarea: ce fac acum? Pur şi simplu, omul caută o scurtătură, o modalitate de a se racorda, de la nivelul lui, la ceea ce i se cere.

Sunt mult prea mulţi cei care caută această scurtătură…

Tocmai faptul că sunt mulţi reprezintă o problemă, care ar trebui să ne determine să ne gândim bine la ea. Dacă ar fi câţiva doar, am putea să o luăm sub specia unei infracţiuni, a unui rău pe care omul îl comite pentru că aşa vrea el. Dar în momentul în care avem de-a face cu o majoritate care fac lucrul acesta, avem de-a face cu un fenomen social, şi atunci trebuie să analizăm cauza. Care este simplă: este disproporţia dintre cerinţe şi posibilităţi. Lucrurile acestea se manifestă la diverse nivele ale învăţământului românesc, şi atunci există un soi de rău involuntar care îi prinde pe tot mai mulţi şi care are şi el efect dezastruos, pentru că nimeni nu se simte vinovat de comiterea acestor lucruri. Le facem cu toţii şi le facem cu deplină inocenţă, dând din umeri şi spunând: „Ni se cere, ce pot să fac?”

Dar asta nu înseamnă că e scuzabil.

Bineînţeles că nu, sub nicio formă. Ceea ce am spus nu reprezintă o scuză. Ne referim la un mediu universitar, la un mediu intelectual a cărui datorie ar trebui să fie aceea critică, să fie funcţia reflexivă. Oamenii ar trebui să judece şi să fie primii care să spună, ministerului în primul rând: „Ne pare rău, situaţia noastră e alta. Situaţia studenţilor noştri e alta. Situaţia bibliotecilor noastre e alta. Haideţi să pornim de la starea de lucruri şi să vedem ce putem face.” Putem face mult mai puţin decât ne cer aceşti indicatori, dar puţinul acesta, dacă îl facem acum, dacă se cumulează de-a lungul timpului, poate determina o altă tendinţă decât aceea în care ne mişcăm la ora actuală.

În ultimă instanţă ceea ce am încercat eu să fac, numind câteva dintre problemele educaţiei, a fost în această direcţie.

„Inflaţia de doctori e o clonare pe verticală”

Scriaţi într-un text recent că, la începutul anului, în România erau vreo 4000 de coordonatori de doctorat, dispersaţi în 200 de şcoli doctorale, cu mai mult de 20.000 de doctoranzi. Cum explicaţi această inflaţie de doctori?

Eu am numit-o la un moment dat clonare pe verticală. Licenţa e deja la nivel de avarie. Într-o universitate mică, numărul studenţilor înscrişi – cred că asta e formula corectă, „sunt înscrişi”, nu se înscriu –, este în jur de 20. De frecventat frecventează între şase şi zece. Problema este că noi suntem obligaţi, pur şi simplu, să-i trecem pe toţi, până în anul trei, indiferent dacă vin sau nu la examen, deci nu la cursuri, că altminteri desfiinţăm anul. Şi atunci, cu ăştia 20 ce să facem? Îi ducem la masterat şi mai facem o grupă cu ei; la masterat vin cam doi. De la masterat mai putem să-i ducem şi la doctorat. În plus, profesorii ţin aceleaşi cursuri şi la licenţă, şi la masterat, şi la doctorat.

Vă aduceţi aminte secvenţa din „Micul Prinţ”, cu regele şi cu şobolanul, când regele îi spune Micului Prinţ: „Aici, pe insula mea, există un şobolan bătrân. Îl aud, uneori, noaptea cum roade. Te fac ministru al Justiţiei şi o să-l judeci, numai ai grijă cum îl judeci, că trebuie să-l economiseşti, că nu e decât unul singur.”  Exact aşa facem şi noi, la ora actuală, cu studenţii.

Deci, inflaţia de doctori porneşte de la o cauză simplă: din numărul mic de studenţi, care îi obligă pe profesori să-i mute dintr-un ciclu universitar la altul, pentru a se păstra normele. Necesitatea de a păstra normele este dată de număr mare de cadre universitare angajate în epoca boom-ului dintre 1995 şi 2008. Cred că există facultăţi la care numărul cadrelor universitare e mai mare decât cel al studenţilor.

„Când doctoratele plagiate sunt un fenomen de masă, ar trebui să răscolim toate etajele superioare ale învăţământului universitar”

În ultimii ani, au ieşit la iveală „n” lucrări de doctorat plagiate. Au ieşit la iveală pentru că autorii lor ajunseseră în lumina reflectoarelor. Cu siguranţă, însă, această formă de impostură intelectuală este practicată pe scară largă. De luni de zile, la nivelul Ministerului Educaţiei se încearcă sau se mimează încercarea de a stăvili acest fenomen al imposturii academice, dar nu se întâmplă nimic concret. Lipsă de profesionalism sau unitate de clan?

Cred că e vorba de ambele. Dar ar mai putea să fie vorba despre încă ceva: de faptul că la noi, la nivel instituţional, ne lovim de probleme sociale. Când noi descoperim că treaba asta cu doctoratele plagiate este un fenomen de masă şi că ea ar presupune punerea în discuţie nu doar a câtorva cazuri spectaculoase, ci a sute, poate mii de lucrări de doctorat – şi, mai mult, e vorba despre coordonatori şi despre comisii –, asta ar însemna că suntem în situaţia de a răscoli toate etajele superioare ale învăţământului universitar. Or, am impresia că atunci când se ajunge la nivelul ăsta, vitejia noastră se topeşte şi devenim mult mai concilianţi. În ultimă instanţă, un furt comis de o singură persoană sau de câţiva este infracţiune. Când toată populaţia fură – ca pe vremea comunsimului –, s-ar putea să fie o formă de rezistenţă. Nu e clar ce se întâmplă atunci când toată lumea fură.

„Ceea ce a funcţionat atât de bine la Universitatea Bucureşti nu va funcţiona deloc în restul ţării”

Comisia de învăţământ din Senat a decis, zilele trecute, ca titlurile de doctor să fie acordate şi retrase de către universităţi, excluzând din această ecuaţie CNADTCU. Suplimentar, s-a decis ca Senatele universităţilor să-şi înfiinţeze o „comisie de specialişti” care să verifice suplimentar tezele de doctorat. E o decizie bună sau proastă?

Impresia mea este că această decizie are valoare funcţională pentru un singur caz: Universitatea Bucureşti. Aceasta, atât prin Comisia de Etică, condusă de dl Marian Popescu, cât şi prin decizia la vârf luată de rector, dl Mircea Dumitru, şi de decanul Facultăţii de Drept, a avut o atitudine tranşantă. Dar e un caz unic în învăţământul românesc şi am impresia că ministrul Educaţiei a încercat să procedeze aici metonomic: să ia un exemplu ca fiind întregul. Or, senzaţia mea este că ceea ce a funcţionat atât de bine la Bucureşti nu va funcţiona deloc în restul ţării. Am citit, la un moment dat, în presă despre cazul acela de notorietate de la Craiova, în care membrii Comisiei de Etică erau trei oameni asupra cărora plana suspiciunea de plagiat. Deci, ce decizie pot lua oamenii ăştia?

Încă o dată: ceea ce s-a făcut în cazul Universităţii Bucureşti reprezintă un lucru foarte important, cu atât mai mult cu cât s-a făcut într-o perioadă grea. Însă mi se pare că modelul lor nu poate fi extins la toată ţara.

Poate ar fi fost mai raţional să i se dea tocmai Universităţii Bucureşti şi comisiilor ei, care s-au dovedit capabile, dreptul de a judeca şi cazurile de plagiat ale altor universităţi.

„Ştiinţificitatea unei lucrări scrise în penitenciar este imposibilă”

O altă formă de impostură academică o reprezintă girarea de către cadre universitare a lucrărilor ştiinţifice scrise în penitenciar. Dacă v-ar fi fost lansată o astfel de cerere, cu ce argumente aţi fi refuzat-o?

Argumentul e cât se poate de banal: mijloacele de a consulta literatura de specialitate de care dispune un om cu restricţii de libertate sunt infime. Nu cred că un om în libertate, un tânăr doctorand are posibilităţi reale de a se informa la nivelul la care el doreşte să o facă. Nu-mi pot închipui cum un om în mediul carceral, care are restricţii, poate avea acces la cărţi din şapte – opt biblioteci ale ţării, ca să nu mai vorbim despre cele din străinătate. Deci, din acest punct de vedere, ştiinţificitatea lucrării pe care o poate produce un asemenea om nu poate fi luată în serios. Omul respectiv poate să-şi scrie memoriile, spovedania, poate face antologii de fotografii, nimeni nu-i interzice, dar în ceea ce priveşte ştiinţificitatea unei lucrări scrise după gratii, ea e principial imposibilă.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.