Gabriel Liiceanu despre „cele trei meserii”, despre Furii și Grații, despre posteritate, despre „Isus al meu”

Gabriel Liiceanu a publicat recent, la Humanitas, un nou volum, Caiet de ricoşat gânduri, născut din „dansul” său cu cărţile, urmat de meditaţie asupra unor mari idei ale lumii, de analiza şi compararea lor, de exerciţii de introspecţie.

L-am invitat pe Gabriel Liiceanu la un interviu care are ca punct de pornire această carte şi modul în care şi-a găsit tihna să o scrie, în peisajul de isterie generalizată în care trăim. Dialogul a „alunecat” spre „cele trei meserii”, apoi spre Furii și Grații, spre Erinii, spre jurnalism, spre cartea la români, un capitol care ne plasează pe ultimul loc în Europa, spre „aspra judecare de sine”, spre frici irepresibile, spre posteritate, spre Petru Creţia, „prietenul de care n-am știut să mă bucur până la capăt”, şi, într-un final, spre cartea la care lucrează acum, „Isus al meu”.

 

Profesiunea versus „meseria de cetățean”

CV Gabriel Liiceanu

Este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală” din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru-discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor ’80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă. În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii”: Despre minciună” (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile (2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Așteptând o altă omenire (2018), Despre limită (2019, reeditare), Tragicul (2019, reeditare) şi Caiet de ricoşat gânduri (2019).

Sursă CV: Editura Humanitas

Domnule Gabriel Liiceanu, într-o eră a vitezei şi a tentaţiilor ei cronofage, a internetului care, în cazul multora dintre noi, ne atrofiază memoria şi ne diminuează capacitatea de a gândi, dumneavoastră găsiţi răgaz pentru a medita la mari idei ale lumii, pentru a le analiza şi compara, pentru exerciţii de introspecţie, publicând un Caiet de ricoşat gânduri. Cum reuşiţi să vă detaşaţi de această isterie generalizată, să găsiţi tihnă pentru a scrie un astfel de volum, mai ales că sunteţi, de ani şi ani de zile, foarte implicat şi civic?

Am vorbit la un moment dat despre „cele trei meserii ale omului” (menţionate în primele pagini din România. O iubire din care se poate muri, Humanitas, 2017 – n.r.): profesiunea fiecăruia dintre noi, apoi „meseria de cetățean” și, în sfârșit, „meseria de om în lume”, cea de care vorbește Nicolae Steinhardt și care e cea mai grea dintre toate meseriile. Aceste „meserii” se pot învăța și toate pot fi făcute cu rigoare și pasiune. Primele două cer timp, cea de a treia, din clipa în care începi s-o „înveți”, te însoțește, precum o umbră, toată viața. O umbră invizibilă, pe care o aruncăm clipă de clipă în spațiul social. Fie urâțindu-l, dacă facem prost această meserie, fie, dimpotrivă, făcându-l „uman” și convivial.

Se presupune că profesiunea, dacă ți-ai ales-o pe măsura unei vocații, ajungi s-o exersezi cu asemenea dăruire încât, dacă ceva te împiedică s-o practici, nu mai știi ce să faci cu tine. Ți se golește pur și simplu viața. Suntem total dependenți de profesiunea pe care ne-am ales-o. Îmi vine în minte cazul unui mare pianist chinez căruia, în vremea lui Mao, i s-a luat pianul. Omul a continuat să „exerseseze” pe o scândură pe care reprodusese claviatura. „Cânta” zilnic „în orb” piese de pian.

De aceea, în meseriile umaniste, și în toate cele care implică creația, nu se iese la pensie și nici nu există „zile de sărbătoare”. Pentru un profesionist adevărat fiecare zi este o sărbătoare. Profesiunea e pasiunea intelectuală prin excelență, cea mai mare pasiune a vieții noastre. Mintea are nevoie de un suport afectiv pentru a-și da măsura deplină. Profesiunea produce bucurie și, cu cât înaintezi în ea, face din tine un om fericit.

 

Are și „meseria de cetățean” un suport afectiv?

Meseria de cetățean implică în primul rând datoria. Dacă toți am întoarce spatele lumii în care trăim și puterea politică ar fi lăsată să funcționeze „de capul ei”, lumea s-ar duce de râpă. Aproape orice politician este înclinat să folosească discreționar puterea dobândită prin vot. A spus-o Alexis de Tocqueville când a analizat, în secolul 19, democrația americană.

Dar și meseria de cetățean presupune un substrat afectiv: indignarea stârnită de acțiunile politicianului care-ți înșală încrederea după ce a fost ales să te reprezinte și să slujească binele comun. Te indignezi, de pildă, când vezi că legile justiției sunt abolite de cei care au acces la putere în urma votului tău.

Așadar, pentru a se manifesta, „cetățenia” are și ea nevoie, pe lângă conștiința datoriei și pe lângă un spațiu permisiv al exersării ei, de un imbold, de un afect specific. Acesta e, cum spuneam, indignarea. Cred că Monica Lovinescu a spus „mă indignez, deci exist”. Nu-ți poate fi indiferent ce se întâmplă în jurul tău, nu poți închide ochii la inducțiile de autoritarism ale statului, nu poți trăi senin în mijlocul corupției și nedreptăților. Într-o societate liberă, tăcând, în loc să numești răul și să protestezi, sfârșești prin a-i fi complice.

 

Întrebarea e însă cum merg mână în mână cele două „meserii”, pentru că ele sunt divergente și se încurcă una pe alta.

Așa e. Nenorocirea e că meseria de cetățean, când devine prea solicitantă, mănâncă din timpul profesiunii. Am cunoscut chirurgi care au stat în Piața Victoriei, în mișcarea #rezist, săptămâni în șir, simțind treptat cum timpul sustras profesiunii începe să conteze în sala de operație. Din păcate, viața politică, așa cum arată la noi, presupune o indignare continuă. Or, asta macină mințile, dezorganizează afectiv, dezechilibrează emoțiile. Mobilizarea pentru un protest, ieșirea în stradă, manifestațiile, veghea continuă – toate acestea reprezintă ordaliul nostru de cetățeni, proba pe care trebuie s-o trecem pentru a nu ajunge marionetele puterii politice. În cele mai civilizate societăți, cele în care clasa politică se pune cu adevărat în slujba oamenilor, „meseria de cetățean” se rezumă la perioada alegerilor. Nu e normal ca funcționarea statului să devină o obsesie și să fie nevoie să te lupți la tot pasul cu sau pentru instituțiile lui. Atunci ne transformăm cu toții în activiști. Dacă aș reacționa la tot ce mă indignează, n-aș mai face decât să scriu articole de atitudine și să ies în stradă. De aceea, rolul ziariștilor cu adevărat profesioniști, chemați să semnaleze și să combată derapajele puterii, este esențial.

 

„Când nu e un simplu mercenar, ziaristul ține puterea în șah, în numele tuturor cetățenilor”

Mă bucur să văd că ne acordați nouă, jurnaliştilor, un rol atât de important…

Dar îl aveți și l-ați dovedit în ultimii ani, când ați trezit pur și simplu la viață societatea. Respectul meu pentru profesiunea dumneavoastră este enorm. În ce vă privește, doamnă Melania Cincea, mi-a plăcut să vă numesc în Caiet de ricoșat gânduri, alături de două dintre colegele dumneavoastră, Emilia Șercan și Ramona Ursu, „cele trei Erinii, cele trei Grații”.

 

Grații, înțeleg. Dar de ce „Erinii”? Suntem oare atât de violente?

Cred că indignarea feminină este mult mai virulentă decât cea masculină. Eriniile, „furiile” le zicem noi, sunt zeițe eline care apar în două piese ale lui Eschil. Ele intervin întotdeauna într-un peisaj bulversat social, când atmosfera devine „infernală” și cere intervenția acestor zeițe chtoniene, „subpământene”, care ies la lumină pentru a pune lumea în ordine prin vehemența lor răs-bunătoare. Ele întruchipau teribilul feminin (podoaba lor capilară era un maldăr de șerpi colcăitori), care survenea în lume pentru a-l teroriza pe răufăcător. Grecii știau ceva despre această vehemență (vezi și Menadele, slujitoare ale lui Dionysos, care, ajutate și de licoarea zeului lor, atingeau exaltarea furiei turbate, ucigând prin zgâriere și sfâșiere, căci își omorau victima cu „ghearele” și dinții) și nu e întâmplător că urmărirea punitivă a răufăcătorului și răzbunarea erau puse la greci în seama unor zeițe, nu a unor zei. Care, din clipa în care pacea socială era restabilită, se transformau, recuperând tandrețea și grația femininului, în Eumenide, în zeițe „binevoitoare”.

 

M-am liniștit…

Mă rog, una peste alta, voiam să spun că la dumneavoastră, la ziariști, profesiunea (informarea corectă, semnalarea abuzului de putere și atitudinea justă) se suprapune cu meseria de cetățean. Când e un bun profesionist, când nu e un simplu mercenar, ziaristul ține puterea în șah în numele tuturor cetățenilor, permițându-le acestora să se dedice profesiunii lor. O putere politică abuzivă, care provoacă societatea să reacționeze la tot pasul, o dislocă până la urmă, răpindu-le oamenilor liniștea necesară pentru a-și vedea de treburile lor. Îi acrește, îi exasperează, îi face să-și ia lumea în cap. La limită, un stat abuziv mobilizează psihologic societatea pentru un război civil continuu.

 

Nu mi-ați spus cum rezistați la acest asediu continuu.

M-ați întrebat cum fac ca să mă mișc între profesiunea mea și un elementar civism. Reacționând „cu o caldă pasiune” în cazul ambelor și dozându-mi timpul în așa fel încât nici una dintre cele două „meserii” să nu impieteze asupra celeilalte. Am tot dat exemplul scriitorului israelian Amos Oz, care de la ora 7 dimineața până la prânz era scriitor, iar după-masa până spre seară se dedica activismului civic. Însă nu există rețete pentru „meseria de cetățean”. Fiecare face cât poate și își dozează timpul, energia și emoțiile cum socotește că e mai bine pentru el.

 

Ați scris, de pildă, recent un serial în patru episoade publicat în Contributors (bănuiesc că depășea 30 de pagini) despre potlogăriile și corupția de la Facultatea de Filozofie. Acest lucru nu v-a deturnat total de la scrisul dumneavoastră profesional? Cum ați revenit de la invocarea unor personaje ca Iliescu, Roman, Vulpescu, Brâncoveanu, Mlădinoiu sau Morar (am înșirat câteva „personaje” ale serialului dumneavoastră, majoritatea necunoscute opiniei publice) la marile nume ale gândirii universale?

Explicația e simplă: obținând satisfacții în ambele cazuri și gândindu-mă la cât de important e să se înțeleagă printr-un caz particular (cel al Facultății de Filozofie și, prin el, al Universității înseși) primejdia selecției inverse, a imposturii și a penalizării competenței (asta era în fond tema „serialului”) pentru întreaga Românie. Din bugetul meu de timp, tot mai mic de la un an la altul, acord acestor episoade un timp măsurat. Apoi, revenirea, prin lectură, la dialogul cu gânditori, scriitori sau oameni de știință are un rol igienic: îmi spală mintea de episodul (asumat) al traversării unui spațiu maculant. Lecturile de seară evocate în Caiet de ricoșat gânduri sunt terapeutice pentru sufletul contaminat periodic de mâzga politicului.

 

Nu putem fi fruntași la corupția care generează sărăcia extremă și să avem cumpărători de cărți cu nemiluita”

Personal, percep acest Caiet de ricoşat gânduri ca pe o invitaţie, nerostită, pe care o adresaţi cititorului pentru a participa la jocul ideilor, al gândurilor ce ricoşează. Mă tem, însă, că nu vor fi mulţi cei care vor rezona la această chemare; un sondaj Eurostat relativ recent arată că România este pe ultimul loc în Europa în privinţa pieţei cărţii şi că doar 2,8% dintre români citesc o carte pe lună. De ce credeţi că noi, românii, evităm, într-un procent atât de mare, întâlnirea cu cartea?

Pentru că trăim într-un sistem de limitări. La aproape toți parametrii vieții sociale (educație, asistență socială, amenajări casnice, venit pe cap de locuitor, infrastructură etc. etc.) suntem cam pe ultimul loc în Europa. Nu putem fi fruntași la corupția care generează sărăcia extremă și să avem totodată cumpărători de cărți și cititori cu nemiluita. Statul nostru face figurație în materie de cultură. Nu știu dacă altundeva în Europa cartea este atât de năpăstuită ca la noi. Avem cea mai mică cifră de afaceri în domeniul cărții: 60-70 de milioane de euro anual. Ungaria are de trei ori mai mult, la o populație pe jumătate cât a noastră. Tot ce putem face este să multiplicăm, fiecare dintre noi după puteri, suplinind cât de cât rolul instituțiilor publice, focarele de iradiere culturală.

 

Cum am putea noi suplini rolul Ministerului Culturii când e vorba de carte?

Iată un exemplu: un om, Relu Voicu, dintr-un sat prăpădit din Teleorman, Scrioaștea, a deschis în casa lui o bibliotecă pentru copiii din sat. I-a dat și un nume inspirat: „Cu cărțile pe uliță”. La început, ca să-i atragă, i-a invitat pe copiii care-i treceau prin fața casei să stea cu el pe marginea șanțului ca să le citească povești. Acum e pe cale să pună pe picioare un centru cultural-educațional ridicat din donațiile unor români cărora „le pasă”. Asta e de făcut până când vom avea un guvern căruia s-ajungă și lui să-i pese. Când statul nu-și face treaba, oamenii găsesc soluții ingenioase, uneori extreme. Cazul spitalului de oncologie pediatrică din București, clădit prin donații spectaculoase, este cel mai cunoscut exemplu.

 

 „Citind, poți să-ți modelezi viața”

Foto: Radu Sandovici

Vă invit la un exerciţiu de imaginaţie: sunteţi în mijlocul unor adolescenţi care – raportându-se la non-valorile din politică, administraţie, media, showbiz, prezentate însă drept valori, modele – v-ar întreba de ce e importantă lectura, având în vedere că, iată, se poate ajunge „sus” şi pe criterii fără legătură cu pregătirea, cu meritocraţia. Ce le-aţi răspunde? Ce argumente în favoarea lecturii le-aţi oferi?

Spontan răspund că, potrivit acestui raționament, poți să trăiești și fără să te speli; trăiești și mirosind urât, și vorbind grosolan, și scăldându-te în vulgaritate. Altminteri, în mod elaborat, aș argumenta în două direcții.

Există mai întâi o abordare utilitară a lecturii și a cultivării cuvântului în genere. Aș inventa un „existențial” ad hoc (o „categorie a vieții” în care trăim cu toții), pe care l-aș numi pledarea cauzei proprii. Fiecare dintre noi, la diferite niveluri, chit că știe sau nu, traversează viața „pledându-și cauza”. Și o face în cele mai diferite feluri. O face din copilărie, când își pledează dreptatea în fața copiilor cu care se joacă. Când demonstrează, de pildă, că regulile jocului n-au fost respectate, că un copil a trișat, că golul primit n-a fost corect sau condițiile unui concurs n-au fost echitabile etc. Copilul-minune din Mendebilul lui Cărtărescu își domină prietenii de joacă dintr-un bloc de pe bd. Ștefan cel Mare (deși este firav și mai mic decât ei) prin harul cuvintelor, „prin spusele lui care aveau ceva din altă lume”. Îi atrage către ce vrea el povestind lucruri nemaiauzite sau reinventând Tablele Sinaiului pe care le scrie „cu litere mari, cu cretă de diferite culori, pe fața netedă de ciment a transformatorului din curtea interioară”.

Toată viața ne apărăm „cauza proprie”. La școală, la concursurile la care participăm, la angajarea într-un post, la serviciu, la un ghișeu administrativ, în tribunale, la negocieri, în disputele publice, în campaniile electorale… Pentru toate aceste pledoarii e un mare atu „să ai cuvintele la tine”. Orice pledoarie trece prin cuvânt. Iar la mânuirea cuvântului nu poți ajunge fără ajutorul lecturii. Trăind în lume, trebuie la tot pasul să mă exprim. Cu cât mă exprim mai bine, cu atât îmi pledez cauza mai bine. Lumea se învârte în jurul cuvintelor, nu al mușchilor și forței brute.

 

Și care e a doua direcție în care ați pleda cauza lecturii în fața unor adolescenți?

Aș apela la orgoliul lor. I-aș întreba cum vor să iasă din viață. Ca cimpanzei sau ca semizei? Le-aș vorbi de câtă splendoare nebănuită există pe lume, la care nu se poate ajunge decât cu ajutorul cărților. Le-aș spune cât de săraci ar ieși din viață dacă s-ar rezuma la privirea brută, de primă instanță, și nu la cea care strânge într-un singur ochi toate privirile lumii. Le-aș vorbi despre ochiul minții care descoperă, dacă e îngrijit anume, ceea ce în primă instanță nu se vede. Le-aș vorbi, bunăoară, despre văzul atoatecuprinzător al Sf. Augustin, de ceea ce el numește concupiscentia oculorum, „pofta neostoită a ochilor”, care face din văz o adevărată simfonie a tuturor simțurilor. Înțeles în toată măreția lui, ca ochi interior, văzul sintetizează (cerebral și intuitiv totodată) forța percepțiilor laolaltă și pătrunde în cele mai nebănuite cotloane ale lumii, devenind cunoaștere.

Le-aș spune, pe urmele Sf. Augustin din cartea a X-a a Confesiunilor, povestea văzului care invadează tot imperiul spiritului. Sf. Augustin arată aici cum văzul poate ține locul oricărui alt simț. (Heidegger reia pasajul în Ființă și timp, făcând din el miezul văzului fenomenologic, al unei „intuiții intelectuale”). Le-aș spune, așadar: Uite cât de îmbătător e parfumul acesta. Uite ce gust delicios are mâncarea asta. Uite ce muzică divină. Uite ce gust are libertatea. Uite ce-nseamnă absența și dorul. Uite câte vieți capeți în dar, citind. Uite cu câți oameni, care nu mai sunt, poți să stai de vorbă ținând o carte în mână. Uite în câte feluri se poate vedea lumea. Uite ce ființă aleasă ai devenit după ce privirea ta a devenit omenească. Așadar: vrei să mori ca un cimpanzeu? Sau ca un semizeu?

Privirea căpătată prin lectură ne dă acces la o clarviziune pe care privirea obișnuită – pragmatică, necultivată, pur senzorială – nu o are. S-ar putea ca în felul acesta, potrivit vorbei lui Hölderlin – „poate că regele Oedip are un ochi în plus” –, să ne pomenim cu „un ochi în plus”.

Și mai e ceva: citind, poți să te alegi tu pe tine, să-ți modelezi viața, urmând modelele care te-au cucerit în urma unei lecturi sau propunându-ți să semeni cât mai puțin cu personajele respingătoare. În acest sens se spune că lectura e formativă.

 

„Nu cred în Judecata de Apoi, ci în «aspra judecare de sine»”

Citatele din cărţile la care vă opriţi în Caiet… şi comentariile pe care le faceţi pe marginea lor sunt intercalate cu fragmente de jurnal de lecturi, dar şi jurnal personal, în care relataţi întâlniri sau dialoguri cu prieteni de-ai dumneavoastră, gânduri intime sau amintiri ale dumneavoastră, care vă oglindesc starea sufletească din ziua în care le-aţi scris: optimism tonic, melancolie, spaimă, tristeţe, dezgust. Există ceva care vă cauzează o teamă irepresibilă?

Seneca are o vorbă teribilă pe tema asta: „Vei înțelege că de unele lucruri ar trebui să ne temem cu atât mai puțin, cu cât mai mare ne e spaima”. Se gândea, desigur, la moarte.

De ce anume mă tem? Nu cred în Judecata de Apoi, ci în „aspra judecare de sine”. Nu cred în rolul educativ al fricii, ci în cel al rușinii și remușcării. Teama cea mai mare mi-o provoacă judecata mea despre mine. Ar fi teribil dacă s-ar întoarce asupra noastră tot răul pe care, cu voie sau fără voie, ştim că l-am făcut altora de-a lungul vieţii. Sau cât de cumplit ar arăta judecata celorlați, dacă ar împrumuta privirea mea despre mine, dacă ar ști despre mine tot ce îmi reproșez eu însumi! Nu știu câți oameni ar rămâne în picioare dacă ar vedea un film făcut fără menajamente după viața lor.

În ordine „obiectivă”, mă îngrozesc violența, cruzimea, tortura. Mă detest când simt cum urcă violența în mine. Iar dacă mă cuprinde, îmi trebuie câteva zile ca să mă întorc la mine, ca să mă împac cu mine, ca să pot iar coabita cu mine. Mă îngrozesc momentele în care omul încetează să fie pentru celălalt un „seamăn”. Nu le înțeleg, nu știu să le explic. Și nu înțeleg, de pildă, cum se face că în Critica rațiunii practice, cartea în care Kant analizează comportamentul uman, nu se pune întrebarea „cum e cu putință crima?”.

 

M-a marcat în mod deosebit scena în care vă imaginaţi reîntorcându-vă, în anul 2040, în Cotroceni, în casa în care locuiţi acum şi în care, în linii mari, găsiţi lucrurile aşa cum le-aţi lăsat când aţi plecat „spre Apus”. Intrați în camera nepoatei dumneavoastră, Ilinca – avea, când „ați plecat”, 8 ani – și acolo vedeți o poză a ei. Are 18 ani, spuneți, este „o femeie în toată firea, o frumusețe întunecată și tulburătoare.” Această „proiecție” este inserată într-o serie de gânduri despre moarte, ale dumneavoastră şi ale altor autori, care ricoşează cu ale dumneavoastră. Deşi e un inevitabil pentru toţi, e o temă de discuţie inconfortabilă pentru cei mai mulţi dintre noi. Ne eliberăm vorbind despre moarte sau ne acutizăm angoasa?

Vorbim vrând-nevrând despre moarte, indiferent dacă ne eliberăm de frica de ea sau ne acutizăm angoasa. Toată literatura, și toată filozofia, și toate religiile lumii vorbesc despre moarte dintotdeauna.

Ce pot eu să vă mărturisesc e că e greu suportabilă diminuarea capitalului de timp al vieții. Ți se spune, desigur, că e bine să trăiești prezentul în plenitudinea lui. Numai că noi suntem, cum spune un filozof german, „proiect”: ne „aruncăm” mereu „în fața” noastră, suntem ființe ale viitorului, trăim mereu în proiecția pasului pe care-l avem de făcut. Și ultimul pas e moartea, în fața căreia „proiectul” se-nchide. Filozoful acela afirmă că purtăm în noi toată viața proiecția acestui ultim pas. El ne „luminează” retroactiv viața clipă de clipă, indiferent dacă ne gândim sau nu la moarte. Ne „interpretăm” permanent existența în perspectiva sfârșitului ei.

 

Vreți să spuneți că lucrurile s-ar schimba brusc dacă ne-am ști nemuritori?

Exact! Avem încrustată în noi condiția finitudinii noastre, a faptului că suntem „întru moarte”, „întru sfârșit”. Știm toți, la bordul minții noastre, că vom muri, „nu încă”, dar „cândva”. Iar asta ne ștampilează existența și comportamentul. Nu putem îngheța în prezent și, de aceea, spectacolul îngustării de la o zi la alta a culoarului care ți se deschide în față nu e deloc încântător. Iar în punctul acesta, „rațiunea”, pe care stoicii nu obosesc să o evoce la fiecare pagină, nu poate face mare lucru.

 

„Petru Creţia, prietenul de care n-am știut să mă bucur până la capăt”

Îl evocaţi de câteva ori pe Petru Creţia, imaginând, sau visând, dialoguri între două lumi. Este ceva care a rămas nespus, nedus la capăt în prietenia pe care aţi avut-o?

Când suntem tineri, suntem fatalmente proști. Asta în sensul că nu suntem capabili să calculăm bătaia în viitor a unui lucru trăit în prezent. Nu realizăm, de pildă, că la un moment dat îi vom pierde pe aceia care sunt contemporanii noștri mai vârstnici. Și nu știm să le „exploatăm” prezența câtă vreme avem parte de ea. Iar toate vorbele ce se cuveneau spuse ne vin în minte când ei nu mai sunt și când nu mai au cui fi spuse. Rămâne să le măcinăm noi la nesfârșit, ca remușcări și regrete.

Asta mi s-a întâmplat și cu Petru Creția. Continui să vorbesc destul de des cu el, așa cum vorbesc și cu alți oameni dragi pe care i-am pierdut pe drum. Am stat lângă Petru fără să fac tot ce depindea de mine ca să beneficiez cum se cuvenea de anvergura lui umană și intelectuală. Aș fi putut să învăț de la el o groază de lucruri, mult mai multe decât am învățat.

 

Ce admirați la el cel mai mult?

Era prototipul spiritului filologic ca paradigmă a onestității intelectuale. Asta înseamnă că era permanent preocupat de a gândi just. Îi repugnau speculația gratuită, jocul facil cu ideile. Ar fi dorit (și ar fi putut) să-mi fie maestru, dar eram prea orbit de prezența lui Noica. De altfel, ca și acesta, avea rara calitate de a se deschide către preocupările altuia. I-am realizat unicitatea spirituală de-abia după ce n-a mai fost. Îmi lipsește tare mult. Mi-e dor de șuetele culturale cu el, de mintea lui fină ca un laser, de amestecul de lord și boem din personalitatea lui.

 

Și ce anume a rămas neîmplinit în prietenia cu el?

A rămas, într-adevăr, ceva ce se cuvenea făcut și n-am făcut și asta nu-mi pot ierta: nu am apucat să-i spun cât de mult îl admiram. Și avea atâta nevoie de asta! Avea nevoie de recunoașterea excepționalității sale. Prea puțini i-au recunoscut-o când trăia. Se simțea nedreptățit într-o lume de vedete la modă și de glorii vane, el știind prea bine cine era. Visele mele cu el, dorul meu de el sunt, bănuiesc, o reparație prea târzie față de aceste nedreptăți.

„Ne amăgim cu „reașezarea lucrurilor” pe care o aduce cu sine posteritatea”

Foto: Radu Sandovici

Într-un alt timp, prin paginile acestui Caiet, vă imaginaţi că le veţi vorbi celor care, citindu-l, vă vor iubi, dorindu-vă să deveniţi „cu acea formidabilă vorbă a lui Barbellion, «inimă moartă care bate pentru cei vii». Doar atât contează”. Totuşi, mai contează ceva după?

Ne amăgim cu „reașezarea lucrurilor” pe care o aduce cu sine posteritatea. Mai bine zis cu corecția pe care o operează despărțirea de cei care își extrag voluptatea din faptul de a-ți urâți viața. Dispărând, scapi de teroarea contemporanilor. Ura, invidia, retorsiunile pe care le-ai suportat în timpul vieții dispar în mod firesc odată cu plecarea ta dintre cei care te-au însoțit măcinați de resentimente. Nenorocirea e că am trăit toată viața într-o societate a resentimentului. Comunismul a cultivat sistematic resentimentele și le-a dat dat dreptul la exprimare ca în nici o lume alta. Le-a dat frâu liber. Plecăm lăsând în urmă uriașul cortegiu al calomniilor și urilor stârnite de tot ce am făcut mai bun în timpul vieții.

 

„«Isus al meu» este splendoarea în carne și oase a unei umanități reușite”

Următoarea dumneavoastră carte, cea cu care, spuneţi, vreţi să vă încheiaţi cursa vieţii, va fi un volum care se va numi Isus al meu. Și spuneți că „nu e o carte pioasă”. Dar atunci care este sensul acestui pronume posesiv în construcţia titlului?

„Al meu” înseamnă: așa cum îmi apare mie personajul principal al Evangheliilor. În Jurnalul de la Păltiniș, Noica spune la un moment dat că s-a apropiat fără complexe de Platon sau de Sf. Augustin, interpretându-i cum a crezut el de cuviință, „botezându-i – spune – cu numele lui”. S-a simțit liber să-i înțeleagă cu propria-i minte. De un singur personaj n-a îndrăznit să se apropie astfel. Și spune: „Car­tea lui Isus, nu cel din Na­za­ret, car­tea lui Isus Cris­tos n-am în­drăz­nit nici­o­da­tă s-o ane­xez cul­tu­ral şi simt că n-aş avea nici­o­da­tă drep­tul să fac din ea obiect al her­me­ne­u­ti­cii; nu-i pot da nu­me­le meu.”

Să mă ierte acum, după patruzeci de ani, Constantin Noica pentru că nu-l pot urma în acest gând. Nu cred că e normal ca un filozof să postuleze obiecte interzise pentru gândire. Dacă Dumnezeu a pus în noi o fărâmă din „rațiunea divină”, n-a pus-o marcând și interdicțiile de gândire. În primul rând nu e vorba de „a-l anexa cultural” pe Isus, ci de a înțelege cu mintea ta „fenomenul Isus”. Când vorbim de Isus, avem în minte Noul Testament. Însă într-un fel se raportează la Isus și la Evanghelii un credincios și altfel cine le citește ca pe o mare carte a mitologiei universale și poate, chiar, ca pe cea mai importantă ispravă a creației umane.

Sunt conștient că acest tip de lectură este dificil, pentru că cere puterea de a te elibera de lecturile consacrate, fie ele ecleziastice, teologice sau dogmatice, precum și riscul de a-i contraria pe conaționalii vehemenți și neîndurători cu parcurgerea liberă a unui text sacru. Pentru că am vorbit înainte de Petru Creția, am să vă spun, printr-o referire la un text al lui, ce înțeleg prin „lectură liberă”. Capitolul „Despre credință” din Luminile și umbrele sufletului se încheie astfel:

„Cine caută mângâiere în biserici, acolo să și-o găsească, precum și în orice bun sfat duhovnicesc. Dar, încheind, i-aș ruga pe cei care au citit până aici această carte să recitească cu toată atenția  și cu toată grija Noul Testament (cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, Epistolele, Apocalipsa). Să citească, încercând să se dezbare de orice judecată sau convingere preliminare, să uite ce li s-a spus, să se dezbare de îndoctrinările neluminate, să se gândească adânc la sensul celor citite, aflându-se în fața acestor texte în stare de deplină libertate. Sunt pline de simboluri, de tâlcuri ascunse, de referiri laVechiul Testament, de contradicții și de revelații. Alegeți, discerneți, cântăriți. Și apoi, fiecare să se lumineze după puterea minții, a sufletului și a credinței sale.”

Important, așadar, este că Isus anunță, face semn către un ideal de omenire. Un om cu acest nume a apărut dând trup posibilei splendori a umanității „venitoare”. Nu divinul s-a întrupat în el, ci o specie superioară de umanitate. „Divinitatea” lui este mai degrabă un superlativ al excelenței și unicității modelatoare, decât marca unei filiații cu un Dumnezeu incert.

 

Nu vă e teamă să gândiți astfel?

Îmi e teamă de presiunea mediului în care trăiesc. Unul încadrat deopotrivă de teologi de serviciu și de ateiști agresivi. După cum trăiesc în țara unor intelectuali apți de subtile hermeneutici biblice, dar a căror viață nu are, luată la bani mărunți, nimic creștinesc în ea.  Continui, așadar. Figura cristică – și asta este minunăția ei – deschide calea către un tip uman de care nu mai avem să ne rușinăm și în raport cu care nu mai avem motive să ne plângem de o creație ratată. Isus e ființa prin care visăm dincolo de noi, punctul de inflexiune al umanității. Prin el, umanitatea își neagă precedența, își refuză forma tradițională, iese din istoria ei mizerabilă, se desprinde de figura criminalului (Cain), a torționarului, a lichelei eterne, a fățarnicului și a tot ce înseamnă chip „căzut”, degradat, corupt. Pentru mine, „divin” este, cum spuneam, un atribut al excelenței care scoate un individ din scara obișnuită a umanului. Dar totul se întâmplă aici, pe pământ, în matca cotidianului. Isus este înainte-mergătorul unui om evoluat moral, care survine pur și simplu într-unul din cele mai umile locuri din lume. Punerea lui în descendență divină, cuplul Tată-Fiu, este doar o formă de credibilizare, un mod de a gira excepția absolută care se propune ca regulă. Dacă detaliile miraculoase ale Noului Testament sunt înțelese în cheie alegorică și nu luate ad litteram, cartea aceasta devine, ca model de năzuință și șansă imaginată, cea mai realistă formă de religie a lumii. Tot ce aici depășește cadrele realului este un artificiu pentru a pune în scenă cuvântul prin care grecii desemnau „natura fără de pereche”, atopótatos. Acesta e cuvântul prin care Platon îl caracterizează pe Socrate: cineva care nu are loc printre semenii săi.

 

Iar dumneavoastră îl treceți și asupra lui Isus… „Așteptând o altă omenire”…

Cu precădere asupra lui Isus.Vă dați, oare, seama cât e de important ca din miliardele și miliardele de exemplare ale speciei umane, unul singur, un singur exemplar, să fie altfel decât toți oamenii care au existat vreodată? Un model inegalabil (de vreme ce reprezintă excepția absolută), dar orientativ. Divinitatea lui Isus înseamnă pentru mine unicitatea în bine, acea frumusețe (morală) întrupată care va salva lumea. Când aspirăm către înalt, noi nu ne uităm la Dumnezeu, care e abstracție pură, ci la ceea ce ne este în chip real superior. Isus e un superlativ pentru ceea ce e situat mai sus ca noi în ordine umană. Acesta e Isus al meu: splendoarea în carne și oase a unei umanități reușite. În acest sens Noul Testament este un „îndreptar” ridicat în fața „lemnului strâmb al omenirii”. Restul e un ambalaj literar menit să propulseze figura cristică înspre semnificația ei înaltă. Personajul Mîșkin al lui Dostoievski, de pildă, este altfel împachetat literar, e un Isus dezgolit de cromatica minunilor, e Isus pierdut într-un Petersburg mizerabil de secol 19, oraș-icoană al unei umanității ratate. Evangheliile par un basm, Idiotul lui Dostoievski este un film alb-negru. Frumos e că în fiecare epocă și în fiecare loc apare, printr-un nou vârf-uman, o aluzie la Isus, o imitatio a lui, o „re-întrupare” care ne amintește de el. În rest, câtă vreme arătăm așa cum arătăm, noi vom sfârși prin a-l răstigni, pe urmele scenariului cristic, pe cel care ne pune în față oglinda nemerniciei noastre. Preferăm să anihilăm ceea ce ne e superior, decât să încercăm să ne modelăm imitându-l. Omenirea va fi mântuită abia când va apărea primul Isus care, iubit și venerat de toți, va muri de moarte bună, nu scuipat, injuriat și pus pe cruce.

 

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.

Print Friendly, PDF & Email