Scriitorul Florin Toma: „Omul actual nu mai are timp să caute în chimir Frumosul, are contract cu efemerul”

Şi-a lansat, zilele trecute, la Timişoara, cel mai recent volum: Tablouri văzute dintr-o parte. O carte frumoasă,  despre frumos. Prilej de a-l invita la un dialog pe autorul său, scriitorul şi jurnalistul Florin Toma.

Am pornit discuţia de la, evident, Tablourile văzute dintr-o parte şi de la motivul pentru care trebuie ele privite pieziş şi am ajuns cu ea la… singura carte din România vândută împreună cu o bucată de ceafă de porc, volum al cărui coautor este tot Florin Toma.

 

„Sunt un referent al Frumosului”

CV Florin Toma

 

Florin Toma, absolvent al Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti, este scriitor de romane și nuvele. Este, de asemenea, autorul cronicii plastice de la Viața Românească, revistă editată de Uniunea Scriitorilor – al cărei membru este din 1990 –, dar și editorialist la Evenimentul zilei, unde scrie, zilnic, o tabletă pentru rubrica Alice în țara neterminată. Are colaborări şi cu Radio România Cultural, la rubrica Arte frumoase, realizată de Aurelia Mocanu.

 

Celelalte volume care poartă semnătura lui Florin Toma sunt Petru Comarnescu – Kalokagathon, carte a cărei ediţie a îngrijit-o alături de acad. prof. dr. Dan Grigorescu (Editura Eminescu, 1985), Peisaj cu fluturi noaptea (Cartea Românească, 1986), volumul de interviuri O mie nouă sute nouăzeci şi doi. Sisteme de supravieţuire (Mediaprint, 1992), Incontinentul româno-american (Amgrin, Montreal, 1998), Moştenirea Familiei Bildungsroman (Cartea Românească, 1995), Oraşul jumătăţilor de înger (Cartea Românească, 2010), Ca la vecinul bine temperat (Brumar, 2013) şi Tabloluri văzute dintr-o parte (AdPrint, 2016).

Tablouri văzute dintr-o parte, o carte despre frumos, o carte pe care eu o consider foarte frumoasă, pe care aţi lansat-o, zilele trecute, şi la Timişoara. Cum aţi ajuns dumneavoastră – absolvent de Filologie, scriitor, jurnalist –, să deveniţi autor de cronică plastică şi, iată, realizator de fotograme din filmul operei câtorva zeci de artişti?

Dragă Melania, karma noastră, a fiecăruia, e foarte derutantă. Aşa că devenim de multe ori ceea ce nu ne-am închipuit niciodată că am putea deveni. Dinamica ameţitoare a destinului face ca toată lumea să fie o idee mai alături cu câţiva centrimetri de visul său. Părerea mea este că trăim într-o ficţiune de nivel doi, în care nu suntem ceea ce credem că suntem şi, ca atare, marele pariu pe care trebuie să-l facă omul în viaţă este să găsească acel ceva a ceea ce nu este. Asta e, la urma urmelor, esenţa existenţei noastre. Să descoperim farmecul sublim al ineditului.

George Santayana, marele filozof american, spunea că naşterea şi moartea nu le putem determina, nu le putem regla, ne e imposibil să le amenajăm cumva, dar… Dar măcar intervalul dintre ele două ar trebui să ştim să ni-l administrăm. Aceasta este ideea pe care am descoperit-o, chiar scriind despre Frumos: în fiecare din noi zace un necunoscut, un capacitat într-o direcţie pe care nu o cunoşteam. Ca să râdem puţin… decât înainte de a ne naşte!

Eu am avut, în faţa artei, o serie de uimiri, iar uluirile astea s-au tot adunat în sacul meu cultural, s-au aşezat ca într-un recipient magic sau ca într-o ladă de zestre şi, la un moment dat, a trebuit să văd cu ochii mei, să mă conving despre cum se scrie privind arta. Nu sunt nici istoric de artă, nu sunt nici vreun înfiretat academician cu biblioteci uriaşe ce cad pe spinarea istoricilor, de la Eugen Schileriu până la Frunzetti sau de la Petru Comarnescu până la Hăulică. Nu am absolut nicio legătură, nu am cultură în direcţia asta, nu am background, am doar intuiţie. Alături, normal, de îndrăzneala berbecească de a scrie despre cum privesc. În ambiţie, sunt un deletante. Îmi place Frumosul, îl admir şi îl sacralizez. Altfel spus, sunt un referent al Frumosului, pe care îmi propun să-l expun în toată mândreţea lui.

 

Aceste 60 de cronici de artă pe care le-aţi făcut unor mari artişti, le-aţi realizat în decurs de câţiva ani. V-aţi simţit fascinat realmente de opera unuia dintre ei?

Melania dragă, uimirea trebuie să aibă un suport natural. Eu nu intru într-o galerie decât dacă îmi place ceea ce văd şi, în mod automat, simt că voi scrie despre acel ceva care mi-a plăcut. Altminteri, dacă nu îmi place, nimeni nu ştie că nu-mi place. Este, ca şi în cazul cărţilor pe care le scriu, un pariu adresat cititorului: Vrei să participi la poveste, la convenţia mea? Foarte bine. Îţi ofer cele mai frumoase, cele mai neasemuite desfătări estetice. Nu vrei, nu e nicio problemă, cartea va intra în imensa bibliotecă universală a cărţilor necitite. Aşa şi cu opera de artă. Te învârţi în jurul ei, dar, dacă n-ai feeling, ea nu se actualizează. Rămâne inertă, acolo, în pinacoteca neştiută a lumii. De fapt, aici e şi clou-ul titlului cărţii: tablourile nu trebuie văzute din faţă, direct. Lumina care dezvăluie cu adevărat e doar cea piezişă. N-ai văzut că şi la chindie, când soarele scapătă, lucrurile se văd mai adânci, mai profunde, mai doldora de sensuri? De aceea, nu pot numi opera unui singur artist care m-a uimit. Fascinaţiile nu s-au individualizat. Ci sunt totale. Ca un fel de încălzire globală a întregului circuit axiologic personal.

 

„Dacă lumea va dispărea, o revistă literară trebuie să fie ultima pâlpâire de bucurie în faţa Frumosului”

De opt ani sunteţi redactor şi autor al cronicii de artă din revista Viaţa Românească. Mai e rentabil să lucrezi la o revistă de cultură?

Intrăm într-o zonă periculoasă, de metafizică existenţială pleoştită, pentru că aici sunt două aspecte esenţiale. Primul este, de fapt, o întrebare: cât mai are nevoie, astăzi, de cultură această societate înstrăinată, răvăşită, dez-reperizată, dezarmată de orice punct de sprijin? Asta, atenţie, în timp ce vorbim de o criză generală a culturii, concomitent cu o criză a civilizaţiei. Al doilea este o constatare: şi dacă lumea va dispărea, o revistă literară trebuie să fie ultima pâlpâire de bucurie în faţa Frumosului.

Pe de altă parte, nu se poate face avere muncind la o revistă culturală. Viaţa Românească a fost fondată în 1906, de Garabet Ibrăileanu şi Constantin Stere, deci, este una dintre primele reviste de cultură din România. Dincolo de vârsta ei venerabilă, ea este, în acelaşi timp, şi o mare performanţă a culturii. Nu doar fiindcă nu şi-a întrerupt apariţia decât în timpul celor două războaie, în rest continuând să apară, inclusiv în timpul regimului comunist, dar şi pentru că ea a fost legată de dezvoltarea literaturii române moderne. Gândeşte-te că, prin apariţiile ei, mai întâi la Iaşi, apoi, la Bucureşti, a publicat în paginile sale cele mai strălucite nume ale literaturii interbelice. Deci, a scrie la o astfel de revistă nu mai e vorba despre un hobby, ci despre o obligaţie morală.

 

„Omul actual iubeşte lipsa de conţinut, adoră absenţa consistenţei”

De ce a ajuns majoritatea acestei societăţi – dez-reperizate, cum o numiţi –, să privească cu dezinteres presa culturală şi, în general, presa serioasă?

Omul recent, ca să folosesc construcţia lui Horia-Roman Patapievici – sau, mai degrabă, omul recent care a existat până mai zilele trecute – încă mai avea un oarece palpit cultural. În schimb, omul actual, „Omul Nou”, nu mai are timp să caute în chimir Frumosul, el se grăbeşte, are contract cu efemerul, pune mare preţ pe tranziţie, iubeşte lipsa de conţinut, adoră absenţa consistenţei. El se repede ca un apucat spre Sfârşit, nu mai are timp de Cuprins. E mereu în căutarea capătului. Şi atunci, e firesc să nu mai fie preocupat de frumuseţea fiecărei clipe. Omul actual este atât de depresat, încât nu mai poate să se oprească la momentul de naştere sau de maturitate a Frumosului. Catharsis-ul acela, care, în Grecia antică, a dus pe cele „mai înalte culmi”, cum se zice, frumuseţea civilizaţiei europene – nu ştiu, de la Phidias până la Esop şi de la Aristotel la Praxiteles – a fost o minunăţie a aşezării Timpului în calapodul Frumosului. Acestea rămân adevăratele repere.

 

„Nu scriu decât din nemulţumire”

Remarc că sunteţi la zi şi cu evenimentele din viaţa politică. Vă urmăresc nu doar „tabletele” reunite într-o rubrică de ziar, ci şi activitatea din social media. Care este izvorul acestei efervescenţe de invidiat?

Nu ştiu cât poate fi vorba de invidie în cazul unui om care are „turmentări” teribile (în sensul lexical francez, nu al celui caragialesc!), contorsionări existenţiale care, toate, pleacă de la o nemulţumire a raportului entităţii mele personale cu timpul pe care îl trăiesc. Din păcate, este un timp prost, o lume nechibzuit aşezată, fără rânduială. Oamenii s-au ticăloşit (există un verb în franceză, s’encanailler = a se înjosi, a se strica, a deveni, încet-încet, o canalie, un rău… este extraordinar de sugestiv acest verb!). Unii, poate, fără să-şi dea seama. Criteriile au fost dinamitate, scara de valori, pulverizată, iar, în condiţiile acestea, e normal să ajungem la o criză culturală şi existenţială cumplită.

Eu nu scriu decât din nemulţumire. Ideea mea de „prozelitism” este să aduc oamenii care mă citesc la un nivel mai ridicat de atenţie a conştiinţei, de conştientizare corectă a dramei pe care o trăim cu toţii. Altminteri, promit în fiecare clipă că nu mă mai interesează şi, totuşi, tot timpul sunt sub presiune, explodez, am ieşiri vulcanice, uneori nepermise, din punctul de vedere al eleganţei şi al etichetei publice. Sunt momente în care simt că clachez, că nu mai pot, căci…„s-au întors maşinii lumii”, vorba poetului.

 

Îmi place titlul rubricii în care vă publicaţi „tabletele”: Alice în țara neterminată. Cum aţi ajuns la acest joc de cuvinte?

Am colaborat vreme de vreo doi ani şi la Literatura de Azi, o revistă online excelentă, în care rubrica mea avea titlul tot sub forma unui paradox. Se numea Bunăstarea de rău. Era, dacă vrei, o pastă oximoronică frumoasă. Acum, rubrica la care scriu se numeşte Alice în țara neterminată. Este un memento al poveştii lui Lewis Carroll, dar şi un joc semantic între Alice sau alice de la puşca de vânătoare. Care puşcă de vânătoare, ca-n piesele lui Cehov – spunea cineva, atât de potrivit – dacă apare în actul I, descrisă ca atârnând de un cui pe perete, în actul III sigur se va trage cu ea…

 

„Ne-am gândit să-i distrugem lumii «fleica» de linişte pe care credea că o căpătase după Revoluţie”

Sunteţi coautorul singurei cărţi din România care s-a vândut împreună cu o bucată de ceafă de porc, „O mie nouă sute nouăzeci şi doi. Sisteme de supravieţuire”…

Era o carte de interviuri realizată împreună cu prietenul meu, poetul Lucian Vasilescu. Interviurile au fost realizate cu oamenii acelei epoci, dintre care unii mai sunt, alţii nu mai sunt – de la Dan Grigore, generalul Stănculescu, Ion Raţiu sau părintele Galeriu, la Petre Roman, Laurenţiu Ulici, Maia Morgenstern, Nina Cassian sau Theodor Stolojan. Şi alţii. Erau, de fapt, nişte dări de seamă personale asupra stării de conştiinţă a românului la momentul respectiv. A fost prima carte apărută la Editura MEDIAPRINT şi, atunci, acum un sfert de veac, ne-am gândit să zguduim opinia publică, să facem ceva, să-i distrugem lumii „fleica” de linişte pe care credea că o căpătase după Revoluţie. Ne-am zis, aşadar: ce-ar fi să le aducem oamenilor aminte de povestea cu mâncarea, cu „papa”, cu burta? Anunţată ca „o carte care se mănâncă”, ea a fost vândută învelită într-o folie de plastic, iar, în cealaltă parte a pungii, se afla ambalată bine, o bucată de carne. Logo-ul întregii acţiuni a fost: „Lumea se-mparte între carne şi carte”. O nebunie de lansare…

 

Un tertip de marketing inedit. Ce semnificaţie a avut, însă, bucata aceea de carne?

Poţi să pleci de la o simbologie de marketing, cum bine ai remarcat şi să ajungi până la nenorociri semantice legate de faptul că acea carte avea preţul exact cât al unui kilogram de parizer în vremea aceea. Era resuscitarea alegorică a unui mit al acestui popor care, timp de zeci de ani, a umblat după mâncare ca puiul după mamă..

 

„Suntem într-o situaţie în care, şi în rarele momente de extaz, extazul nostru este o întoarcere a norocului în nenoroc”

După 25 de ani de la acel moment, despre ce sisteme de supravieţuire s-ar putea vorbi?

Deja vorbim despre incompatibilităţi teribile. În primul rând, nu mai există sistem. Ideea de sistem e anulată. Sistemul presupune un cadru cu o aşezare bine definită, în care se mişcă relatele, nişte elemente între care există relaţii de interdependenţă. Acestea nu mai există, deci sistemul nemaiavând cadru, ele au ieşit afară, s-au vărsat în neant, urmând o mişcare liber-browniană.

În al doilea rând, supravieţuirea nu mai este o chestiune ce ţine de comun, e o problemă personală, particulară, individuală. E temă de casă. Supravieţuirea e ca şi cum te-ai uita în propriul buzunar al sufletului şi n-ai mai găsi nimic, nicio urmă de emoţie. E ca şi cum ţi-ai admira propria suferinţă, pe care, probabil, când şi când, la vreme de restrişte, o mai conştientizezi.

Uneori, până şi binele ne face rău. Ne aflăm în acea situaţie în care suntem atât de lipsiţi de noroc, încât, şi în rarele momente de frenezie, extazul nostru este, de fapt, o întoarcere a norocului în nenoroc. Opţiunile noastre sunt aşa de instabile, pentru că însuşi viitorul nostru este nesigur. Norocul meu personal este că acel viitor nu-mi va mai aparţine.

 

„Aici, la Timişoara, deţin la «buzunarul sufletului» şi un tezaur de cunoştinţe”

Aveţi o mulţime de prieteni în Timişoara. Cum a reuşit ploieşteanul stabilit în Bucureşti să lege atâtea prietenii frumoase la Timişoara?

La un moment dat, în existenţa mea, în „vagabondajul” meu prin mass-media, am funcţionat la un ziar care şi-a făcut o ediţie la Timişoara, o ediţie de care eram responsabil. A trebuit să pornesc de la zero cu acea publicaţie şi, atunci, am cunoscut oameni, m-am intersectat cu vieţile, cu dorinţele lor, cu aspiraţiile lor, cu cariera lor. Deci, aici, la Timişoara, deţin la „buzunarul sufletului” – pe lângă scriitorii care fac cinste acestei urbe – şi un tezaur de cunoştinţe printre oameni de cultură, artişti, prieteni din vechime. Apoi, mai există alţii pe care i-am descoperit pe parcurs, cum e cazul tău (şi nu numai!). Dacă nu am fi avut aceleaşi calităţi, aceleaşi valori la care ne raportăm, nu ne-am fi întâlnit.


Sau, dacă ne-am fi întâlnit, nu am fi reacţionat.

Da. Te-ai întrebat oare câţi oameni trec pe stradă, pe lumea asta, unul pe lângă altul şi nu interferează?… Ar fi un generic excepţional pentru un film realist, ce s-ar intitula Alienaţii.

 

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.

Print Friendly, PDF & Email