Ceea ce s-a întâmplat ieri la Antena 3 nu este un atentat la libertatea presei. Iar Antena 3 nu e victimă, cel puţin nu a Justiţiei, nu a vreunei instituţii a statului. Eventual, a propriului patronat.

Ceea ce s-a întâmplat ieri la Antena 3 nu este un atentat la libertatea presei. Ci doar respectarea legii. Urmarea unei notificări a ANAF, în scopul evacuării clădirii în care funcţionează Antena 3 – notificare care, în mod firesc, ar fi trebuit emisă la scurt timp după sentinţa definitivă care a impus-o, nu după aproape doi ani… Imobilul vizat de ANAF a fost confiscat şi trecut în proprietatea privată a Statului, printr-o sentinţă definitivă şi irevocabilă a Curţii de Apel Bucureşti, emisă în 8 august 2014, în Dosarul ICA. Sentinţă prin care fostul patron al Trustului Intact, Dan Voiculescu, a fost condamnat la zece ani de închisoare şi în care instanţa a dispus, în vederea recuperării prejudiciului de 60 de milioane de euro, confiscarea imobilului situat în şoseaua Bucureşti – Ploieşti, adică cel în care funcţionează Antena 3, şi a unei clădiri din strada Gârlei, unde are sediul holdingul Grivco, fondat de Dan Voiculescu şi cedat fiicelor sale.

Autovictimizarea Antenei 3 prin invocarea mincinoasă a unui abuz al ANAF şi a încălcării libertăţii presei este doar un mesaj pervers care, probabil, are ca scop generarea unei emoţii publice masive, prin intermediul căreia, se speră, se va pune presiune pe autorităţile statului pentru a împinge spre un termen incert aplicarea legea. Un tertip de tergiversare a evacuării imobilului şi scoaterii lui la vânzare. În fond, de încercare de blocare a legii.

E o tehnică similară celei la care a recurs fostul patron al Antenei 3, Dan Voiculescu, care se înhămase la un veritabil maraton judiciar împotriva Justiţiei, la scurtă vreme după privatizarea, în 2003, a Institutului de Cercetări Alimentare, al cărei artizan a fost. Un maraton judiciar care a dezvăluit o rafinare a metodelor prin care un om politic a putut ţine în şah, ani şi ani, Justiţia, pornit după conturarea unei strategii bine gândite. Un melanj de tehnici care a inclus:

1. Intrarea în alianţe politice prefigurate ca şi câştigătoare. La alegerile din 2004, PUR – cum se numea pe atunci partidul lui Dan Voiculescu – a intrat în Uniunea Naţională PSD+PUR. La scurt timp, însă, a renunţat şi a trecut de partea Alianţei DA, cu care a intrat la guvernare. S-a retras şi de acolo, la finalul lui 2006. În 2008, care previziona un mariaj guvernamental PDL – PSD, a intrat în alianţă cu social-democraţii, până în 2011, când a încheiat Alianţa de Centru-Dreapta, alături de PNL. Apoi, împreună cu PSD, au format USL.

2. Punerea la dispoziţia prietenilor politici a studiourilor televiziunilor din Trustul Intact. Despre ex-senatorul Dan Voiculescu, fondatorul PC şi al Trustului Intact, se poate spune că a fost omul de care liderii USL au depins pentru a ajunge, în 2012, la putere. Au beneficiat de intensă expunere mediatică pozitivă şi au fructificat electoral roadele agresivelor campanii mediatice negative îndreptate împotriva adversarilor lor politici. Deşi logoreea live nu este echivalentul eficienţei actului de guvernare, liderii USL obţinuseră, în schimb, ceea ce i-a interesat mai mult decât actul de guvernare: menţinerea cotei de popularitate. Logic, pragmatic, era ca şi beneficiarii spaţiilor de emisie să ofere ceva în schimb, nu? Sau măcar să promită.

3. Campaniile mediatice sinonime cu linşajul prin presă – gândite în interiorul trustului de presă transferat pe numele fiicei sale –, îndreptate, în mare parte, împotriva unor judecători ai ÎCCJ şi membri ai CSM. De altfel, după parlamentarele din decembrie 2012, OSCE declara că o parte a presei ţinteşte, fără drept, deasupra poziţiei de a patra putere în stat: „Un exemplu clar de manipulare politică a presei este Trustul Intact“.

4. Joaca de-a şi cu Parlamentul, doar pentru a plimba dosarul între instanţe şi a trage de timp. Prima dată, dl Voiculescu a părăsit Parlamentul în septembrie 2007, după ruptura Alianţei DA. Atunci a invocat lipsa de susţinere a proiectelor PC. I-a trecut supărarea în 2008, când s-a înscris şi a câştigat un nou mandat. În iunie 2012, însă, a demisionat din nou. Pe motiv de respingere a unui proiect privind dublarea sancţiunilor pentru evaziune fiscală. Imposibil de crezut: ar fi avut posibilitatea să-şi mai dea demisia din motive similare. Din 37 de iniţiative legislative pe care le-a avut în mandatul încheiat prematur, mai mult de 20 fuseseră respinse. În iunie 2012, însă, dosarul de corupţie se apropiase de final, la ÎCCJ, o instanţă ce se dovedise necontrolabilă şi ameninţătoare, odată cu condamnarea lui Adrian Năstase. Cum competenţa ÎCCJ fusese atrasă de calitatea de senator, demisia lui din Parlament a determinat mutarea procesului la Tribunalul Bucureşti. Atrăgând astfel după sine posibilitatea prelungirii termenului de finalizare a dosarului. Tentaţia de a fi, oficial, în rândurile din faţă ale politicii – cu beneficiile care decurgeau de aici – a fost mare. După instalarea la putere a Guvernului USL, s-a înscris din nou în cursa pentru parlamentare. În decembrie 2012 a ajuns senator. Numai că, după alegeri, Dosarul ICA s-a întors pe teren minat, la ÎCCJ. Pentru că problemele nu dădeau semne că se vor rezolva, cum probabil şi-a făcut calculele sau, poate, după cum i se promisese, dl Voiculescu nu s-a prezentat să depună jurământul, fiind doar senator de facto, nu şi de jure. După scandal şi presiuni mediatice, în ianuarie 2013 a demisionat. A treia oară. Motivând că vrea să se pună la dispoziţia anchetatorilor. Era, oricum, obligat să o facă… Diferenţa era dată de instanţa în faţa căreia urma să răspundă. A reuşit, astfel, să evite Curtea Supremă, dosarul ajungând la Curtea de Apel Bucureşti. Calculul d-lui Voiculescu s-a dovedit, însă, greşit.

În 5 august 2014, după şase ani de proces – şase ani de la trimiterea în judecată –, de veritabil maraton judiciar, un complet al Curţii de Apel Bucucreşti – compus din judecătorii Camelia Bogdan şi Mihai Alexandru Mihalcea – a judecat ultimul termen în acest dosar de corupţie. Ce a urmat se ştie. Şi a dovedit failibilitatea unui astfel de sistem şi inutilitatea eforturilor de a-l construi şi întreţine. O lecţie din care, se pare, la trustul patronat de familia Voiculescu nu s-a învăţat nimic.

Concluzia după ziua de ieri este că Antena 3 e tot aici. Şi nu e victimă, cel puţin nu a Justiţiei, nu a vreunei instituţii a statului. Eventual, victimă a propriului patronat.

Articol publicat şi în Puterea a Cincea, pe Contributors.ro şi în Revista 22.