Să ne imaginăm că, mâine, la şefia unei structuri din sistemul de siguranţă naţională sau în CSAT va ajunge un individ cu legături în sfera criminalităţii organizate transfrontaliere, poate a terorismului, care va avea acces la informaţii secrete şi le va fructifica. O vreme, poate ani, până când îi va ajunge dosarul în Justiţie. Se va invoca, din nou, acelaşi argument iresponsabil: „Dacă se cereau informaţii despre el, se primeau”?

Alina Bica, Horia Georgescu, Darius Vâlcov. Aparent nu e nicio legătură între ei. Ce au în comun? Toţi sunt foşti şefi ai unor instituţii de mare importanţă ale statului: DIICOT, ANI, Minister de Finanţe şi, implicit CSAT – deci, unele, parte a sistemului de siguranţă naţională. Toţi se regăsesc în dosare ale DNA, suspectaţi de implicare în acte de mare corupţie. Toţi au ajuns în funcţii importante de conducere, la mult timp după presupusa comitere a faptelor pentru care sunt, acum, cercetaţi de DNA. În ciuda scheletelor pe care, se pare, le-ar fi avut în dulap, în cazul niciunuia dintre ei nimeni nu-şi asumă responsabilitatea pentru numirea lor în funcţii-cheie. Şi nimeni nu este tras la răspundere. Aşa s-a întâmplat în cazul Alinei Bica, în momentul numirii căreia SRI a ştiut despre problemele pentru care, acum, e cercetată – a şi oferit sprijin informativ DNA –, dar nu l-a informat pe şeful statului. De ce? Răspunsul năuceşte. „Dacă cerea (informaţii – n.m.), primea”, declara, recent, un membru al Comisiei parlamentare de control al SRI, senatorul PSD Daniel Savu, propovăduind un fel de siguranţă naţională făcută după precepte evanghelice… După toate probabilităţile, responsabilitatea nu şi-o va revendica nimeni nici în celelalte două cazuri.

Nu vorbesc, acum, despre vinovăţia sau nevinovăţia celor trei. Este prematur, înainte de pronunţarea unei sentinţe. Vorbesc despre modul în care un om asupra căruia planează grave semne de întrebare este lăsat să acceadă într-o funcţie de o asemenea importanţă. Unul, şef al DIICOT, structura anti-Mafia, propus de ministrul Justiţiei şi numit de şeful statului. Altul, preşedinte al ANI – instituţia mult şi pe bună dreptate lăudată în rapoartele de ţară MCV –, numit în funcţie de către Senat, după selecţia făcută de Consiliul Naţional de Integritate, un organism aflat sub control parlamentar. Al treilea, nu doar ministru al Finanţelor, numit de premier şi învestit de Parlament, ci, automat, şi membru al CSAT, instituţia responsabilă de strategia de securitate naţională, de strategia militară, de cea de siguranţă naţională. Şi mai vorbesc despre efectul pe termen mediu pe care implicarea în dosare penale de corupţie – chiar şi, ipotetic vorbind, numai în fază incipientă a anchetei –, îl poate avea asupra imaginii întregii instituţii şi a eficienţei activităţii acesteia. Decredibilizând-o, demonetizând-o şi, finalmente, vulnerabilizând-o. Or, în momentul de faţă, se pare că nimeni nu-şi asumă vulnerabilizarea, în acest mod, a unor instituţii ale statului de drept. Pentru că legea permite o neasumare a responsabilităţii.

Teoretic, instituţia care ar trebui să prevină situaţii de genul acesta este SRI. Care, potrivit Legii privind organizarea şi funcţionarea sa, 14/1992, „organizează şi execută activităţi pentru culegerea, verificarea şi valorificarea (sublinierea mea – n.m.) informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi contracarării oricăror acţiuni care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţiei naţionale”. Prin valorificare înţelegând, logic, că, după ce SRI verifică informaţiile pe care le obţine, are obligaţia să le dea altor instituţii. O prevedere infirmată, însă, parţial, într-un articol ulterior. Care, la o adică – aşa ca în cazul Alinei Bica, de exemplu – permite o eschivare a autorităţilor de răspundere. La art. 4, legea spune că SRI verifică şi oferă date cu privire la persoanele care urmează să ocupe funcţii în instituţii publice, funcţii ce presupun accesul la informaţii şi activităţi cu caracter secret de stat sau care nu pot fi divulgate, dar o face „la cererea conducătorului instituţiei publice, regiei autonome sau societăţii comerciale”. În plus, la acelaşi articol se arată că fac excepţie de la aceste prevederi judecătorii, procurorii, funcţionarii publici din MApN şi MAI, cei din Ministerul Justiţiei, din SIE şi din SPP, „care îşi stabilesc măsuri proprii de apărare a secretului de stat, potrivit legii”. Nu se spune, deci, cine solicită informaţia când vine vorba despre numirea însuşi şefului instituţiei. Una e modul în care un angajat respectă sau nu secretul de stat cu care operează, şi alta e accederea cuiva, printr-o funcţie înaltă, la informaţii secret de stat.

Extrapolând, chiar forţând un pic nota, să ne imaginăm că, mâine, la şefia unei structuri din sistemul de siguranţă naţională sau la vârful unui minister cu reprezentativitate în CSAT va ajunge un individ cu legături în sfera criminalităţii organizate transfrontaliere, poate a terorismului, care va avea acces la informaţii secrete şi le va fructifica. O vreme, poate ani, până când îi va ajunge dosarul în Justiţie, de exemplu. Se va invoca, din nou, acelaşi argument iresponsabil: „Dacă se cereau informaţii despre el, se primeau”?

Nu ar fi firească o revenire asupra acestei legi, care să oblige SRI la verificări ale tuturor celor care ajung în vârful unor structuri de siguranţă naţională şi, apoi, la informări ale celor responsabili de aceste numiri? 

Articol publicat şi în Revista 22.