Se spune că fiecare perioadă are valorile pe care le merită. Cu acest principiu în minte, se pot trage nişte concluzii nu foarte optimiste legate de vremurile pe care le trăim şi personajele „pe val”. În Timişoara antebelică, interbelică şi chiar pe anumite perioade din „epoca de aur”, centrul oraşului era ocupat, în zonele cu clădiri mari, vechi, reprezentative, de protipendada urbei, în sensul bun al cuvântului. Părea oarecum normal ca la câteva sute de metri de Primărie să locuiască profesori universitari de renume, chirurgi celebri, oameni de cultură, arhitecţi sau ingineri. Era în spiritul unei meritocraţii din care azi nu a mai rămas aproape nimic. Multe din imobilele din aceleaşi zone sunt ocupate acum de un alt gen de „protipendadă”, cunoscută bine de timişoreni. Personajele pitoreşti care acum întind covoare cu fir „dă haur” la uscat pe gardurile Parcului Rozelor sau transformă malurile Begăi în propria grădină sau, după caz, în propria ghenă sau toaletă pare să fi devenit un fel de „marcă locală”.

La fel de interesante ca personajele în sine sunt însă şi poveştile prin care statul sau chiriaşii ori chiar proprietarii de drept au pierdut aceste imobile, sub deviza retrocedării „in integro”. Care retrocedare, la fel ca revoluţia, s-a dorit a fi ceva şi a ieşit cu totul altceva. Aşa s-a ajuns acum ca Primăria să negocieze cu baştanii păsuiri, pe bani grei, pentru ca o secţie de spital retrocedată să nu se trezească cu bolnavii în pijama şi perfuzii pe stradă, de pe azi pe mâine, sau să nu fie ocupată peste noapte de mobilele „rococo” ale proprietarului legitimat de instanţă. Aşa au fost distruse case de patrimoniu simbol pentru Timişoara iar municipalităţii i s-au impus „scoruri” de ordinul milioanelor de euro pentru a răscumpăra nişte imobile pierdute mult prea uşor la judecătorii şi tribunale. „Prea uşor” e un cuvânt blând, raportat la cazurile notorii de retrocedări cu cântec din urbe. La Spitalul de Copii, statul, prin Ministerul Sănătăţii, a găsit de cuviinţă să-i retrocedeze proprietarului şi secţii care nu erau ale lui, fiind construite cu zeci de ani după naţionalizare, iar acum vina e pasată între foşti şi actuali secretari de stat şi comisii plătite cu retribuţii grase, dar din care acum nimeni nu mai recunoaşte că făcea parte. După aproape un deceniu Primăria a avut revelaţia să constate că pe strada Romulus se retrocedaseră nişte imobile de milioane de euro, în baza unor documente măsluite grosolan unui „om invizibil”, un prezmutiv cetăţean maghiar care apare în zeci de dosare de retrocedare şi care, evident, nu poate fi tras la răspundere pentru simplul motiv că nu există, fiind inventat de baştanii timişoreni specializaţi pe astfel de cazuri. S-au răscolit arhive, s-au găsit prin Germania „moştenitori de drept”, care nu aveau în comun cu fostul proprietar decât numele şi acela cu câteva litere diferite. S-au dat de-a valma „în natură” şcoli, spitale, sedii de instituţii, fără ca nimeni să-şi pună problema unde şi cum vor fi mutaţi „evacuaţii”. Iar acum, după anii nebuni de „restitutio in integro” made in Timişoara, se marşează pe o altă deviză fabuloasă: „e prea târziu să se mai schimbe ceva.” Nu că ar exista voinţa sau dorinţa să se schimbe ceva. Avocaţii îşi aduc aminte de cazuri antologice, în care foşti reprezentanţi ai Primăriei în instanţă făceau licitaţii ad-hoc la uşa sălii de judecată, şi „uitau” să se prezinte le termene decisive. O întreagă filieră de „lipitori” administrativo-juridice au pus umărul la situaţia de azi. Iar statul, respectiv administraţia locală, deja nu mai pare să aibă soluţii şi nici banii necesari pentru a rezolva problemele generate de retrocedările „după ureche”. Aceasta în condiţiile în care 150.000 de dosare de retrocedări aşteaptă încă să fie soluţionate la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor. Din acestea, câteva sute sigur vizează şi Timişoara, probabil fiind vorba de aceleaşi clădiri din zona centrală. Rămâne în acest sens speranţa că, la fel ca în judeţul vecin, Arad, nu vor fi cazuri de retrocedare a unor localităţi întregi, pe zeci de mii de hectare. Altfel, „master-planurile” locale de dezvoltare urbanistică ar trebui să cuprindă măcar un capitol numit, simplu, „Strămutare.”