Scandalul aleşilor U.S.L. cu probleme de integritate este din nou în toi, după puseul înregistrat în august. Crin Antonescu vrea amnistierea conflictului de interese, proiect pe care anunţă că-l va depune săptămâna viitoare, iar în ceea ce priveşte incompatibilităţile, “un recurs în interesul legii”. Radu Mazăre vrea şi el o amnistie pentru toţi aleşii locali aflaţi deja în stare de incompatibilitate. Am invitat-o pe Laura Ştefan, expert anticorupţie la Expert Forum, co-autor, alături de Septimius Pârvu, al studiului “Conflicte de interese şi incompatibilităţi în România”, să explice ce repercusiuni ar implica astfel de decizii.
“Înţeleg că se doreşte eliminarea cu totul a noţiunii de incompatibilitate”
Zilele trecute, modificarea legii A.N.I. a fost, din nou, adusă în discuţie – după “revolta primarilor incompatibili”, din vară. Acum, de către P.N.L., care invocă faptul că reglementările în materie de integritate ar trebui să vizeze doar derapaje instituţionale care privesc conflictul între public şi privat şi care spune că, în majoritatea entităţilor administrativ-teritoriale reprezentate în adunarea generală a societăţilor comerciale de către primari, aceştia au doar sub 1% din dreptul de vot, deci nu ar fi o problemă. Cum comentaţi aceste aprecieri?
Din aceste afirmaţii, înţeleg că se doreşte eliminarea cu totul a noţiunii de incompatibilitate şi menţinerea în legislaţie doar a noţiunii de conflict de interese. Cred că este o eroare, pentru că nu doar în România există această noţiune de incompatibilitate. Până la urmă, dacă cineva decide să ocupe o funcţie importantă în sectorul public, îşi asumă şi restricţiile pe care le impune aceasta. De altfel, şi în sectorul privat există incompatibilităţi, care sunt trecute în legile speciale ale diverselor profesii.
Revenind la primari, însă. Reprezentanţii P.N.L. spun că este inutil să avem o interdicţie între funcţia de primar şi funcţia de reprezentant al instituţiei respective a Primăriei în companiile de interes local. Logica din spatele acestei incompatibilităţi este tocmai aceea că Primăria şi primarul ar trebui să poată controla activitatea acestor societăţi de interes local şi să vadă dacă sunt sau nu mulţumiţi de tipul de servicii pe care acestea le prestează către comunitate. Or, dacă primarul este implicat chiar în procesul de luare a deciziilor în cadrul societăţii, atunci rămâne un mare semn de întrebare cu privire la capacitatea acestuia de a mai cenzura, în calitate de primar, felul în care societatea îşi desfăşoară activitatea.
În spatele acestor incompatibilităţi – care pot fi discutate oricând, dacă e cazul sau nu e cazul să existe o anumită incompatibilitate în legislaţie – există nişte raţiuni şi cred că trebuie luate una câte una, înţelese, şi apoi discutată raţiunea care stă în spatele intenţiei respectivei incompatibilităţi.
Crin Antonescu vrea amnistierea conflictului de interese, proiect pe care anunţă că-l va depune săptămâna viitoare. Radu Mazăre vrea şi el o amnistie pentru toţi aleşii locali aflaţi deja în stare de incompatibilitate. Legal, e posibil ca aceste idei să fie puse în aplicare? Dacă se va ajunge aici, la ce repercusiuni ne putem aştepta?
Orice se poate, dar trebuie să înţelegem că amnistia conflictului de interese ar însemna practic ştergerea răspunderii penale pentru o faptă penală care există reglementată astăzi în Codul Penal. E o decizie foarte importantă. Este ca şi cum am dezincrimina furtul şi i-am ierta pe toţi cei care au săvârşit această faptă şi au fost condamnaţi până acum. Cred că se foloseşte prea lejer această ameninţare cu dezincriminarea.
Există posibilitatea să fie invocat ca şi precedent şi să se aplice ulterior şi în cazul altor infracţiuni?
Sigur că da. Noi, în România, nu prea avem amnistie generală trecută prin lege. Adică, nu este un instrument folosit frecvent de Parlamentul României. Mai există situaţii în care preşedintele graţiază. Dar atunci vorbim despre situaţii particulare în care preşedintele iartă anumite pedepse, dar aceste situaţii sunt extrem de rare. Amnistia generală pentru o anumită infracţiune mi se pare o chestiune foarte gravă şi cred că e o problemă care ar trebui discutată la nivelul societăţii. De ce să spunem că este în regulă să semnezi contracte cu propria firmă? Pentru că aici nu mai e vorba doar despre incompatibilităţi. Conflictul de interese este acea situaţie în care, folosindu-ţi funcţia publică, îţi generezi un beneficiu personal. Adică, de exemplu, semnezi contracte cu instituţia pe care o reprezinţi. Contracte de milioane de euro. E în regulă să se întâmple aşa ceva?
Ce presupune recursul în interesul legii, în ceea ce priveşte incompatibilităţile – “soluţie” venită dinspre liderul P.N.L.?
Recursul în interesul legii poate fi introdus atunci când există soluţii divergente definitive, pronunţate pe o chestiune de speţă. Adică, de exemplu, instanţele dintr-o anumită regiune spun că într-o anumită situaţie se pune problema existenţei unei incompatibilităţi, iar altă instanţă, din altă regiune, spune, într-o situaţie similară, că nu există incompatibilitate. În măsura în care există practică judiciară divergentă, sigur că se poate pune în discuţie introducerea de către procurorul general a unui recurs în interesul legii. Dar deocamdată nu am văzut această practică judiciară definitivă, care să fie neconcordantă.
Sunt voci care acuză că asociaţiile de dezvoltare intercomunitară ar fi un fel de puşculiţe de partid, asupra cărora Statul nu are practic control. Stau sau nu stau lucrurile aşa?
Ar trebui luate întâi la puricat toate relaţiile contractuale în care intră aceste asociaţii de dezvoltare intercomunitară şi văzut unde ajung până la urmă banii, care sunt companiile care prestează servicii – şi nu doar compania care semnează contractul, ci şi companiile care sunt ulterior subcontractate de compania principală pentru a presta servicii pentru aceste entităţi supralocale. Nu a făcut, însă, nimeni o analiză temeinică. Este şi foarte greu să o faci –, fiindcă, dacă numele primei firme care semnează contractul există într-adevăr, numele firmelor subsecvente lipsesc. De foarte multe ori, aceste servicii sunt ulterior subcontractate de firma care a fost contractată iniţial, ajungând într-adevăr, pare-se, la firme apropiate partidelor sau persoanelor politice care ocupă funcţii importante în aceste agenţii de dezvoltare intercomunitară.
“În contextul în care suntem monitorizaţi de C.E., politicienii români ar trebui să
se gândească bine la ce fel de iniţiative parlamentare introduc în Legislativ”
Reprezentantul Sindicatelor Cadrelor Militare Disponibilizate, colonelul Dogaru, anunţa, în vara anului trecut, că alianţa sindicală pe care o reprezintă a semnat cu liderii U.S.L. o înţelegere secretă ce defineşte ca obiectiv desfiinţarea D.N.A., a A.N.I., a C.N.S.A.S. şi a Curţii Constituţionale. Există această posibilitate? Dacă-şi va asuma cineva această decizie, care sunt posibilele repercusiuni pe care le va implica desfiinţarea A.N.I., a D.N.A., de exemplu?
Elucubraţiile domnului Dogaru sunt una. Dar declaraţiile politice ale liderilor politici importanţi – şi-mi amintesc de domnul Antonescu, de exemplu – sunt cu totul altceva, şi au o mai mare greutate. Îmi aduc aminte de declaraţii politice prin care se exprima o dorinţă fermă de desfiinţare a instituţiilor anticorupţie, D.N.A. şi A.N.I. Ba chiar şi C.N.S.A.S. a făcut parte din această listă a instituţiilor a căror dispariţie era dorită de oamenii politici. Acest lucru este posibil prin lege, dacă asta e voinţa Parlamentului, dar cred că în contextul în care suntem monitorizaţi în continuare de Comisia Europeană, în condiţiile în care corupţia şi lupta împotriva corupţiei sunt chestiuni foarte importante în România – care, după cum vedem, fac aderarea la Spaţiul Schengen un deziderat îndepărtat –, politicienii români ar trebui să se gândească bine la ce fel de declaraţii dau în public şi, mai ales, la ce fel de iniţiative parlamentare introduc în Legislativ.
Desfiinţarea Curţii Constituţionale este o chestiune un pic mai complicată pentru că instanţa constituţională este trecută în Constituţie, nu ai cum să desfiinţezi C.C.R. printr-o lege. Sigur, se poate pune în discuţie – şi-mi aduc iarăşi aminte de liderul P.N.L., în vara lui 2012, – independenţa C.C.R., şi au mai fost ameninţări la adresa judecătorilor constituţionali proferate de către liderul P.N.L. Mai multă maturitate nu ne-ar strica, pentru că nici cu absorbţia fondurilor europene nu stăm prea bine, se pare că nici cu Schengen-ul nu stăm bine. Când toate lucrurile merg prost, poate că ar trebui să laşi să-şi facă treaba măcar instituţiile care merg bine în ţară.
“Firesc este ca imunitatea să nu protejeze împotriva anchetelor penale”
Comisia Juridică a Senatului a dat, marţi, aviz negativ pentru începerea urmăririi penale în cazul lui Varujan Vosganian, acuzat de subminarea economiei naţionale. Dovadă clară de dispreţ faţă de Constituţie. E doar unul din multele cazuri în care parlamentarii se fac luntre şi punte pentru a-l scăpa pe unul sau pe altul de cercetarea penală. Există vreo modalitate de a-i obliga pe parlamentari să accepte limitele constituţionale ale Legislativului, să nu mai facă abuz de imunitate?
Din păcate, nu există. Şi, tot din păcate, a devenit o practică în Parlamentul României respingerea cererilor venite dinspre procurori de ridicare a imunităţii pentru miniştri şi foşti miniştri. De cealaltă parte, preşedintele a ridicat imunitatea în ceea ce-l priveşte pe domnul Adrian Videanu.
Firesc este ca imunitatea să nu te protejeze împotriva anchetelor penale, ci doar împotriva unor acuze absurde: când de exemplu, eşti acuzat că ai furat luna de pe cer. Dar Parlamentul României se substituie Justiţiei, iar lucrul acesta a fost criticat de-a lungul timpului. Practica se schimbase în bine, începuseră să dea aceste voturi de ridicare a imunităţii, după care, iată, ne-am întors la vechile practici. Asta, după o încercare, în primăvara acestui an, de introducere în lege a unor prevederi care practic să facă imposibilă ridicarea imunităţii parlamentare, prevederi care au fost anulate de C.C.R., în două rânduri, şi care nu se mai regăsesc azi în statutul parlamentarului. Dar asta nu pentru că nu ar fi încercat parlamentarii să le introducă, ci pentru că a existat o instanţă de control constituţional care să le invalideze intenţiile.
Ultimele comentarii