Un puzzle încă nereconstituit pe de-a întregul, alcătuit din mărturii ale revoluţionarilor de atunci şi din frânturi de biografii, pe alocuri retuşate, menite parcă să distorsioneze în mod deliberat adevărul istoric, astfel se înfăţişează, la împlinirea a 25 de ani, Revoluţia Română izbucnită în Decembrie 1989 la Timişoara. Am căutat să obţinem, reflectate în mărturii multiple, imaginea unor evenimente care s-au succedat în acele zile şi care s-au soldat cu moartea unor oameni nevinovaţi. O parte dintre aceştia, răpuşi de gloanţe pe treptele Catedralei, în vreme ce uşile acesteia erau închise. Din ordinul cui anume, istoria oficială nu a izbutit să stabilească încă…

Revoluţia confiscată

“Dacă e să îmi spun părerea acum, la 25 de ani de la cele întâmplate la Revoluţie, pot afirma: «S-au luptat câte două grupări din Securitate şi Armată. Acum îi ştim doar pe învingători. Ei sunt gaşca cripto-comunistă din eşalonul 2»”, scrie, pe blogul său, într-o evaluare retrospectivă a cursului evenimentelor ultimilor 25 de ani, timişoreanul Corneliu N. Vaida, primul purtător de cuvânt al revoluţionarilor şi al Armatei de după Revoluţie.

Acesta repertoriază în scris, într-un inventar al trăirilor acelor zile, sentimente din registre dintre cele mai diferite, de la exaltarea trăită la aflarea veştii că „s-a pornit” Revoluţia, teama trăită apoi de sine în duba Miliţiei, ura, îndârjirea şi neputinţa trăite în faţa Armatei care a tras în mulţime şi a ucis manifestanţi, teama şi apoi nepăsarea entuziastă trăite cocoţat pe peretele Judeţenei de partid, tristeţea aflării veştii că un prieten ţi-a fost ucis, fervoarea entuziastă şi curajul inconştient care l-au determinat să plece în scotocirea podurilor de case după teroriştii care împuşcau civili nevinovaţi, compasiunea faţă de răniţii vizitaţi în spitale împreună cu reprezentanţii presei internaţionale şi mândria de a fi fost parte la ceea ce acum, privind peste timp, Corneliu N. Vaida numeşte “iluzia victoriei”. Despre toate aceste întâmplări şi despre multe altele, Corneliu N. Vaida a istorisit, într-o postare recentă, în care admite că a scris despre zilele de atunci ale Revoluţiei, în care s-a implicat cu întreaga fervoare a celor 27 de ani pe care îi avea, “cu tristeţe, cu tristeţea celui care, deşi are o recunoaştere oficială a faptelor sale semnată de preşedintele ţării , este – laolaltă cu alţi luptători pentru victoria Revoluţiei – desconsiderat de Stat şi de majoritatea semenilor”. Şi aceasta pentru că, în confuzia care a urmat, generată de mistificarea deliberată a adevărului de către cei care au preluat atunci frâiele puterii, “cuvântul «revoluţionar» a căpătat sens peiorativ…”.

Aşa se face că, la 25 de ani de la momentele de început ale Revoluţiei Române din Decembrie 1989, numeroase elemente de incertitudine persistă încă, iar cei care se fac responsabili de moartea civililor neînarmaţi care au îndrăznit să îşi clameze, pe străzile oraşului, dreptul la libertate, se ascund în spatele unor tăceri complice şi al unor vinovăţii colective. Iar, în haosul creat, nu puţine dintre personajele cu rol incert în istoria acelor zile au izbutit să se refugieze mai întâi în penumbră, spre a-şi urzi de acolo biografii retuşate abil, menite anume să şteargă urmele unui trecut cu iz îndoielnic. Apoi, exponenţi ai eşalonului secund al fostului regim au ieşit la lumină, fiind propulsaţi treptat în prim-planul actualei Puteri. Şi, din puzzle-ul de informaţii amestecate, plăsmuit imediat după Revoluţie în laboratoarele acestei noi Puteri, peste care s-a aşternut, grea, deasupra Dosarelor Revoluţiei, tăcerea, întreg adevărul acelor zile apare, cu fiecare an ce trece, din ce în ce mai dificil de recompus şi de restituit…

Bisericile din Timişoara, obediente faţă de reprezentanţii regimului comunist

Seara de 17 decembrie 1989, duminica sângeroasă a României comuniste a adus cu sine primele victime, dar şi primele mari semne de întrebare, la care nimeni nu a dat încă un răspuns clar, nici acum, la 25 de ani de la Revoluţie. În acea seară, au fost împuşcaţi oameni în zone din apropierea Catedralei, în porţiunea de stradă care lega Catedrala de Cinematograful Capitol. Au murit atunci Vasile Balmuş (25 ani), Margareta Caceu (40 ani), Mariana Silvia Caceu (37 ani), Dumitru Constantin Gârjoabă (24 ani), Constantin Iosub (17 ani), Andrei Istvan (42 ani), Angela Elena Sava (25 ani) şi Ioan Stanciu (42 ani). În afară de Andrei Istvan, care a încetat din viaţă la spital, în 18 Decembrie 1989, restul celor răpuşi au fost arşi la crematoriu.

Seara de 18 Decembrie 1989 a însemnat, din nou, deschiderea focului, în rafale succesive, asupra unor grupuri de tineri care se aflau pe treptele Catedralei, cu lumânări aprinse în mâini. Şi-au pierdut atunci viaţa Sorinel Dinel Leia (23 ani) şi, la capătul unei alte rafale de împuşături, Ioan Măriuţac (20 ani) şi Vasile Marius Nemţoc (19 ani). Doi dintre cei ucişi – Sorinel Dinel Leia şi Ioan Măriuţac – au fost găsiţi, în ianuarie 1990, în groapa comună din Cimitirul Eroilor.

Potrivit relatărilor unui martor ocular despre episodul uciderii acestor tineri, pe treptele Catedralei, citat de revoluţionarul Marius Mioc, în cartea sa Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost, rezultă că, atunci când mulţimea a strigat “Soldaţi, uniţi-vă cu noi!”, militarii au urcat în TAB-uri şi le-au pornit prin faţa manifestanţilor înspre staţia de tramvai, pentru a împrăştia mulţimea de acolo. “Când TAB-urile au trecut prin faţa noastră, miliţienii (…) au tras un foc de avertisment. Noi ne-am îmbulzit să intrăm în catedrală. Catedrala are uşă dublă, dar la îmbulzeală, una din uşi s-a închis. Stăteam ghemuiţi, încercând să ne strecurăm înăuntru. Eu şi încă o persoană, despre care mai apoi am aflat că se numea Sorin Leia, am ridicat capul să vedem ce se întâmplă, când s-a tras o rafală printre noi, de jos în sus. Leia Sorin a fost nimerit în mijlocul frunţii. Glonţul care a ieşit din capul lui m-a atins şi pe mine la baza gâtului, în partea dreaptă. Am simţit ca o arsură, am băgat capul «la cutie» şi m-am strecurat încet-încet înăuntru. Nişte tineri au văzut că Leia e împuşcat şi l-au târât în Catedrală. Deşi împuşcat în frunte, Leia nu pierduse mult sânge şi încă mai respira. Când capul i-a atins cimentul, brusc s-a făcut sub cap o baltă de sânge”, a consemnat, pe blogul său, Marius Mioc, citându-l pe martorul ocular Gliguţă Avram. 

Ce a fost în 17 şi 18 Decembrie, la Catedrală?

Am căutat să refacem, din declaraţii ale unor persoane care au fost implicate nemijlocit în Revoluţia din Timişoara, o parte din informaţiile referitoare la un episod simptomatic pentru ceea ce a însemnat încercarea post-revoluţionară de mistificare a adevărului. Episodul asupra căruia ne-am îndreptat atenţia a fost cel legat de partajarea responsabilităţilor celor implicaţi în decizia de închidere a uşilor Catedralei Mitropolitane, în zilele de început ale Revoluţiei din Timişoara. O serie de voci îl acuză pe actualul senator PSD Ilie Sârbu – în Decembrie 1989, preot-consilier la Mitropolia Banatului – că poartă această responsabilitate. De altfel, un fost coleg de-al său de partid, fostul senator PSD Valer Marian, i-a şi făcut o plângere penală pentru acest motiv.

Valer Marian: “Consilierul Mitropoliei, Sârbu Ilie, a închis şi a baricadat uşile Catedralei, în 17 Decembrie 1989”

În ceea ce priveşte implicarea lui Ilie Sârbu în evenimentele petrecute în primele zile ale Revoluţiei din Timişoara, fostul senator PSD Valer Marian a depus o plângere penală pe numele acestuia. Consemnând că “în timpul evenimentelor sângeroase de la Timişoara, din Decembrie 1989, fără a avea sarcini în acest sens, din pur exces de zel, numitul Sârbu Ilie a raportat, de mai multe ori pe zi, legăturii sale operative ierarhic superioare din Centrul de Informaţii Externe, tot ce afla şi avea în raza vizuală de observaţie din perimetrul Catedralei Mitropolitane Ortodoxe (…)Totodată, din centrala UM 0544/102, şeful colonelului Găină Constantin i-a ordonat acestuia să întrerupă imediat orice iniţiativă a numitului Sârbu Ilie, deoarece evenimentele în desfăşurare nu privesc ordinul său de misiune şi nici competenţele Departamentului Securităţii Statului, contravenind ordinului expres al şefului acestuia de neimplicare împotriva acţiunilor populaţiei”.

În acelaşi document, Valer Marian consemnează că, din străinătate, de acolo de unde se afla la un congres ecumenic internaţional, Mitropolitul Banatului ÎPS Nicolae Corneanu i-ar fi transmis preotului-consilier Ilie Sârbu, după momentul represiunii armate a manifestanţilor, pe treptele Catedralei, să nu îl implice în deciziile şi în acţiunile sale. Valer Marian consemnează în plângere şi că în 17 Decembrie 1989 când, “la ordinul şi exemplul personal al generalului Chiţac Mihai, din Ministerul Apărării Naţionale, a fost declanşat foc de arme automate asupra populaţiei civile din Piaţa Catedralei, mulţimea s-a retras să se adăpostească în Catedrală.” Atunci, adaugă Valer Marian, “din propria iniţiativă, consilierul Mitropoliei, Sârbu Ilie, a închis şi a baricadat uşile Catedralei, astfel că mai mulţi oameni, care au încercat şi au sperat să se salveze în catedrală, au căzut seceraţi de gloanţe”.

Revoluţionar: “ÎPS Nicolae mi-a spus că nu el a dat o asemenea dispoziţie, dar poate lua asupra sa păcatul…”

Întrebat despre episodul închiderii uşilor Catedralei şi despre posibila implicare a lui Ilie Sârbu în acea decizie, primul purtător de cuvânt al revoluţionarilor şi al Armatei din Timişoara post-revoluţionară, Corneliu N. Vaida, spune că el, personal, nu a fost în preajma Catedralei în după-amiaza zilei de 17 Decembrie: “Ce pot relata despre episodul acela e doar o discuţie purtată în 1990 cu ÎPS Nicolae, când am avut ocazia să însoţesc o delegaţie ministerială norvegiană şi am fost invitaţi la prânz la Mitropolie. Cu toate că protocolul nu prea permitea alt gen de discuţii, fiindcă Revoluţia era prea proaspătă în mintea mea, iar în acea vreme dânsul era învinovăţit de închiderea porţilor Catedralei, m-am scuzat şi l-am întrebat de ce a făcut acel gest. El m-a privit lung şi mi-a spus că nu el a dat o asemenea dispoziţie, dar poate lua asupra sa păcatul…”

Corneliu Vaida mai spune că responsabilitatea pentru uciderea unor oameni nevinovaţi este partajată între cei care au emis efectiv dispoziţiile legate de represalii şi zeloşii funcţionari care au executat fără să crâcnească ordinele superiorilor lor: “Pentru mine, cel care a închis efectiv porţile e la fel de vinovat ca şi cel care a dat dispoziţia! Câţi preoţi erau atunci în lăcaş? Câţi s-au împotrivit acestui ordin samavolnic?”, se întreabă Corneliu Vaida. Apreciind, totodată, că, în afară de acest episod, acelaşi gen de culpă apasă pe umerii comandanţilor Armatei, care au dat atunci ordin să se tragă în mulţime. Aceştia, şi mulţi alţii care se fac vinovaţi de crime împotriva propriului popor, au ales ulterior să se refugieze, laş, în spatele tăcerilor şi al unor vinovăţii colective:

“În 17 Decembrie, prima victimă a Revoluţiei a fost călcată de TAB, la doi metri în spatele meu. Ce era aşa greu de depistat cine a fost la manşa TAB-ului respectiv? Există multe fotografii cu taburile, există jurnale de luptă ale unităţii, ar trebui să existe şi înregistrări ale convorbirilor radio dintre vehicule şi biroul de Operaţii din marea unitate”, mai spune Corneliu Vaida.

O biografie retuşată sau un demers deliberat de distorsionare a istoriei?

Din cartea Timişoara 15 – 21 decembrie '89, publicată  în 1990, de către istoricul Miodrag Milin, rezultă că preotul-consilier Ilie Sârbu ar fi luat cunoştinţă despre o dispoziţie a unor oficiali ai Departamentului Cultelor, potrivit căreia uşile tuturor lăcaşelor de cult din Timişoara trebuiau să fie păstrate închise pe durata întregii zile, cu excepţia intervalului cuprins între orele 7 şi 9 dimineaţa, abia în data de 19 Decembrie 1989. În chip cel puţin ciudat, însă, această dispoziţie a fost aplicată şi înainte de emiterea ei oficială, dacă este să judecăm după cursul evenimentelor din 17 Decembrie, când, în cursul serii, la Timişoara au fost înregistrate primele victime, în zona Catedralei… La momentul când s-a deschis focul, în 17 Decembrie 1989, dinspre Primărie, şi când un autotun al pompierilor a fost mobilizat pentru a-i dispersa pe manifestanţi, în Catedrală avea loc un concert de colinde, programat să se încheie la ora 19. Ţipetele mulţimii şi zgomotul împuşcăturilor au pus capăt, însă, concertului mai devreme decât era plănuit. Cei prezenţi în Catedrală au fost nevoiţi să plece. Iar uşile lăcaşului de cult au fost, imediat după aceea, încuiate.

Ilie Sârbu, susţinea, în 1990, citat tot în cartea lui Miodrag Milin, că a încercat să nesocotească dispoziţiile Departamentului Cultelor şi vorbea şi despre o ameninţare telefonică, transmisă în dimineaţa de 22 Decembrie, potrivit căreia ar fi urmat să fie incendiată cu o canistră de combustibil clădirea Mitropoliei, dacă reprezentanţii Departamentului Cultelor nu ar fi părăsit-o imediat, încetând constrângerile pe care aceştia le exercitau asupra preoţilor. După acest episod, continuă relatarea evenimentelor din perspectiva lui Ilie Sârbu, în aceeaşi zi, acesta ar fi decis să se adreseze manifestanţilor, din balconul Operei din Timişoara, înainte de fuga cuplului prezidenţial. Ilie Sârbu susţine că ar fi plecat înspre clădirea Operei însoţit de preotul Vasile Sechereş, inspector eparhial, şi de reprezentanţi ai Frontului Democratic Român din Timişoara.

Informaţiile potrivit cărora Ilie Sârbu s-ar fi adresat manifestanţilor înainte de fuga cuplului Ceauşescu sunt contrazise, însă, de mulţi dintre revoluţionarii prezenţi atunci în balconul Operei.

În ceea ce priveşte relatarea potrivit căreia preotul-consilier Ilie Sârbu s-ar fi adresat mulţimii din balconul Operei, înainte de fuga cuplului prezidenţial, Corneliu Vaida spune că informaţia este o minciună: “S-a mai discutat despre asta şi majoritatea celor din balcon au infirmat”.
L-am contactat pe istoricul Miodrag Milin, întrebându-l dacă i-au fost aduse la cunoştinţă, în perioada redactării cărţii sau ulterior, date potrivit cărora o parte dintre relatările din 1990 ale lui Ilie Sârbu s-ar fi poziţionat în discordanţă cu realitatea. L-am întrebat, de asemenea, cine era, după ştiinţa sa, administratorul Catedralei Mitropolitane în zilele de început ale Revoluţiei din Timişoara.

Acesta ne-a răspuns că nu cunoaşte astfel de date şi ne-a indicat să discutăm cu preoţi timişoreni care au fost activi în perioada Revoluţiei. “Nu cunosc. Din câte ştiu, preotul Catedralei atunci era Vasile Sechereş. Am vorbit cu dânsul despre Revoluţie”, spune Miodrag Milin, indicându-ne ca posibili interlocutori pe părintele Stelian Borza şi pe părintele Ioan Brânzei.

Am încercat să obţinem un punct de vedere şi de la senatorul PSD Ilie Sârbu. Până la momentul închiderii ediţiei, acesta nu a răspuns apelurilor şi mesajelor noastre.

Revoluţionar: “Bisericile primiseră ordin să scoată siguranţele de la sistemul electric de acţionare a clopotelor şi să ţină încuiate uşile”

Neimplicarea preoţilor şi a funcţionarilor bisericeşti în sprijinul manifestanţilor (cu excepţia unor episoade izolate, relatate de câţiva martori oculari, care evocă o implicare timidă, în ajutorul manifestanţilor, a câtorva preoţi) i-a făcut pe unii dintre participanţii la Revoluţie să îi solicite imperativ, în după-amiaza zilei de 20 Decembrie 1989, unuia dintre administratorii Catedralei, părintele Ioan Botău, să vină de acasă, să descuie uşile Catedralei şi să pună în funcţiune clopotele. Deşi iniţial acesta s-a împotrivit, pretextând că panoul electric al instalaţiei care acţionează clopotele este defect, operaţiunea a fost, totuşi, efectuată, potrivit mărturisilor unora dintre cei prezenţi, de către un revoluţionar – Ioan Beni Oprea – care a repus siguranţele de la panoul electric. Şi aceasta în condiţiile în care relatări despre evenimentele care s-au succedat în acele zile vorbesc despre existenţa unui ordin, primit de la reprezentanţii Departamentului Cultelor, prin intermediul unui secretar responsabil de culte din cadrul Judeţenei de partid Timiş, de a fi defectată, în mod deliberat, instalaţia electrică de tras clopotele. Potrivit aceluiaşi ordin, lumânările din Catedrală ar fi trebuit să fie trimise toate la Protopopiatul Reşiţa.

Chestionat asupra aceloraşi momente petrecute în decursul primelor zile ale Revoluţiei din Timişoara, un alt revoluţionar, Iancu-Radomir Gherman, spune că, după ştiinţa sa, porţile Catedralei erau închise în momentul când unii dintre cei asupra cărora se trăgea au încercat să se refugieze în interiorul clădirii. Acesta afirmă, însă, că nu deţine dovezi directe că închiderea uşilor Catedralei s-ar fi petrecut la ordinul preotului-consilier Ilie Sârbu: „Ceea ce ştiu cu exactitate este faptul că în ziua de 20 Decembrie 1989 s-a discutat în grupul din Operă despre necesitatea de a trage clopotele de la Catedrală fără încetare. Domnul Ioan Chiş a făcut de la Balconul Operei acest anunţ, iar domnul Oprea Beni – cel care a venit cu propunerea – a mers la Catedrală şi, găsind uşile încuiate, a mers la clădirea sediului Mitropoliei ortodoxe, de unde – îndrumat de o călugăriţă – a ajuns la omul care păstra cheile Catedralei şi a aflat de la acesta că primise ordin – valabil pentru toate bisericile din Timişoara – să scoată siguranţele de la sistemul electric de acţionare a clopotelor şi să ţină încuiate uşile. În acea perioadă administrator al Mitropoliei era Ilie Sârbu, dar nu ştiu data când s-a dat acest ordin. Nu ştiu dacă ordinul a fost dat înainte de 17 Decembrie. Domnul Oprea Beni a descuiat porţile Catedralei, a montat siguranţele electrice şi a acţionat sistemul de comandă de la mecanismul care acţiona clopotele”, relatează revoluţionarul Iancu Radomir-German.

În ceea ce priveşte episodul potrivit căruia Ilie Sârbu s-ar fi adresat manifestanţilor adunaţi în Piaţa Operei în dimineaţa de 22 Decembrie 1989, înainte de fuga cuplului Ceauşescu, acesta spune că, în ziua aceea, nu a vorbit niciun preot sau pastor din balconul Operei. Şi că, abia după fuga lui Nicolae Ceauşescu, „a venit şi a vorbit din balconul Operei pastorul Petre Dugulescu şi a mai venit şi o delegaţie a Bisericii Ortodoxe, delegaţie din care făcea parte şi Ilie Sârbu”.

Iancu Radomir-Gherman mai spune că toate aceste informaţii le deţine de la cei care au rămas în permanenţă în clădirea Operei, întrucât, în ceea ce îl priveşte, “am fost trimis, înainte de venirea delegaţiilor Bisericilor, să preiau clădirile Miliţiei şi Securităţii şi nu m-am mai întors la Operă până în data de 26 Decembrie 1989, dată la care am predat armamentul – primit în 22 Decembrie – la unităţile amintite”.