Foto: AIDRom

Au trecut trei ani de la izbucnirea războiului în Ucraina, care a forţat milioane de ucraineni să își părăsească locuințele în căutarea siguranței. Mulți și-au găsit refugiu în vestul României, unde își reconstruiesc viețile, cu sprijinul Centrului Multifuncțional AIDRom (Asociația Ecumenică a Bisericilor din România) din Timișoara.

Centrul Multifuncțional AIDRom le oferă sprijin refugiaţilor ucraineni în cadrul proiectului „Asistența refugiaților la Centrul de Tranzit Timișoara și sprijinirea refugiaților ucraineni”, derulat cu sprijinul Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați.

La împlinirea a trei ani de la invazia Ucrainei de către Rusia şi de la declanşarea războiului, reprezentanţii Centrului Multifuncțional AIDRom au stat de vorbă cu patru ucrainence refugiate la Timişoara. Acestea au fost întrebate cum le-a afectat viața declanșarea conflictului din Ucraina și ce schimbări majore ați experimentat de atunci?

“De la începutul războiului în Ucraina, viața mea s-a schimbat total, iar și eu m-am schimbat. Sunt din Nykolaiv și am o familie mare. Decizia de a părăsi țara nu a fost ușoară și nu toți au fost de acord cu această idee, astfel familia s-a împărțit. A fost greu să-mi las părinții în oraș și să accept că viața mea de dinaintea războiului a fost pierdută pentru totdeauna. Am părăsit țara împreună cu sora mea, nepoata mea și soția fratelui meu – trei femei, un copil și, bineînțeles, pisica. Nu aveam un plan, nu aveam economii suficiente și dispunem doar de lucrurile esențiale. Am fost pe drum mai mult de o săptămână și ne-am confruntat cu numeroase dificultăți. (…) Ce pot spune acum este că, de la începutul conflictului, nu mi-am mai văzut părinții și prietenii, iar de când a început războiul, nu am mai fost acasă în Nykolaiv, pentru că este periculos acolo. Este greu, dar așa încerc să trăiesc. Acum sunt căsătorită, soțul meu este român și suntem fericiți împreună – acesta este probabil singurul lucru care mă face să nu renunț. Am învățat mult pentru a mă adapta la noua viață. Am avut multe provocări și stres. În prezent, lucrez într-o companie română, studiez activ limba română și planific să urmez terapie cu un psiholog, deoarece încă simt efectele războiului.” (Natalia Sibut)

“Am părăsit țara natală, am rămas fără rude și prieteni, fără casă și fără viața obișnuită.” (Galina Zaharchenko)

“A trebuit să las tot ce aveam în Ucraina și să fug în altă țară pentru a mă proteja pe mine și pe copiii mei.” (Veronika Bostan)

“M-a făcut să încep viața de la zero.” (Irina Rocheva)

Foto: AIDRom

Cum au luat decizia de a veni în România și ce provocări au întâmpinat la sosirea aici? – a fost o altă întrebare.

“După ce o bombă a fost aruncată dintr-un avion și a zburat la doar 50 de metri de nepotul meu, lovind pământul, dar – ca prin minune – nefiind detonată, fiica mea (însoțită de cei doi copii) și cu mine ne-am înscris imediat la evacuare și am părăsit Nykolaiv, orașul nostru natal. Mai întâi, am fost întâmpinate de prietenii noștri și am locuit în Gura Humorului, lângă biserică, timp de două săptămâni, iar apoi, împreună cu proprietarii apartamentului, voluntarii ne-au ajutat cu hainele, cumpărăturile și ne-au oferit tot ce aveam nevoie.” (Galina Zaharchenko)

“De fapt, nu existau planuri prestabilite. Când am plecat cu familia mea, prioritatea noastră era să găsim o locuință, apoi să căutăm un loc de muncă și să ne instalăm. Planul inițial a fost Polonia, deoarece limba poloneză este asemănătoare cu cea ucraineană și are graniță cu Ucraina. Am crezut că războiul se va încheia repede și că ne vom putea întoarce acasă. Am petrecut trei zile în Polonia cu prietenii, însă nu am reușit să găsim locuințe, deoarece erau mulți ucraineni, iar școlile erau aglomerate. Nici nu mai puteam locui împreună cu prietenii, deoarece apartamentul era prea mic, având doar două camere, și nu doream să le provocăm disconfort. Am fost sfătuiți să mergem în Germania, unde, din păcate, și acolo era supraaglomerat de ucraineni – pur și simplu nu era loc pentru noi. Ni s-a recomandat să stăm la un hotel și să așteptăm până găsim o soluție, însă ni s-a spus că această așteptare ar putea dura luni întregi, iar noi nu aveam fondurile necesare pentru a sta într-un hotel timp de o lună. Eram în disperare. Unul dintre prietenii noștri ne-a sfătuit să mergem în Bulgaria, unde ni s-a promis că vom găsi locuințe și că vom fi întâmpinați și ajutați. La trecerea graniței cu România, am observat un cort cu steagul ucrainean și am decis să ne oprim; acolo, voluntari care îi ajutau pe ucraineni ne-au întâmpinat, oferindu-ne ceai fierbinte, mâncare și articole esențiale. Am discutat și despre planurile noastre privind Bulgaria; au insistat să le notăm numărul de telefon, lucru care s-a dovedit util. La sosirea în Bulgaria, însă, nu am fost întâmpinate, iar persoana care trebuia să ne aștepte nu a răspuns la apelurile noastre. Eram confuze și supărate. Din fericire, am salvat numărul voluntarilor din România și i-am contactat pentru a le explica situația. Ni s-a transmis adresa la care trebuia să ajungem. România este prima țară care m-a făcut să mă simt «ca acasă». Pe parcurs, am întâlnit oameni foarte amabili care ne-au oferit cazare sau mâncare. Am fost uimiți de compasiunea și ospitalitatea lor. Când am ajuns la destinație, voluntari pe care îi cunoșteam deja ne-au întâmpinat și ne-au oferit apartamentele lor pentru o scurtă perioadă, până ce am găsit o soluție permanentă. A fost o perioadă în care ne-am putut relaxa și redobândi încrederea. Am găsit un loc în care să ne putem instala fără probleme, chiar și cu o pisică. Am fost foarte recunoscătoare și fericite că, măcar, aveam un acoperiș deasupra capului și puteam uita de drumul nesfârșit spre necunoscut. Voluntarii ne-au achiziționat haine și mâncare, deoarece nu aveam altceva, în afară de acte și rucsacuri cu lucrurile esențiale. Am găsit un loc de muncă la distanță pentru o companie ucraineană, ceea ce ne-a fost suficient la început. (…) Încă sunt uimită de deschiderea și amabilitatea oamenilor din România. Pot spune sincer că România mi-a salvat viața.”

“Este dificil să găsești o locuință pentru o familie de zece persoane.” (Irina Rocheva)

Foto: AIDRom

Cele patru refugiate din Ucraine au mai fost întrebate cum au aflat despre proiectul AIDRom, susținut de UNHCR, și cum au fost sprijinite?

“Am beneficiat de sprijin psihologic și financiar.” (Irina Rocheva)

“Am aflat despre proiect de la prietenii din biserica ucraineană care se află acum aici. Mulțumesc tuturor celor implicați, care oferă ajutor atât financiar, cât și în soluționarea problemelor sociale.” (Galina Zaharchenko)

“Am aflat despre UNHCR la sosirea în București, iar despre AIDRom, ulterior, în Oradea.” (Veronika Bostan)

“Voluntarii de la Arad Civic m-au informat despre organizația AIDRom, iar inițiativa s-a dovedit foarte utilă pentru mine. A fost esențial să învăț limba, iar AIDRom mi-a oferit tot ce aveam nevoie, inclusiv vouchere pentru a cumpăra alimente, ceea ce m-a ajutat foarte mult pe mine și pe familia mea.” (Natalia Sibut)

Acestea au vorbit şi despre modul concret în care proiectul AIDRom le-a ajutat să depășească situație dificilă.

“Am beneficiat de asistență în timp util atunci când am contactat AIDRom.” (Irina Rocheva)

“Anul trecut, eu și nepotul meu am trecut printr-o situație dificilă, iar proiectul m-a chemat să vin pentru a primi bonuri de mâncare. Am primit, de asemenea, ajutor umanitar, produse de curățenie și lenjerie de pat.” (Galina Zaharchenko)

“Am primit o mână de ajutor sub formă de vouchere, pachete cu alimente și pungi cu articole de igienă.” (Veronika Bostan)

“ Cursurile de limba română și engleză au fost foarte utile pentru mine.” (Natalia Sibut)

Foto: AIDRom

Ce aspecte ale proiectului le-au ajutat să îşi recâștige echilibrul emoțional și speranța pentru viitor? – au mai fost întrebate.

“Activitățile pentru copii.” (Irina Rocheva)

“Îmi plac întâlnirile organizate de personalul proiectului; acestea reprezintă un mare sprijin emoțional. Mulțumesc tuturor celor care ne-au arătat că le pasă și sper că nu vom rămâne singuri în fața problemelor viitoare.” (Galina Zaharchenko)

“Ei au demonstrat că este posibil să începi totul de la zero, fiind mereu prezenți pentru a te ajuta în orice fel. Oamenii au încredere în AIDRom.” (Veronika Bostan)

“Cred că încă am nevoie de sprijin pentru a-mi recăpăta echilibrul emoțional.” (Natalia Sibut)

Cele patru ucrainence au fost întrebate şi ce rol a jucat comunitatea locală și sprijinul oferit de români în procesul lor de adaptare și integrare?

“O inimă deschisă și un zâmbet.” (Irina Rocheva)

“La început, când am ajuns în Oradea, mai multe familii ne-au ajutat. Au organizat excursii distractive, ne-au oferit sprijin financiar și ne-au susținut. Mulțumiri speciale proprietarului apartamentului nostru și familiei sale, Banda Anka – soțul și fiul ei David – cu care comunicăm foarte strâns.” (Galina Zaharchenko)

“M-a ajutat cu plata locuinței în etapa inițială.” (Veronika Bostan)

“Sprijinul din partea românilor a avut un impact semnificativ asupra integrării mele în România. Am redescoperit încrederea în oameni, am cunoscut persoane noi și m-am apropiat de cultura românească. Au fost organizate diverse evenimente pentru ucraineni, care ne-au ajutat să ne distragem de ororile războiului – și pentru aceasta sunt infinit recunoscătoare.” (Natalia Sibut)

Aceste mărturii, spun reprezentanţii AISRom, evidențiază reziliența refugiaților ucraineni și sprijinul esențial oferit de Centrul Multifuncțional AIDRom din Timișoara. Activitățile din cadrul proiectului „Asistența refugiaților la Centrul de Tranzit Timișoara și sprijinirea refugiaților ucraineni”, derulat cu sprijinul UNHCR, au schimbat vieți, oferind refugiaților stabilitate, demnitate și speranță pentru viitor.