“Demonul amiezii. O anatomie a depresiei”, Andrew Solomon (Ed. Humanitas)

Demonul amiezii. O anatomie a depresiei este un volum finalist la Premiul Pulitzer, câştigător al National Book Awards şi inclus în lista The Times a celor mai bune o sută de cărţi ale deceniului.

„Ni se vorbise despre Andrew Solomon ca despre o legendă: privindu-l, încercam să-i ascult povestea, alcătuită nu din cuvinte mai întâi, ci din tonuri de lumină şi din mici străluciri ale canavalei pe care era pictat. Nu ştiam atunci – a trebuit să-i citesc cartea ca să aflu – că aveam în faţă un om care încercase de toate, căruia nimic omenesc nu-i era străin, care supravieţuise Africii negre şi pustiurilor de gheaţă de dincolo de Cercul Polar, care cunoscuse toate formele de amor şi toate nuanţele suferinţei umane, care-şi dereglase voit, asemenea lui Rimbaud, toate simţurile, care citise, asemenea lui Mallarmé, toate cărţile, care cartografiase, asemenea lui Lautréamont, toate iadurile minţii…
Fiziologia, chimia, sociologia, etnologia, tratamentul şi istoricul depresiei sunt comprehensiv presărate de-a lungul întregii scrieri, dar fără-ndoială că aspectul cărţii care rămâne cel mai puternic în amintire este cel de autobiografie spirituală a autorului, povestea vieţii lui întreţesute indiscernabil cu tema depresiei. Această privire retrospectivă asupra vieţii unui personaj de o extremă complexitate morală nu e doar o confesiune, adevăratul termen ce trebuie folosit e spovedanie.
M-am simţit îmbogăţit interior parcurgând, pasionat, cartea lui Andrew Solomon. Mai mult decât ştiinţă şi mai mult decât literatură, ea este o mărturie despre suferinţă, o meditaţie despre scandalul etern al faptului că o conştiinţă trebuie să simtă durere şi să moară. Traducerea în limba română a acestei opere, nominalizată în anul publicării ei la Premiul Pulitzer, trebuie privită drept ceea ce este cu adevărat: un eveniment”, spune Mircea Cărtărescu.

La rândul său, Kay Redfield Jamison, profesor de psihiatrie, la Johns Hopkins School of Medicine, spune că Demonul amiezii explorează, cu imagini grăitoare şi până în străfunduri, fenomenul melancoliei şi al spaimei: „E o mărturie cuprinzătoare, în toate sensurile – personal, ştiinţific, istoric şi politic –, asupra depresiei clinice, a originilor ei, a modalităţilor de manifestare şi a tratamentului necesar. O lucrare importantă care vorbeşte despre suferinţă, dar şi – chiar într-o mai mare măsură – despre speranţă.”

„Însemnările mele”, Maria Banuş, (Ed. Cartea Românească)

Ce înseamnă 72 de ani (1927 – 1999) din viaţa unei poete din România, apăsată, încă din adolescenţă, de originea etnică, într-o Europă bântuită de stafia comunismului, de lipsa de spaţiu vital a nazismului, de evoluţia violentă a ambelor extreme?

Înseamnă refugiu timpuriu în doctrina marxistă, iluzii trăite în ilegalitate şi activism politic cultural în epoca dogmatică comunist-stalinistă din al şaselea deceniu al secolului XX. Toate, urmate de regrete, negare, dezgust, remuşcări, revoltă împotriva unei ideologii pe care realitatea a contrazis-o. Dar stigmatul „comunistă fostă stalinistă” o va urmări până la moarte – şi mai târziu – pe cea care debutase exploziv, în anul 1937, cu excepţionalul volum de versuri Ţara fetelor.

Zeci, sute de personalităţi ale vieţii literare, culturale şi politice ale ultimelor decenii, alături de familie şi o galerie pitorească de oameni obişnuiţi, devin personaje în mult visatul şi niciodată terminatul jurnal-roman memorialistic Însemnările mele, de Maria Banuş.