Valul de ură pe care îl vedem crescând zilele acestea împotriva “dictaturii” şi a “măştii” – deci împotriva autorităţilor, a medicilor, a tuturor celor care respectă şi cer respectarea măsurilor sanitare – a polarizat societatea aşa cum au făcut alte două valuri mari de ură programatică prin care a trecut societatea românească, la începutul anilor 90 şi mijlocul anilor 2000. Diferenţa vine din scopul generării urii şi din instrumentalizarea ei.

Începutul anilor ’90

La începutul anilor 90, în zorii democraţiei post-comuniste, ura a fost direcţionată programatic împotriva partidelor istorice reînfiinţate după noaptea totalitară, împotriva anticomuniştilor, a intelectualilor, a tuturor celor care în Decembrie 1989 şi-au dorit înlăturarea comunismului, nu doar a lui Ceauşescu şi umplerea galantarelor cu mâncare. Păpuşarii, cei care au instigat atunci la ură au fost cei care puseseră mâna pe putere, care confiscaseră Revoluţia, oameni din eşaloanele doi, trei ale fostei nomenclaturi, foşti securişti transformaţi peste noapte, de jure doar, nu şi de facto, în ofiţeri ai unui serviciu de informaţii al unui stat democratic. Ura pe care au sădit-o şi au întreţinut-o în societate a fost generată de spaima lor de lustraţie, de reformă reală a statului, de poziţionare a României pe axa occidentală. A rezolvat ceva acest val de ură? A adus ceva bun societăţii în ansamblul ei? Nu. Şi-a dovedit eficienţa, dar numai pentru păpuşari: a blocat lustraţia, decomunizarea, reformele occidentale, pentru ca ei să-şi împartă apoi în linişte proprietăți ale statului și zone de influență; unii au devenit oligarhi ori moguli ai unor trusturi media clădite chiar cu banii fostei Securităţi, prin care au finanțat sau declanșat campanii de linşaj la adresa celor care nu le făceau jocurile politico-financiare, prin care au influenţat în interes personal jocul politic la nivel înalt; ceilalați le-au oferit protecție și le-au deschis uși spre alte afaceri ilicite cu statul. Împreună au construit o democraţie şi un capitalism “originale”, ale căror efecte le resimţim şi  azi, după 30 de ani.

Mijlocul anilor 2000

Un alt val de ură, tot programatică şi tot de lungă durată, s-a înregistrat în mandatele prezidenţiale ale lui Traian Băsescu, mai cu seamă în primul, când cei care se simţeau reprezentaţi de mesajul şi acţiunea fostului preşedinte – susţinerea luptei împotriva marii corupţii, reformarea DNA, desecretizarea dosarelor fostei Securităţi, acordarea de puteri sporite CNSAS, punerea României pe o linie fermă pro-atlantistă şi pro-europeană – au fost etichetaţi ca “băsişti”. Acesta era însă un stigmat în epocă, un apelativ care, în viziunea celor care l-au creat şi inserat în retorica publică, merita dispreţul şi ura. Valul de ură atinsese un vârf în decembrie 2006, când preşedintele Băsescu prezentase de la tribuna Parlamentului Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, condusă de politologul Vladimir Tismăneanu, şi condamnase oficial comunismul ca regim ilegitim şi criminal. Atunci, parlamentarii PRM, sub conducerea lui Vadim Tudor, au boicotat şedinţa, huiduind, fluierând, făcând remarci grobiene – Horia Roman Patapievici fusese numit “limbric”, iar Regele Mihai, “molie”, “stafie”, “bandit” şi “asasin”, în huiduielile şi tropăitul gloatei peremiste, circul făcut de aceştia fiind încununat de Vadim Tudor când a scandat de câteva ori: “Ceauşescu-PCR! Ceauşescu-PCR! Bravo, Ceauşescu!”. Nu au fost însă evacuaţi din sală de preşedintele Senatului, Nicolae Văcăroiu, ceea ce indică o aprobare tacită a lor. Am reamintit acest episod pentru că fusese momentul declanşării acţiunii de demonizare, pentru mulţi ani, a “intelectualilor lui Băsescu”– Andrei Pleşu, Horia Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieş, Mircea Cărtărescu; un linşaj mediatic a la long dus de trusturile proprietate sau aservite unor foşti securişti ori turnători la Securitate, un linşaj care a sădit adânc şi pentru mult timp ura în populaţie. Horia Roman Patapievici, de exemplu, a ajuns, mulţi ani după aceea, să fie scuipat, îmbrâncit şi pus la pământ, ziua, între tarabele dintr-o piaţă bucureşteană, iar crucea tatălui său fusese profanată.

A rezolvat ceva acea ură? A adus ceva bun societăţii sau a devenit societatea mai bună după plecarea de la Cotroceni a lui Traian Băsescu? Nu. A fost un val de ură generat, întreţinut de unii dintre cei care aveau interesul să scape nedeconspiraţi, să nu răspundă în faţa justiţiei pentru raptul din banul public şi reţelele de corupţie pe care le-au creat sau patronat, să nu le fie confiscate averile ilicite. Spre deosebire de valul de ură din anii 90, au mai fost victorii individuale şi de etapă. Asta pentru că nu a existat un lider care să preia mesajul şi să-l instrumentalizeze politic. A încercat Victor Ponta – cu sprijinul unei camarile adunate în USL –, în al doilea mandat al lui Traian Băsescu, dar, spre binele ţării, a eşuat.

Anul 2020

Acum, vedem cum creşte un alt val de ură în societate. Pe fondul măsurilor sanitare, epidemiologice, nepopulare, dar fireşti luate de autorităţi în încercarea de a preveni extinderea pandemiei de covid-19. Ură îndreptată îndeosebi împotriva Guvernului şi, prin ricoşeu, împotriva medicilor şi a tuturor celor care respectă şi cer respectarea măsurilor sanitare – care, de altfel, se iau peste tot în lume. Pentru a manipula masele în direcţia dorită, artizanii protestelor “anti-dictatură”, “anti-botniţă” au mers până la acuzarea autorităţilor de încălcarea drepturilor omului, de dictatură, au catalogat medicii ca fiind torţionari, comparându-i cu Mengele, iar spitalele le-au numit locuri de detenţie, acuzând privarea de libertate a pacienţilor. Acum, cu referire la elevii care trebuie să poarte mască, invocă rele tratamente aplicate minorului. Pe reţelele de socializare, pe grupuri constituite în jurul sloganului “Fără botniţă” este o revărsare de ură amestecată cu o iresponsabilitate înspăimântătoare.

Şi acum, ca şi în vară, cei care clamează “dictatura” sunt aceiaşi: anti-vaccinişti, conspiraţionişti, dacopaţi, ultranaţionalişti – cei mulţi dintre ei, victime ale dezinformării şi propagandei –, dar şi medici în goană eternă după un os politic. Iar printre cei care se erijează în voci ale “victimelor dictaturii” regăsim colaboratori ai lui Dughin, unul dintre ideologii Kremlinului, jurnalişti ai propagandei ruse, consiliera unui europarlamentar PSD – şi una, şi alta lăudate de propaganda rusă –, o demoazelă aspirantă la statut de Ciociolină, o avocată mahalagioacă invitată frecvent ca părerolog prin studiorile televiziunii unui infractor de drept comun şi ale unei televiziuni proprietatea unui fugar cercetat pentru corupţie, un avocat fost consilier al unui premier PSD, un alt avocat care a pus bazele unei asociaţii ce urma să fie transformată în partid, al cărei principal scop a fost ieşirea României din UE – asociaţie fondată cu un fost ofiţer SRI, între timp condamnat la închisoare, pentru acte de corupţie şi fugit la timp din ţară. Oprirea lor, prin vară, în faţa Ambasadei Rusiei, pentru a aplauda minute în şir, e o dovadă că agenda unora dintre cei care instigă populaţia să nu poarte măşti, deci să se expună în număr cât mai mare riscului îmbolnăvirii, nu este străină de cea a Kremlinului, care are interesul – şi în România, la fel ca în toată UE – ca lucrurile să scape de sub control, să accentueze tensiunile şi să adâncească clivajele din societate, iar încrederea populaţiei în autorităţi să fie zdruncinată; iar pentru asta alimentează mass-media şi reţelele de socializare cu dezinformări şi fake news.  Acestor protestatari “anti-dictatură”, falşi luptători pentru “drepturile şi sănătatea populaţiei”, isonul le este ţinut pe reţelele de socializare de armate de troli şi de boţi, dirijaţi tot dinspre Moscova, fiind urmărită stimularea fricii şi a unor instincte gregare.

Au contribuit la tensiunea care este acum în societate o serie de politicieni din PSD, Pro România şi ALDE. Spre finalul stării de alertă, pentru a câştiga capital electoral – în orizontul celor două cicluri de alegeri din acest an –, ajutaţi de oameni de casă din media şi din instituţii ale statului, a se citi Avocatul Poporului şi CCR, au început o campanie ţintită pentru a zădărnici lupta Guvernului cu pandemia de coronavirus. O temă perfectă: arie de acoperire naţională, capacitate de a suscita emoţia publică şi un interes crescut, dar şi capacitate de a genera o stare de nervozitate generală şi frustrări colective mai ales în rândul celor afectaţi economic, financiar de lockdown-ul din timpul stării de urgenţă.

După valul de ură de azi, un pericol real s-ar putea contura când va apărea un lider politic care îl va încăleca, un lider care va prelua şi asuma mesajul, devenind oficial, el şi regimul pe care îl va reprezenta, masă de manevră pentru cei care trag acum sforile subteran, adică pentru puterea de la Kremlin; interesată, nu de azi, de ieri, să încurajeze, să finanţeze mişcări anti-sistem, care să ducă la erodarea încrederii publice în clasa politică occidentală şi, dacă se poate, la o implozie a eşafodajului pe care este clădită Uniunea Europeană.

Articol publicat şi în Puterea a Cincea.