Serge Ioan Celebidachi. Foto: Cravata galbenă / Facebook

„Dintr-un colț al României, începe extraordinara poveste a unui copil cu un vis, care a cucerit lumea. Povestea lui Sergiu Celibidache. Este călătoria unui om care a refuzat orice compromis – de la copilăria sub un tată autoritar în România interbelică, până la anii de foamete și supraviețuirea în Germania devastată de război. Un film despre puterea de a-ți urma visul, despre curajul de a crede în ceea ce pare imposibil, despre prețul plătit pentru a rămâne neclintit într-o lume a compromisurilor. Despre iubire, adevăr, integritate și sacrificiu. Despre gloria care nu înseamnă nimic fără acceptarea și recunoașterea celor dragi. Și despre dorul de acasă care l-a însoțit mereu, oriunde s-ar fi aflat”, aceasta este prezentarea succintă a filmului Cravata galbenă, în regia lui Serge Ioan Celebidachi, fiul marelui dirijior. Un film care rulează, din 14 noiembrie, în cinematografele din ţară.

Înaintea premierei de la Timişoara, l-am invitat pe Serge Ioan Celebidachi la un dialog despre tatăl său, Sergiu Celibidache, omul şi dirijorul – „Tot destinul lui a fost o odisee” – şi lecţiile de viaţă deprinse de la el. Despre dorul de ţară cu care acesta trăise toată viaţă şi despre refuzul său de a face pact cu regimul comunist: „Tata ar fi preferat să moară decât să colaboreze cu regimul comunist.” Despre familia paternă, originară din Creta, şi despre cea a mamei, Ioana, înrudită cu familiile Pillat şi Brătianu. Despre proprietăţi confiscate de comunişti şi pierdute, încă odată, după 1990, din cauza nedreptăţii făcute de justiţie. Despre relaţia sa cu patria natală a părinţilor săi, unde a ajuns să se simtă acasă: „Sunt francez, pentru că am fost crescut și educat acolo, dar sângele meu este românesc sută la sută”. Despre cercul pe care, prin stabilirea sa în România, îl închide după câteva zeci de ani.

„Era de principiul că trebuie să-ți asculţi vocea interioară și să-ți urmezi calea”

„Îmi doream o miniatură a lui Sergiu. Cred că Dumnezeu mi-a dat-o”, spusese mama dumneavoastră, Ioana Celibidache, într-un interviu în cadrul Seratelor muzicale, după jumătatea anilor ’90. Domnule Serge Celebidachi, îmi dau seama că este o asemănare izbitoare… Asta este â moştenirea fizică de la tatăl dumneavoastră. Din punct de vedere etic, moral, care este cea mai importantă moştenire pe care v-a lăsat-o?

E mai mult o filozofie de viață. El mi-a spus că orice îndoială despre noi înșine este o îndoială de Dumnezeu. A mers înainte cu credință și mi-a explicat că nu ești niciodată singur și că trebuie să fii sigur de tine când ai un proiect. Era de principiul că trebuie să-ți asculţi vocea interioară și să-ți urmezi calea. Să nu faci compromisuri, să nu te gândești la consecinţe materiale, ci doar să-ți asculți inima și să cauţi ceea ce este important pentru tine. Și, mergând pe calea aceasta, nu vei fi faci niciodată singur.

„A vrut să se întoarcă în ţară înainte de 1970, dar nu l-au lăsat”

Cravata galbenă, filmul pe care l-aţi făcut, vorbeşte despre destinul său, despre calea care s-a cerut urmată pentru împlinirea unui vis – chiar cu preţul dezrădăcinării şi al despărţirii de familie, de ţară –, despre dor. La vârsta de 18 ani s-a produs ruptura de tatăl sau, Demostene, un ofițer de cavalerie şi fost prefect care visase pentru fiul său o carieră politică. A fost o despărţire definitivă sau au reluat legătura?

Despărțirea a fost brutală. Scriind scenariul pentru film, apoi făcând filmul, am realizat că, de fapt, această despărțire a determinat drumul lui în viață, poziția lui ulterioară în societate, în muzică. Costul, însă, da, a fost îngrozitor. S-a rupt total din familie. Când a plecat, nu a avut cum să ştie că despărţirea era definitivă. Dar a venit războiul, apoi s-a instaurat comunismul în România şi nu s-a mai putut întoarce. Da, ruptura a fost ireversibilă.

Până în 1978, când a susţinut memorabilul concert de la Ateneu, a mai revenit în România?

Prima dată s-a întors în 1970. Venise cu o orchestră din Suedia. Apoi a revenit în 1978 şi în 1979. Și a maI revenit după Revoluție, în 1990.

În anii ’70 venise în România doar în scop profesional?

Da. Am citit arhivele și am realizat cât a vrut să se implice să ajute lumea muzicală din România, dar bineînțeles nu a fost lăsat. A vrut să se întoarcă, însă, mult înainte de 1970, pentru că a vrut să se implice în viaţa muzicală. Fiind recunoscut și apreciat pe plan internațional, nu risca neapărat să i se întâmple ceva, dar urând comunismul, era perceput drept un risc foarte mare. Așa că nu l-au lăsat să vină în ţară. Le era teamă că vorbește prea mult, că critică sistemul și ar crea probleme politice. Abia la sfârșitul anilor ’70, regimul comunist a vrut să-l aduc în țară, să-l folosească pentru propagandă: „Uitaţi, maestrul Celibidache s-a întors în România. Suntem deschiși etc. etc.”

Au ieșit la iveală în ultima vreme documente care spun că a fost în vizorul Securității și a fost urmărit. El ştia la vremea respectivă?

Nu, nu a știut. Şi eu de curând am aflat. E dureros, mai ales că o parte din familie a fost implicată în urmărirea lui. Asta m-a întristat foarte mult. Şi pentru el ar fi fost o dezamăgire enormă pentru el să afle aceste lucruri. Tatăl meu a fost  naiv crezând că, atunci când veneau la noi, la Paris, fratele lui sau alţi membri ai familiei veneau doar pentru ne întâlni…

Nu e singura familie în care un regim totalitar, cum a fost comunismul, a împins la trădări, a produs rupturi.

Situaţia aceasta era inevitabilă, dacă ne gândim bine, mai ales că a fost cine a fost. Dar fiind vorba de unchiul meu, este dureros.

Mai e în viață? Aţi discutat cu el despre subiectul acesta?

Nu, nu mai e. Băiatul lui, vărul meu, este în viață. Am rămas în legătură cu el, deşi m-a afectat foarte mult să aflu lucrurile astea. Pentru că eu am fost educat în baza unor principii corecte, iar când realizez că familia noastră a fost capabilă să facă asta, este o lovitură foarte puternică… Tata ar fi preferat să moară decât să colaboreze cu regimul comunist.

Probabil, dacă nu ar fi plecat din ţară, ar fi fost o victimă a comunismului, ţinând cont şi de ascendentul său: tatăl lui, Demostene, fiind prefect într-un regim politic pe care comunismul l-a vut exterminat.

Da, cu siguranță…

„Spunea: «M-am născut român, am să mor român»”

Spuneţi că a plâns la vestea morţii tatălui său. De-a lungul vieții, ce a prevalat, totuşi, ce a lăsat să se observe: bucuria de a-şi fi urmat chemarea şi de a fi atins perfecţiunea – „era un fanatic al perfecţiuni”, spuneţi – sau durerea, regretul despărţirii de familie şi de ţară?

El nu s-a exprimat în acest sens. Era un pasionat de muzică și căuta drumul, perfecţiunea. Nu mi-a povestit prea mult despre viața lui privată. Mi-a povestit despre copilăria lui, despre severitatea tatălui său, dar nu a intrat în amănunte legate de ceea ce simțea pentru el. Nici despre dorul de țară, despre ceea ce a simțit pentru România nu mi-a vorbit explicit. Eu am realizat – mai târziu – că în orice spațiu al său recrea, într-un fel, România. De exemplu, moara de la Puiseaux este amenajată complet românește. Căsuța de la Lipari iarăși este un univers românesc. Târziu mi-am dat seama că modul în care amenajase acele spaţii vorbea de fapt despre dorul lui de țară. El n-a fost altceva decât român. A rămas fidel ţării natale, chiar cu un pașaport de apatrid. Nu a luat o altă naționalitate. Spunea: „M-am născut român, am să mor român”.

Nu a avut cetățenia franceză?

Nu. A refuzat. Iar apatrid a rămas pentru că n-a vrut să fie arestat sau să fie obligat să facă ceva pentru regimul comunist din România.

Şi mama dumneavoastră mărturisea într-un dialog cu Monica Pillat că amândoi au luat în suflet România copilăriei şi adolescenţei: „Aşa se face că de câte ori Sergiu şi cu mine ne-am creat o locuinţă, fie în Franţa, la Puiseaux, fie în Italia, la Lipari, am încercat să aducem pe pământ străin arhitectura şi interioarele caselor româneşti, ne-am înconjurat de mobile, covoare, icoane care să ne aducă aminte de cele avute cândva. La moară, Sergiu a reconstituit atmosfera din lunca Siretului”. (Ioana Celibidache, în Ioana Celibidache, o mătuşă de poveste, Monica Pillat).

Mama a fost foarte supărată pe regimul comunist. Le-a fost confiscată toată averea, iar tatăl ei, bunicul meu, făcuse pușcărie politică. Aşa că nu a vrut să audă de ţară până a căzut comunismul.

În anii comunismului a mai ținut legătura cu cineva din familie rămas în România?

Bineînțeles, da. Cu mama ei, bunica mea – „Coana mare”, îi spuneam noi – care după aceea venise la Paris, și cu sora ei, Suzana, care a rămas la București.

Când a căzut comunismul, eram toţi trei, eu şi părinţii mei, lipiţi de televizor. Ne uitam la CNN live și nu mai aveam cuvinte. Nu credeam că e real cdeea ce se întâmplă.

O parte din echipa filmului, la avanpremieră. Foto: Cravata galbenă / Facebook

„Familia Celebidakis vine din Creta”

Pe linie maternă vă înrudiţi cu familiile Pillat şi Brătianu. Pe linie paternă aveţi ascendent în Grecia, de unde proveneau bunicii paterni ai tatălui dumneavoastră. De unde şi când a venit în România această familie? V-a povestit tatăl dumneavoastră?

Nu, tata nu mi-a povestit prea multe. Ştiu că familia lor vine din Creta. Se numeau Celebidakis. Greci erau şi cei de pe linia tatălui lui, și de pe linia mamei lui.

De aceea vă numiţi dumneavoastră Celebidachi, nu Celibidache?

Da, acesta e numele. Tatăl meu a rămas cu numele Celibidache după ce a ajuns în Germania. Îi fusesetă inversate literele. Înaintaşii lui veniţi din  Grecia s-au stabilit întâi la Galați, apoi la Roman și la Iași. Există o casă Celebidachi la Galați, încă n-am văzut-o, dar așa am auzit.

„Când am ajuns aici prima dată în România, am simțit imediat că în spate era o istorie grea și complicată”

Despre momentul întoarcerii în țară, după 1990, mama dumneavoastră, Ioana Celibidache spunea: „Lăsasem o Românie elegantă şi bogată, avidă de cultură, oamenii erau politicoşi, aveau ţinută, demnitate, nobleţe. M-am reîntors la vârsta de şaptezeci de ani pentru a descoperi o ţară distrusă sufleteşte şi moralmente. O ţară delapidată de comunişti, cu oameni care vorbesc o limbă de o vulgaritate, de o brutalitate nemaipomenită, vădit o ignoranţă aş zice violentă, deoarece denigrează valorile esenţiale ale umanităţii de altădată. Tot ce-am văzut mi-a smuls o bucată de suflet…” (Ioana Celibidache, în Ioana Celibidache, o mătuşă de poveste, Monica Pillat). Dumneavoastră când aţi venit prima dată în România? Cum vi s-a părut?

Auzisem foarte multe lucruri despre România. Când am ajuns aici prima dată, era în 1996, am avut senzaţia că este o țară fără lumină. Îmi părea că totul este gri şi pustiu. Am simțit imediat că în spatele a aceea ce vedeam era o istorie grea și complicată. Și multă suferință.

Deci n-ați fost în țară până după moartea tatălui dumneavoastră.

Nu, am venit abia în noiembrie 1996, cu Grădina lui Celibidache. El murise cu patru luni în urmă.

„Povestea conacului de la Baloteşti a fost, însă, o durere enormă”

Aţi recuperat proprietăţile familiei mamei?

Puțin. Bunicul din partea mamei a avut peste 1.000 de hectare în zona Balotești. Am recuperat numai 150 de hectare. În privinţa casei a fost un pic mai ușor, dar conacul de lângă Balotești l-am pierdut. Nu am vrut să joc pe sub masă, să dau șpagă, cum mi s-a cerut – două Dacii mi-au fost cerute.

Conacul de la Baloteşti în proprietatea cui este acum?

A statului. Au avut ceva Institut bovin acolo.

Adică, e fermă de vaci?

Nu mai e, dar este declarat aşa. Lângă Balotești, bunicul a avut peste 7.000 de hectare de teren, în tinereţea lui. Când a venit comunismul, mai avea vreo 900 de hectare. Din care, cum am spus, am recuperat 150. Povestea conacului a fost, însă, o durere enormă, pentru că era și casa de copilăriei mamei mele. Când am plecat în România, era foarte îngrijorată că nu mă ocupam de cariera mea. Și i-am spus: „Vreau să-ți redau conacul, vreau ca istoria să rămână în trecut”. Nu pot să accept abuzurile astea… O mare dezamăgire mi-a produs sistemul românesc de justiţie. Am avut un gust amar. De ce trebuie să mă lupt 30 de ani să dovedesc că o proprietate a aparținut familiei noastre și să nici nu pot să o recuperez? Am avut sentimente contradictorii. Dar după ce s-a închis și ultimul proces – pierdut –, mi-am zis că este de domeniul trecutului și asta este. Încerc să privesc partea plină a paharului și să văd căldura oamenilor de aici. Mă simt foarte bine aici, mai bine decât aș fi crezut. Mă simt acasă în România.

La Roman mai există proprietăţile bunicilor paterni? Le-aţi recuperat?

Există casa de la Roman, dar e în proprietatea statului. Vreau să o refac prin intermediul unui proiect, să fac un punct turistic. Casa, deşi este monument istoric, este aproape de prăbuşire. Va fi primul proiect pentru mine în 2026.

„Tot destinul lui a fost o odisee”

Sergiu altfel este o carte care s-a născut din încercarea de reprimare a durerii pe care mama dumneavoastră a resimţit-o după pierderea tatălui dumneavoastră: intrase într-un tunel de durere, spunea, şi „trebuia să fac ceva ca să nu-mi pierd minţile”. Dar filmul dumneavoastră, Cravata galbenă cum s-a născut? Spuneţi că a durat în jur de 20 de ani până aţi avut scenariul filmului.

Nu, mai mult, de fapt, îl am în minte de când sunt copil, pentru că am auzit așa de multe poveşti extraordinare de la el, despre el. Am început să notez aceste poveşti. Am ţinut un jurnal, dar fiind atras de vizual, m-am gândit că într-o zi voi face un film. Dar am început să scriu scenariul abia în anul 2000, prima versiune. A stat în sertar până l-a citit soţia mea, Adela, și a spus să facem filmul în România. Eu n-am crezut că se poate, dar datorită ei l-am făcut.

Copil, adolescent fiind, ce v-a atras la această poveste? Destinul lui? Faptul că era o poveste care ducea într-o ţară din care veneau părinţiii dumneavoastră dar pe care nu o cunoşteaţi, care vă era inaccesibilă?

Tot destinul lui. A fost o odisee. A trecut prin episoade incredibile. A plecat în lume fără bani. A lăsat totul în urmă. Nu a mai revăzut pe nimeni din familie. Deci vorbim despre sacrificii enorme. Apoi a venit războiul, la Berlin a trăit într-o sărăcie cumplită, printre bombardamente şi raiduri SS. Și, având un ten mai închis, vă daţi seama că era expus şi pericolului de a fi intrat în colimatorul acelui regim care propovăduia rasa ariană. Apoi, acasă, în România, s-a instaurat comunismul. Nu s-a mai putut întoarce în ţară. Deşi toate păreau împotriva lui, a ajuns la cea mai mare orchestră din lume (Orchestra Filarmonică din Berlin / Berliner Philharmoniker – n.r.) şi, după cum se știe, a făcut o carieră impresionantă.

L-a salvat geniul.

Nu știu dacă doar geniul. Eu zic că este și destinul.

„Mi-a spus doar că orice aleg să fac trebuie să fac bine”

Cravata galbenă nu este primul dumneavoastră film. Primul a fost Grădina lui Celibidache, în anii ‚’90, prin care i-aţi recreat universul, urmat la mulţi ani după aceea de Octav. De ce aţi ales cinematografia, deşi pasiunea fusese pianul?

Prima mea pasiune a fost muzica, într-adevăr, dar nu am putut să continui pe linia aceasta. Ar fi echivalat cu o sinucidere profesională. În cel mai bun caz aș fi fost acuzat că am profitat de numele tatălui meu. Și, în plus, ar fi fost foarte greu să mă definesc în peisajul acesta. După muzică, de mic sunt atras de arta cinematografică. Și m-am simțit foarte bine scriind, nu cărți, ci scenarii de film. Am rămas în zona aceasta profesională. Am făcut șapte-opt filme.

Tatăl dumneavoastră a încercat să vă influențeze să mergeți pe o anumită linie profesională?

Nu. Pentru că nu a vrut să repete ceea ce i s-a întâmplat lui. Mi-a zis doar că ar fi bine să nu merg spre zona artelor, pentru că este o lume care, adesea, nu are nimic în comun cu arta în sine, că e o lume plină de intriganți. Dar fiind pasionat de film, am continuat pe linia aceasta. Simțind că asta îmi este vocația, nu s-a opus în nici un fel, dimpotrivă, a fost întotdeauna lângă mine. Mi-a spus doar că orice aleg să fac trebuie să fac bine. De când am fost în școală mi-a insuflat ideea aceasta.

„Pe primul loc punea nu binele personal, ci binele celuilalt”

Aţi avut o relaţie foarte apropiată cu tatăl dumneavoastră – aţi povestit –, chiar dacă, având concerte în toată lumea, a lipsit mult din viaţa dumneavoastră. „Auzeam două-trei cuvinte de la el și mă linișteam. Suna la telefon și stăteam de vorbă cu el”. Cum vi-l amintiţi ca părinte?

Era tatăl meu și fiecare copil își privește părinții cu admirație. Era formidabil: cald, foarte generos. Pe primul loc punea nu binele personal, ci binele celuilalt. Iubea oamenii, iar pe cei cu probleme căuta să îi ajute. Dădea totul pentru celălalt. Iubea natura. Și era foarte onest, corect, sincer, era direct. Întotdeauna îți spunea în față ceea ce simțea, niciodată nu avea vreo mască. Nu am cunoscut un om mai dezinteresat de propriul bine ca el. Iar trăsăturile acestea le păstra chiar dacă era perfecționist, iar uneori era dur.

Dar ca dirijor ce aţi apreciat la el? Ce v-a fascinat în cariera sa? În ultimii ani ai carierei sale – care s-au suprapus peste ultimii ani ai vieții sale –, maestrul Celibidache avea deja 80 de ani, îl însoțeați în concerte.

Trăia muzica. Pe scenă își regăsea o energie incredibilă. Era deja în vârstă, sănătatea nu mai era cea mai bună, dar când urca pe scenă, când trăia acolo muzica, avea energia unui tânăr de 25-30 de ani. Când se termina concertul, revenea de pe scenă la starea specifică vârstei. Este extraordinară relația pe care a avut-o cu muzica!

Ați fost lângă el când a plecat?

Nu, eram la München, terminam un film. Cu o seară înainte, mama mă sunase și m-a întrebat dacă vreau să vorbesc cu el, că nu se simțea bine. Tatăl meu i-a făcut semn că nu vrea să vorbească cu mine. Probabil, s-a gândit că, dacă m-ar fi auzit că plâng, nu putea să plece liniștit. În ziua următoare, de dimineață, imediat după ce s-a trezit, i-a spus mamei mele: „Astăzi am să plec.” Mama a încercat să îl convingă că va fi bine, că va depăși problemele de sănătate și l-a convins să meargă la spital. Acolo le-a spus doctorilor ce probleme are și că ei nu pot face nimic. A murit explicându-le că nu au ce să îi facă.

Cine și când v-a învățat limba română?

Nu m-a învățat nimeni. Și nici didactic, niciodată.

La 28 de ani am venit prima dată în România, când am lansat filmul Grădina lui Celibidache. Atunci nu vorbeam nici un cuvânt. La 18 ani, mama mi-a reproșat: „Dintre toți românii de la Paris, numai tu nu vorbești nici un cuvânt în limba română”. Dar ea insistase, când eram copil, să vorbesc în franceză acasă, pentru ca, ajuns la școală, să am un accent franțuzesc, nu românesc. La 28 de ani, când am ajuns aici, mi-am spus că este imposibil să nu vorbesc limba română. Așa că am învățat-o din mers, din auzite, mizând pe memoria fonetică.

Dar părinții dumneavoastră vorbeau acasă în română?

Da. Și se certau foarte frumos în română. (râde). Aveam și foarte mulți prieteni români, se adunau la noi, la diferite sărbători, la aniversări și vorbeau în română. Așa că eu înțelegeam încă de atunci, dar nu mă puteam exprima.

Serge Ioan Celebidachi. Foto: Cravata galbenă / Facebook

„E important pentru mine să reușesc să fac și eu ceva pentru țara mea”

În anii 30-40 părinții dumneavoastră plecau din Ronânia. Probabil, nu au luat în calcul o plecare definitivă, deși mama dumneavoastră intuise urgia, dar Istoria i-a obligat la asta. După mai mult de 60 de ani, dumneavoastră ați venit în patria natală a părinților, evocându-le memoria prin artă. Pare că închideţi un cerc care a rămas deschis timp de zeci de ani. E definitivă stabilirea dumneavoastră în România?

Nu m-am gândit la acest lucru, dar acum îmi dau seama că, da, se închide acest cerc. M-am mutat definitiv din 2015, am o familie aici, sunt căsătorit cu Adela, cu care am două fetițe. Mai am alți copii în Anglia. Mă simt foarte bine aici și am vrut să fac ceva, ceva mai mult pentru România. Inițial nu am știut cum. Făcând acum filmul acesta, îmi dau seama că nu trebuia să caut foarte departe, s-ar putea să fie un început frumos.

I-ați adus cumva acasă pe Sergiu și pe Ioana Celibidache.

Da. E important pentru mine să reușesc să fac și eu ceva pentru țara mea. Pentru că România, fiind țara ambilor părinți, este țara mea. Sunt francez, pentru că am fost crescut și educat acolo, dar sângele meu este românesc sută la sută.

Ce credeți să ar spune Ioana și Sergiu Celibidache dacă ar fi printre spectatori într-o sală de cinema unde se proiectează Cravata galbenă?

Tata cred că ar detesta ideea. Nu îi plăcea să se vorbească despre el. Speranța mea este că din acest film publicul poate afla ceva despre relația fiecăruia cu propriii părinți și copii. Din perspectiva aceasta, poate că tata ar fi fost surprins în mod pozitiv de acest film.

Noi, ca români, vă mulțumim pentru filmul acesta. Dacă Sergiu Celibidache ne-a lăsat o imensă moștenire culturală, dumneavoastră completați un tablou necunoscut nouă până acum și, într-un fel, cum spuneam, îl readuceți acasă.

Nici nu mi-am dat seama că voi face asta. La finalul filmului, toți vorbesc despre un omagiu adus lui Sergiu Celibidache. Mă bucură, dar nu aceasta a fost ideea. Am știut doar că este o poveste de viață extraordinară, care trebuie spusă și altora, din care și alții, tineri mai cu seamă, pot învăța ceva: viața lui poate fi o sursă de inspirație, dovada că oricine își poate asculta inima și își poate împlini visul.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.