Medeea Marinescu: „Am pus o parte din mine în fiecare rol”

Am întâlnit-o pe Medeea Marinescu, la Timişoara, între o cursă de avion şi un spectacol, cu puţin timp înainte de a urca pe scena Teatrului Naţional, unde a jucat, alături de Marius Manole, în Fă-mi loc, un spectacol de Anthony Michineau, în regia lui Radu Beligan.

Am vorbit despre scenă. Despre rolurile jucate – zeci, deja. Despre bucurii, mari și mici, care îi colorează viaţa şi o fac fericită. Dar şi despre seninătate – pentru că, atunci când te uiţi la Medeea Marinescu, observi că şi-a păstrat privirea copilului care a fost în Maria Mirabela.

 „Arta ridică semne de întrebare, nu dă răspunsuri

CV Medeea Marinescu

 

Este absolventă a Academiei de Teatru şi Film Bucureşti, promoţia 1996, clasa profesor universitar Florin Zamfirescu.

 

Roluri în teatru

Teatrul Naţional Bucureşti: Johanna Harris, în „UFO”, 2017, Mary – „Memoria apei”, 2016, Monika Tomason –  „Hoți”, 2014, Monika – „Purificare”, 2011, Marlene – „Dineu cu proşt”i, 2010, Katia Ezova – „Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal”, 2007, Lucile/Lucia – „Burghezul gentilom”, 2006, Josephine –  „Egoistul”, 2004, Kitty – „Anna Karenina”, 2003, Ziţa – „O noapte furtunoasă”, 2002, Irina – „Trei surori”, 2002, Aristizza Romanescu – „Mofturi la Union”, 2002, Alais Capet – „Leul în iarnă”, 2002, Antonia – „Omul din La Mancha”, 2001, Lidia Petrovna – „Nunta lui Krecinski”, 2000, Eleni – „Eleni”, 1999 – 2000, şi Lucietta – „Bădăranii”, 1998 – 1999

Teatrul Act: Vanilla, 2015

Arcub: Ea – „Străini în noapte”, 2010

Lincoln Center: Grecoaica – „La ţigănci”

Bristol Old Vic: Gabi – „With love from Nicolae”, 1997 – 1998

Teatrul Casandra: Duniaşa –  „Livada de vişini”, Maria Egorovna – „La drumul mare”, Vera – „Improvizaţia de la Paris”, 1995 – 1997

Teatrul Unu: Stella – „Un tramvai numit dorinţă”, şi  Băiatul – „Aşteptându-l pe Godot”, 1995 – 1997

Teatrul Româno-American: Diplomatul englez – „Casa de pe graniţă”, 1995 – 1997

Teatrul Odeon: Lise Paquette – „Cumetrele”, Cântăreaţa – „Mincinosul”, Gloria – „Tigrul”, 1995 – 1997

 

Filme în care a jucat

Fata fără vârstă, în „Ca niciodată: a fost odată”, 2016, Monica – „03.ByPass”, 2016, „O faptă bună”, 2015, Stela Voican – „Quod erat demonstrandum”, 2013, Gabi – „Vocea a doua”, 2013, Silvia – „Donant, donant”, 2010, Elena – „Vă găsesc fermecător” („Je vous trouve tres beau”), 2006, „Patul lui Procust”, 2001, „Recordul”, 1998, „Fii cu ochii pe fericire”, 1998, „O mamă cum nu-i alta”, 1996, „Mykosch”, 1993, „Crăciun însângerat”, 1992, „Domnişoara Christina”, 1991, „Km 36″, 1989, „Vacanţa cea mare”, 1988, „O zi prin Bucureşti”, 1987, „Zâmbet de soare”, 1987, „Promisiuni”, 1985, „Singur de cart”, 1984, „Întoarcerea din iad”, 1981, „Saltimbancii”, 1981, „Maria Mirabela”, 1980, „Probă de microfon”, 1979, şi „Iarna bobocilor”, 1977.

Nominalizări şi premii:

Ordinul Național Francez al Meritului în grad de Cavaler, 2016

Premiul de interpretare, secţiunea pian – Festivalul de muzică „Lira de aur”, 1987

Premiul de interpretare la Festivalul Filmului de Tineret Piatra Neamţ

Premiul de debut în muzica de film – „Promisiuni”

Premiul de interpretare ACIN, pentru rolul Oara – „Promisiuni”, 1986

Premiul de interpretare la Festivalul de Film pentru Tineret Piatra Neamţ, pentru rolul Mirabela – „Maria Mirabela”, 1980

 

Sursă CV: Teatrul Naţional Bucureşti

Jucaţi pe scena Naționalului timișorean, alături de Marius Manole, în spectacolul de un umor tandru, Fă-mi loc. Dacă ați fi în public, ce lecție de viață v-ar transmite acest spectacol?

E o întrebare care necesită un răspuns tezist. Iar de o vreme am început să mă feresc de răspunsuri teziste. Fiecare îşi trage propriile învăţăminte. Cred însă că, la orice spectacol sau la orice fel de întâlnire, dacă pleci „agăţat” măcar cu un gând despre ceea ce ai întâlnit sau ceea ce ai văzut, dacă simţi o cât de mică emoţie sau empatie sau bucurie, atunci se cheamă că timpul este câştigat pentru tine. Arta ridică semne de întrebare, nu dă răspunsuri. Mă feresc în general de oameni care au toate răspunsurile la ei şi îi sfătuiesc şi pe spectatorii care merg la teatru să aibă o rezervă faţă de cei care ştiu tot.

 

„Mi-e dificil să lucrez cu actori cu care nu împărtăşesc aceleaşi idei, chiar dacă sunt actori consacraţi”

Citeam în presă că aţi fi afirmat că ați acceptat să jucați în acest spectacol al Godot Cafe pentru că aţi vrut să lucraţi cu Marius Manole. Ce apreciați la el?

Noi ne mai întâlnisem pe scenă, în Burghezul gentilom, acum mulţi ani, după care a fost o perioadă în care fiecare am jucat în alte spectacole. Am spus că îmi doream să joc cu Marius Manole, că îmi doream foarte mult să fac un spectacol în afara teatrului instituţionalizat, cumva să mă rup de corsetul unui teatru instituţionalizat, să fac ceva în afară, mai mult având ca reper publicul. M-am dus la maestrul Radu Beligan şi l-am rugat să-mi dea un text, iar dânsul a spus: „Da, am un text care vi s-ar potrivi şi ţie, şi lui Marius şi, pentru că vă ştiu şi cred vi se potriveşte, am să montez cu voi.” Şi a ieşit din zona teatrului instituţionalizat, a Teatrului Naţional, şi a acceptat să vină la Godot, într-o zonă a teatrului independent, a oamenilor tineri, care încearcă să-şi croiască drum în teatru.

Apreciez talentul excepţional al lui Marius şi faptul că amândoi credem în aceleaşi valori teatrale. Nu de puţine ori, înainte să începem proiectul acesta împreună – de jucat împreună, jucăm foarte mult, şi la Naţional –, ne-am întâlnit ca spectatori la anumite piese de teatru şi ne-am regăsit în aceleaşi păreri despre teatru. De aceea mi-e uşor să lucrez cu el. Mi-e dificil să lucrez cu actori cu care nu împărtăşesc aceleaşi idei, chiar dacă sunt actori consacraţi.

 

„În artă e ca şi în sport: ai nevoie de multă consecvenţă, altfel îţi ieşi din mână”

Jucați și în filme – peste 30 de roluri, până acum –, și în piese de teatru – mai mult de 30, unele fiind spectacole pe care le jucați de ani de zile, cu câteva reprezentații într-o stagiune, și în București, și țară. În care ipostază vă simțiți cel mai confortabil?

Mi-e greu să spun. Şi nici nu ar fi foarte cinstit să o fac o diferenţă. Îmi plac enorm şi teatrul, şi cinematografia. Duc dorul filmului – pentru că în ultima vreme se fac destul de puţine filme, faţă de cât de multe se făceau înainte – şi mi-aş dori să stau mai mult pe platoul de filmare, dar asta nu înseamnă că aş trăda vreodată teatrul. În ultimii 20 de ani, teatrul mi-a întreţinut, ca să spun aşa, forma artistică. Filmul a venit şi a plecat, iar un rol s-a întâmplat o dată la nişte ani – e adevărat, frumos şi care mi-a adus satisfacţii. Dar în artă e ca şi în sport: ai nevoie de multă consecvenţă, pentru că altfel îţi ieşi din mână. E adevărat că, şi dacă lucrează mult şi prost, un actor se „strică”, dar dacă nu lucrează, e ucigător. Teatrul m-a menţinut în formă.

 

Care rol de teatru, respectiv rol cinematografic pe care l-aţi jucat v-a plăcut cel mai mult ori s-a pliat cel mai bine pe personalitatea dumneavoastră?

Nu sunt roluri la care să nu ţin. Am pus o parte din mine în fiecare dintre ele. Dar fără să vrei, întotdeauna eşti tentat să fii mai legat de acele roluri care ţi-au adus o mai mare vizibilitate sau notorietate ori care au avut un mai mare impact la public. Cred foarte mult în rolurile care marchează memoria publicului. De exemplu, când vorbeşti de Anthony Quinn, te gândeşti imediat la Zorba Grecul. Deşi el a făcut nenumărate roluri – unele dintre ele, şi mai reuşite –, acesta a rămas impregnat în memoria publicului.

Răspunzând, aş spune rolul din Maria Mirabela, că nu am cum să-l ocolesc, aş spune Simina, din Domnişoara Christina, Elena, din Je vous trouve tres beau, Julietta, din Străini în noapte, Camilla, din Fă-mi loc, Ziţa, din O noapte furtunoasă, Josephine, din Egoistul. Am mai avut roluri care mi-au plăcut, dar nu au avut acelaşi impact. Acestea pe care le-am menţionat mi-au adus cele mai mari satisfacţii, în faţa unui public numeros. Sunt roluri care au fost văzute de zeci de mii de spectatori, la teatru, şi milioane de spectatori, în cinema. Je vous teouve tres beau a fost primul film în box-office-ul francez, în 2006, iar Maria Mirabela a avut, tot aşa, milioane de telespectatori.

 

„Mi se pare mai dificil să-i faci pe oameni să râdă”

Vă e mai ușor să faceţi publicul să râdă sau să plângă?

Mi se pare mai dificil să-i faci pe oameni să râdă, să râdă de umorul pe care îl propui, nu de tine, şi, în plus, să aibă un râs de calitate. Să te strâmbi şi să râzi ca la circ mi se pare că e uşor; asta putem foarte mulţi, asta o fac artiştii amatori.

 

„Mă fac fericită lucrurile simple”

Mă uit, cu multă admirație, la frumusețea curată, la lumina pe care o aveţi în ochi. Ochii sunt aceiași cu cei ai micuței Medeea Marinescu, în rolul din Maria-Mirabela. Din ce vine seninătatea aceasta din privire?

Cred că m-am ferit, până la 43 de ani, de compromis şi de lucruri urâte. Văd pe chipurile unor oameni, chiar ale unor colegi, că sunt hârşiţi de viaţă. Ajungi aici dacă abdici de la unele principii, de la lucruri care te defineau la un moment dat şi faci compromisuri. Astea te modifică pe interior. Eu am reuşit să mă feresc de ele, cred că instinctiv. Am reuşit să nu intru în zona mlăştinoasă a vieţii.

 

În secțiunea pe care o aveți, pe pagina Naționalului bucureștean, apar ca motto, sub fotografia dumneavoastră, aceste cuvinte: „Cred că fericirea se naşte tocmai din lucrurile simple.” Ce vă face fericită, Medeea Marinescu?

Sunt fericită când mă trezesc dimineaţa, cu copiii. Când îl aud pe Filip, băieţelul cel mic, gângurind sau râzând în hohote, când îl gâdil pe burtică. Sunt fericută când mă uit la băiatul meu cel mare, dimineaţa, în timp ce trag de el să se trezească şi nu vrea. Sunt fericită când, seara, adormim împreună la televizor. Sunt fericită când le spun poveşti. Sunt fericită când plec cu soţul meu şi cei mici în concediu. Mă fac fericită lucrurile simple. De fapt, sunt fericită în fiecare zi când sunt cu familia mea.

Cred că oamenii devin nefericiţi pentru că îşi fac o proiecţie a fericirii mult prea îndepărtată de realitatea imediată, iar asta îi împiedică să vadă ce lucruri valoroase sunt chiar lângă ei.

 

La pian – o pasiune a dumneavoastră, care, spuneaţi, vă aduce linişte – vă mai aşezaţi?

Când am nevoie să mă adun, înainte de un rol, de un eveniment, mai cânt. Dar din ce în ce mai rar, pentru că nu mai am timp.

 

Un compozitor preferat?

Rahmaninov, pentru că este un romantic întârziat, un impresionist. El mi-a deschis apetitul şi spre muzica de jazz. Dar îmi plac şi mulţi alţii.

 

„Aşteptările mele se leagă mai degrabă de împlinirea mea familială”

Ce aşteptaţi de la viitor? Ce proiecte aveţi?

Am început să mă feresc să-mi fac proiecte, pentru că au fost unele pe care, din diverse motive, nu le-am mai făcut. Şi teatrul, şi filmul îţi rezervă surprize plăcute şi neplăcute, deopotrivă. Îmi doresc să mă întâlnesc sau reîntâlnesc cu unii regizori care îmi plac. Nu-mi doresc să joc neapărat mult, dar îmi doresc ca ceea ce joc să conteze. Mă feresc să spun că-mi doresc un anumit rol. Poţi să faci Hamlet şi să-l ratezi. La fel cum poţi să faci un rol al unui autor care nu e nepărat cunoscut, dar rolul acela să însemne ceva în cariera ta, în viaţa artistică.

Dar aşteptările mele se leagă mai degrabă de împlinirea mea familială: de ce vor face copiii când vor merge la şcoală sau mai departe, de vacanţele împreună.

 

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS