Lucian Boia: „Patriotismul înseamnă nu să zici ceva, ci să faci ceva pentru ţara ta”

L-am invitat pe istoricul şi profesorul universitar Lucian Boia la o succintă trecere în revistă a epocilor ce au traversat prima sută de ani de la Marea Unire – de fapt, subliniază, evenimentul cel mai important e crearea României la 1859, fiind „devalorizant şi nedrept să numeşti ceea ce s-a întâmplat atunci «mica Unire»” – şi la un dialog despre modul în care ar trebui să ne raportăm la momentul 1918. Despre posibilitatea unirii României şi Republica Moldova. Despre pericole care pândesc acum România şi care, afirmă, vin din interior. Despre ce înseamnă a fi patriot.

 

 „Cel mai bine ne-am raporta la trecut dacă am avea grijă de prezentul nostru”

CV Lucian Boia

 

Lucian Boia, născut în Bucureşti la 1 februarie 1944, este profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti.

 

Opera sa cuprinde numeroase titluri apărute în România şi în Franţa, precum şi traduceri în engleză, germană şi în alte limbi. Preocupat îndeosebi de istoria ideilor şi a imaginarului, s-a remarcat atât prin lucrări teoretice privitoare la istorie (Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune) şi la imaginar (Pentru o istorie a imaginarului), cât şi prin investigarea consecventă a unei largi game de mitologii (de la viaţa extraterestră şi sfârşitul lumii până la comunism, naţionalism şi democraţie). A adus, de asemenea, noi interpretări privitoare la istoria Occidentului, a Franţei şi a Germaniei. În 1997, lucrarea sa Istorie şi mit în conştiinţa românească a stârnit senzaţie şi a rămas de atunci un punct de reper în redefinirea istoriei naţionale.

 

Volume publicate la Humanitas: „Istorie şi mit în conştiinţa românească” (1997, 2000, 2002, 2006, 2010, 2011), „Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune” (1998, 2002, 2008), „Două secole de mitologie naţională” (1999, 2005, 2011), „Mitologia ştiinţifică a comunismului” (1999, 2005, 2011), „Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit” (1999, 2007), „Pentru o istorie a imaginarului” (2000, 2006), „România, ţară de frontieră a Europei” (2002, 2005, 2007), „Mitul democraţiei” (2003), „Între înger şi fiară. Mitul omului diferit din Antichitate până în zilele noastre” (2004, 2011), „Jules Verne. Paradoxurile unui mit” (2005), „Omul şi clima. Teorii, scenarii, psihoze” (2005), „Tinereţe fără bătrâneţe. Imaginarul longevităţii din Antichitate până astăzi” (2006), „Occidentul. O interpretare istorică” (2007), „Napoleon III cel neiubit” (2008), „Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial” (2009, 2010), „Franţa, hegemonie sau declin?” (2010), „Tragedia Germaniei: 1914–1945” (2010), „Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950” (2011), „Istoriile mele. Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia” (2012), „Explorarea imaginară a spaţiului” (2012), „De ce este România altfel?” (2012), „Eugen Brote (1850-1912). Destinul frânt al unui luptător naţional” (2013), „Sfârşitul Occidentului? Spre lumea de mâine” (2013), „Balcic. Micul paradis al României Mari” (2014), „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări” (2014), „Dosarele secrete ale agentului Anton. Petru Comarnescu în arhivele Securităţii” (2014), „Suveranii României. Monarhia, o soluţie?” (2014), „Maria, regina României, Jurnal de rãzboi” (3 vol., editor) (2014–2015), „Cum s-a românizat România” (2015), „Mihai Eminescu, românul absolut” (2015), „Strania istorie a comunismului românesc” (2016), „Un joc fără reguli. Despre imprevizibilitatea istoriei” (2016), „În jurul Marii Uniri de la 1918” (2017).

 

(Sursă CV: Humanitas)

Domnule Lucian Boia, istoria, spuneați recent, înseamnă privirea prezentului asupra trecutului. Cum ar trebui să ne raportăm în 2018 la momentul 1918?

Poate că este prea mult festivism şi prea puţină convingere autentică. Cel mai bine ne-am raporta la trecut dacă am avea grijă de prezentul nostru.

România a reuşit foarte bine în proiectul naţional. Acum 200 de ani sau chiar mai puţin nu exista România în niciun fel şi nu era scris în stele că va exista sau că nu va exista. Ce a contat a fost credinţa românilor în idealul naţional, că altminteri degeaba ar fi avut circumstanţe favorabile dacă nu ar fi dorit să realizeze ceva. Românii şi-au dorit să aibă o ţară a lor şi au reuşit în proiectul naţional.

Întrebarea este ce am făcut mai departe cu proiectul de ţară, cum se spune acum? Reuşitele nu se prea văd. Suntem o ţară bine închegată din punct de vedere naţional, o ţară care reprezintă ceva, chiar prin dimensiunile ei, în UE, dar eşecurile sunt numeroase pe celelalte planuri, iar România se află la coada clasamentelor europene. Să ne uităm la autostrăzi, la situaţia din spitale, din educaţie, de cam peste tot. Am reuşit să avem o Românie bine închegată – uitaţi-vă la ce s-a întâmplat cu vechea Iugoslavie sau cu Cehoslovacia… –, dar ce facem cu viaţa oamenilor, cu economia, cu dezvoltarea ţării? Asta e o contradicţie.

 

Ca istoric, la ce manifestări care să marcheze anul Centenarului v-ați fi așteptat din partea autorităților centrale?

Bineînţeles că sunt momente comemorative care trebuie marcate, că o doză de festivism este inevitabilă, dar cred că ceea ce am putea face pentru a da un sens puternic unităţii româneşti şi creării României mari este să avem grijă de România de azi şi de România de mâine. E bine să vorbim despre trecut, şi asta cât mai echilibrat, să nu cădem în tot felul de mitologii, dar important rămâne ce facem azi şi ce vom face mâine.

Dacă vrem să cinstim Marea Unire de la 1918, pe lângă declaraţii şi lucrurile care ţin de o atitudine festivistă – cărora, repet, nu le neg importanţa –, trebuie să facem o Românie care să îşi merite existenţa.

„Evenimentul cel mai important e crearea României la 1859”

Cum ați caracteriza, foarte succint, această primă sută de ani a României ca stat constituit între frontierele apropiate celor de azi?

Aş vrea să fac o rectificare care mi se pare necesară, fiindcă din ce în ce mai mult 1918 pare a acoperi lucrurile care s-au întâmplat până atunci. Văd peste tot „100 de ani de România” sau „în 1918 România a devenit un stat unitar, suveran”, dar România există de la 1859. Apoi, a devenit acum o sintagmă folosită aproape de toţi cei care vorbesc de chestiunile astea, „Mica Unire de la 1859”. Cum mica? În 1859 s-a făcut România, şi asta o spun fără să minimalizez ceea ce s-a întâmplat la 1918, când Banatul, Bucovina, Transilvania s-au unit cu o Românie care a existat de la 1859. E devalorizant şi nedrept să numeşti ceea ce s-a întâmplat atunci „mica Unire”.

 

Ca o dovadă a faptului că momentul 1918 e considerat mai important decât cel de la 1859 pare şi alegerea datei de 1 decembrie ca Zi naţională a României.

Nu pot decât să constat… Au fost destule critici faţă de legea care a promulgat această dată ca zi naţională. Îndrăznesc să spun că evenimentul cel mai important e crearea României la 1859. Dacă nu ar fi existat momentul 1859, nu am fi vorbit nici despre momentul 1918. În plus, Marea Unire nu înseamnă doar 1 decembrie, ci şi martie 1918 – unirea Basarabiei, înseamnă şi noiembrie 1918 – unirea Bucovinei şi 1 decembrie 1918 – unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, în plan naţional, aş considera această perioadă ca un mare succes, cum am spus. Există o Românie, asta în condiţiile în care mai toate ţările din zona asta s-au făcut, s-au desfăcut. Dar, în rest, sunt prea multe în întârziere. Potenţialul României este mult mai mare, dar nu a fost folosit.

 

Dintre epocile din acest ultim secol care a fost cea mai fastă pentru modernizarea României?

O perioadă de modernizare intensă a fost cea de dinainte de unirea din 1918, în 1859-1866, o dată cu domnia lui Carol I, când a fost redactată şi prima Constituţie, în 1866. Dar şi reformele lui Cuza trebuie apreciate. De fapt, la 1859 se intensifică acest proces de modernizare a României, care nu a cuprins, însă, toate straturile sociale, petrecându-se în special la nivelul elitelor. Dar s-au făcut lucruri esenţiale atunci: de exemplu, reţeaua de căi ferate care a avut aceeaşi funcţie pe care, azi, o are sau ar trebui să aibă o reţea cumsecade de autostrăzi. Prima cale ferată construită în România a fost între Bucureşti şi Giurgiu, la 1869, iar până la 1900 s-au realizat 3000 de kilometri de cale ferată, după care, până la Primul Război Mondial, încă 500. Să nu uităm reţeaua de şosele, mii şi mii de kilometri. Oamenii ăia au început cu ceea ce era raţional să înceapă: să lege între ele localităţile, provinciile. Din păcate România era prea rămasă în urmă, în acei ani, şi nu au putut fi rezolvate toate, deodată. Comparaţi, însă, cu ce s-a făcut în ultimii 30 de ani…

După aceea a fost perioada interbelică, în special anii 30, perioada domniei lui Carol al II-lea, ani de creştere economică. Din păcate, au fost lucruri bune, dar au fost şi lucruri foarte rele, cum ar fi extremismele.

Acestea au fost nişte perioade mai bune, dar fără ca binele de atunci să aibă o continuitate. Au venit şi ghinioanele, al Doilea Război Mondial, comunismul de aproape o jumătate de secol, bâjbâieile de după căderea comunismului.

„Pentru România, pericolul, acum, poate veni din interior”

Vi se pare că România este pândită, în momentul de față, de vreun pericol care să atenteze la unitatea sa?

Nu există niciun pericol de acest gen. Unii sunt obsedaţi de pericolul maghiar, că despre asta e vorba în primul rând. Dar gândiţi-vă, şi la 1918 românii reprezentau majoritatea incontestabilă a populaţiei din Transilvaia, Banat, Crişana, Maramureş – potrivit ultimului recensământ din Austro-Ungaria, românii erau cam 53-54 la sută – iar în prezent ponderea românilor e mult mai mare ca atunci, se apropie de 80 la sută, iar ponderea maghiarilor a scăzut, e sub 20 la sută. Deci, nu cred că-şi închipuie nimeni că ungurii, chiar ar putea să ia Transilvania. Ce ar face ea? Deci, nu, astea sunt scenarii, manipulări care urmăresc alte scopuri. Nu văd în viitorul previzibil un pericol care să ne lovească din afară.

 

Care vi se pare cel mai mare pericol pentru noi, acum?

Pericolul, acum, poate veni din interior. Au părăsit ţara 3,5 milioane de români. În ritmul ăsta, România rămâne fără români. În plus, nu există un proiect coerent de dezvoltare echilibrată a diverselor părţi ale României – de exemplu, Moldova a rămas foarte în urmă – şi ăsta ar trebui să fie un semnal de alarmă. Riscăm să se ajungă la un moment de ruptură din motive interne.

„Deocamdată, unirea României cu Moldova nu se poate face”

Pentru că invocam o ipotetică reconfigurare a graniţelor. Se vorbeşte destul de frecvent, în ultima vreme, despre unirea României cu Moldova. Ar fi posibil proiectul acesta unionist sau nu poate trece de sfera discursului politic?

Cred că e multă demagogie, fiindcă dă bine să vorbeşti despre România Mare, despre Basarabia. Deocamdată, e evident că nu se poate face. Lucrul acesta trebuie să-l dorească în primul rând basarabenii, cei din Republica Moldova, or sondajele de opinie pe care le cunoaştem până în prezent nu indică aşa ceva. Nu cred că ele depăşesc 20 la sută. Şi nu numai rusofonii gândesc aşa, ci şi o bună parte dintre românii de acolo.

În plus, sunt şi complicaţii externe. E vorba de Rusia şi de toate lucrurile pe care le ştim, dar dacă ar exista un val unionist important în Republica Modolva, să zicem că s-ar putea trece peste toate celelalte dificultăţi, însă nu există deocamdată.

Asta e şi dorinţa mea, să realizăm România Mare şi prin revenirea Basarabiei la matcă, dar lucrurile nu se prezintă, acum, încurajator din acest punct de vedere.

 

Dacă, totuşi, această unire ar fi făcută mâine, cu ce riscuri şi cu ce avantaje ar veni pentru România?

Ar fi multe complicaţii: gândiţi-vă cum ar asimila România Transnistria? Sau ce facem cu autonomiile, când Constituţia României arată că România e un stat naţional unitar, că nu poate fi vorba despre autonomii regionale. Or, Republica Moldova e construită pe alte baze. Găgăuzia este o regiune autonomă. Transnistria, iarăşi, nu văd cum ar putea să nu aibă o anumită autonomie, dar chiar şi aşa, locuitorii ei rusofoni nu ar accepta unirea cu România. Toate complicaţiile astea poate s-ar putea depăşi dacă oamenii şi-ar dori masiv această unire, dar ea, deocamadă, e dorită de o minoritate, o minoritate importantă, semnificativă, dar totuşi o minoritate.

„Patriotismul se referă la ceea ce reuşim sau nu să facem azi cu România”

Ce înseamnă a fi patriot? Unde trebuie să ne oprim pentru a nu aluneca în naționalism sau, mai rău, în ultranaționalism?

Patriotismul înseamnă nu să zici ceva, ci să faci ceva pentru ţara ta, să aduci un plus, şi asta nu printr-un discurs istoric exagerat. Tiradele patriotice înflăcărate nu au nicio valoare şi miros a ipocrizie. Patriotismul trebuie manifestat decent. Dând istoriei respectul cuvenit, patriotismul se referă la ceea ce reuşim sau nu să facem azi cu România, pentru ceea ce va fi România de mâine. Nu putem merge spre viitor cu ochii aţintiţi spre trecut, iar trecutul trebuie discutat în termeni realişti, corecţi, să nu-l gonflăm.

Ce rost are să tot vorbim despre unitatea dacică, despre perfecta continuitate de mai mult de 2000 de ani, când lucrurile sunt mai nuanţate în problematica asta? Nu ne facem niciun bine exagerând anumite trăsături ale istoriei sau inventându-le. Pe de altă parte – am mai spus-o –, România este ceea ce este, indiferent cum interpretăm o fază sau alta a istoriei, este un stat naţional, cu o majoritate românească incontestabilă. Oricine e liber să-şi imagineze orice scenariu, dar nu e corect să ne imaginăm că România s-ar afla în primejdie de a fi dezmembrată, că Ungaria va anexa Transilvania.

 

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.

image_pdfimage_print

Articol scris de

jurnalist TIMPOLIS