În peste 26 de acţiuni înregistrate la instanţa de contencios administrativ, o serie de localităţi timişene se războiesc pentru stabilirea grăniţuirii dintre ele. Acest consum de resurse umane, timp plătit din fonduri publice şi bani din bugetele locale şi centrale ar fi putut fi evitat prin implicarea Prefecturii, ca “moderator”. Ca şi în cazul medierii, însă, majoritatea comunelor care îşi dispută, în unele cazuri, câteva prăjini de pământ, preferă să îşi continue demersurile în instanţă.

O lege care nu ajută prea mult

În Timiş sunt zeci de localităţi care îşi dispută de ani de zile în instanţă câteva hectare situate la limita de demarcare cu unităţile administrative-teritoriale vecine. Teoretic, aceste litigii din care, pe ansamblu, nimeni nu are de câştigat, pentru că sunt consumatoare de timp şi bani, ar fi putut fi evitate prin aplicarea unui act normativ privind amenajarea teritoriului şi urbanismului, de acum doi ani, care a oferit Prefecturii competenţele de a rezolva aceste neînţelegeri de grăniţuire. Prin această lege, primarul unei localităţi mai poate trage teren în administraţie dacă, de exemplu, face o cerere la Prefectură. “Limitele teritoriale, care vor fi luate în considerare atunci când va fi stabilit un nou ţinut, pot fi reale sau imaginare”, se precizează în legea de acum doi ani.

Unul dintre iniţiatori, deputatul Toader Stroian, spune că proiectul era necesar, tocmai pentru că există multe litigii între localităţi şi neînţelegeri care sunt trenate de către comisiile funciare ale judeţelor.

În momentul adoptării, se estima ca legea va facilita întocmirea noilor planuri urbanistice generale şi va grăbi construirea unei infrastructuri de date cerută de europeni. “Delimitarea administrativ- teritorială este absolut necesară şi se impune în regim de urgenţă, fiindcă în situaţii de litigii nu există posibilitatea întocmirii Planurilor Urbanistice Generale, ceea ce crează în anumite situaţii greutăţi în accesarea fondurilor europene”, se preciza în expunerea de motive a legii. Conform aceluiaşi act normativ, doar cazurile excepţionale vor mai fi rezolvate prin elaborarea de legi sau de către comisii speciale. În momentul adoptării legii se preciza că, fără aceste norme juridice, România nu va putea realiza infrastructura pentru informaţii spaţiale, investiţie impusă de către Parlamentul şi Comisia Europeană.  

Una peste alta, după trei ani, legea nu a schimbat foarte mult în Timiş. Pentru a se ajuta “înţelegerile amiabile”, încă din 2012, la Prefectura Timiş, s-au constitut  comisii de mediere a divergenţelor unităţilor administrative-teritoriale ale judeţului. Totuşi, se pare că în multe cazuri spiritele s-au dovedit a fi foarte inflamate şi nu s-a putut ajunge nicicum la o soluţie amiabilă. Aşa se face că, potrivit Prefecturii Timiş, în urma medierilor, 25 de diferende între unităţi administrative-teritoriale din Timiş nu au putut fi rezolvate, urmând să se pronunţe instanţa de contencios administrativ. În urma acestei situaţii, Prefectura Timiş a înregistrat la instanţa de contencios-administrativ 26 de acţiuni, solicitând pronunţarea unor hotărâri prin care să se stabilească limita de hotar între unităţile administrativ teritoriale în litigiu.

E oarecum hilar faptul că grăniţuiri cunoscute foarte bine la nivel local, care ar trebui rezolvate prin înţelegeri locale, ajung, în acest fel, să fie tranşate de la distanţă de instanţă. În plus, în multe cazuri, rezolvarea unui astfel de litigiu în favoarea unei unităţi administrative poate fi o chestiune de noroc pentru că, într-un caz, pot fi găsite acte care să dovedească justeţea revendicării fâşiei de pământ, însă în unele cazuri, chiar dacă o localitate are dreptul să revendice o anumită suprafaţă de teren aflată în dispută cu comuna vecină, inexistenţa documentelor, fac ca acest drept să nu poată fi recunoscut în instanţă.

Din cele 26 de acţiuni ajunse în instanţă, care nu au putut fi rezolvate prin simpla mediere, 25 reprezintă cereri pentru stabilirea hotarului între unităţi administrativ-teritoriale din cadrul judeţului şi una între judeţele Timiş şi Arad, respectiv între comuna Secaş din Timiş şi comuna Şistarovăţ, din judeţul Arad.

Litigiile legate de grăniţuiri între localităţile timişene ajunse în instanţă, sunt, în momentul de faţă cele dintre Giulvăz şi Foeni, Giulvăz şi Otelec, Jebel şi Voiteg, Ciacova – Voiteg, Giulvăz – Ciacova, Pădureni-Parţa, Parţa – Peciu Nou, Racoviţa – Buziaş, Ghilad – Voiteg, Comloşu Mare – Teremia Mare, Deta – Denta, Maşloc – Bogda, Criciova – Găvojdia, Coşteiu – Lugoj, Criciova – Lugoj, Saravale – Sânnicolau Mare, Orţişoara – Satchinez, Secaş – Ghizela, Giarmata – Sânandrei, Margina – Curtea, Tomnatic – Gottlob, Giarmata – Ghiroda, Giarmata -Dumbrăviţa, Dudeştii Noi – Săcălaz şi Becicherecu Mic – Săcălaz.

Subprefectul de Timiş: “În unele cazuri s-a dorit neapărat să se meargă mai departe cu procesele”

Subprefectul de Timiş Zoltan Marossy consideră că împingerea acestor diferende locale în instanţă reprezintă o greşeală şi că ar trebui să se ajungă la acţiuni în contencios-administrativ doar în cazurile în care era imposibilă un alt tip de rezolvare. “S-a încercat ca Prefectura să medieze aceste conflicte, şi în unele cazuri s-a ajuns la o înţelege amiabilă, iar rezultatele au fost consemnate, ca atare, la Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară. În alte cazuri, s-a continuat cu cearta şi s-a dorit neapărat să se meargă mai departe cu procesele”, mai spune subprefectul Marossy.

Conform reprezentanţilor Prefecturii, în majoritatea cazurilor miza este mică şi nu justifică recurgerea la acest demers. Este vorba despre plata impozitelor pe terenurile sau clădirile din zona revendicată. Însă cuantumul acestor sume nu este foarte mare, de multe ori, pentru că şi suprafeţele disputate sunt mici. Nu se justifică, de aceea, un proces pe chestiuni de acest gen.

Cu toate acestea, există comune protagoniste ale acestor neînţelegeri care au considerat că miza justifică ajungerea în instanţă. Exemplul oferit de reprezentanţii Prefecturii este cel dintre Parţa şi Pădureni, unde a existat un litigiu legat de un loc în care erau clădirile fostului combinat Comtim şi unde s-a început fabricarea de instalaţii frigorifice. În acest caz, valoarea impozitului pe clădiri obţinut de Primăria care câştiga litigiul justifica împingerea sa în instanţă. O situaţie similară se remarca şi în cazul disputei dintre Dudeştii Vechi şi Valcani, unde miza era de fapt un dâmb, pe care era un fost IAS cumpărat de investitori italieni, iar existenţa acestei unităţi pe teritoriul unei comune era benefică din punct de vedere al impozitelor plătite. Însă, în afară de câteva exemple, aceste acţiuni în instanţă nu se justifică şi reprezintă o pierdere inutilă de bani publici şi timp.  

Conform unor surse din administraţia timişeană, genul acesta de dispute nu au de ce să ajungă în instanţă, pentru că consumă inutil resurse, iar prin banii primiţi sub formă de impozite de pe suprafeţele pe care o primărie le-ar câştiga nu s-ar amortiza zeci de ani banii daţi pe avocaţi pentru aceste procese.

Retrocedările împing Primăriile în instanţă

O posibilă explicaţie legată de apariţia acestor litigii e generată de problemele legate de revendicări şi de faptul că Primăriile au nevoie de pământ, pentru a pune în aplicare sentinţe definitive şi irevocabile de punere în posesie. Mai ales că Prefectura Timiş, în subordinea căreia funcţionează Comisia Judeţeană de Fond Funciar, este implicată anual în sute de procese generate în mare parte de modul original în care înţeleg unele Primării să aplice legea în domeniul fondului funciar.  

La ultima contabilizare, pe rolul instanţelor de fond funciar se aflau peste 400 de cauze de acest gen. Cum este de aşteptat, cele mai multe procese, vizează punerea în posesie şi eliberarea titlurilor de proprietate pe seama persoanelor validate. Acestora li se adaugă aproape 100 de acţiuni formulate de cetăţeni străini împotriva hotărârilor Comisiei judeţene de respingere a cererii acestora de reconstituire a dreptului de proprietate. În multe cazuri este vorba despre moştenitori mai mult sau mai puţini autentici ai unor persoane care au deţinut mari suprafeţe de pământ în Timiş.

Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor are nevoie de mii de hectare pentru a pune în aplicare toate hotărârile definitive şi irevocabile de punere în posesie. Numai în Timişoara şi în zonele limitrofe este nevoie de aproximativ o mie de hectare de teren, şi încă sunt înregistrate cereri de retrocedare.

În judeţ, cea mai gravă problemă se înregistrează, în prezent, în comuna Saravale, unde locuitorii cer retrocedarea a 3.000 de hectare, însă localitatea are disponibile doar 600 de hectare de teren. Nu e însă decât un exemplu dintr-un lung şir. În aceste condiţii, Primăriile consideră că e normal să se războiască în instanţă cu comune vecine chiar şi pentru un hectar sau câteva sute de metri pătraţi de teren. Însă, conform aceloraşi surse administrative, aceasta este o falsă problemă, pentru că persoanei îndreptăţite i se poate retroceda terenul, indiferent unde locuieşte.