Zeci de exploatări de uraniu din Banat au fost închise şi lăsate nedecontaminate

decontaminareProbabil că mulţi dintre timişorenii care cunosc cât de cât istoricul exploatărilor de zăcământ de uraniu din România cred că majoritatea minelor de acest fel s-au concentrat în zona de nord-est, în Carpaţii Orientali, într-un perimetru care fusese denumit într-o vreme, din cauza nivelului de radiaţii cauzate de exploatările după ureche, “Cernobîlul României”. Puţini ştiu că în Timiş există câteva zeci de mine de uraniu rămase din perioada parteneriatelor comuniste sovietico-române, care aveau ca scop golirea de resurse a României. Şi multe din aceste mine, deşi sunt părăsite de ani de zile, nu au fost niciodată decontaminate.

 

Tomeşti, un exemplu clasic

Imediat după al doilea război mondial, inclusiv în Banat au existat tot felul de iniţiative “antreprenoriale” de gen Sovrom, adică un fel de întreprindere sovietico-română care avea scopul declarat şi oficial de a ajuta autorităţile române să exploateze resursele naturale, resurse care luau apoi drumul Rusiei, în marfare care nu aduceau niciodată nimic înapoi. De atunci şi Timişul s-a ales cu o serie de mine deschise în anii '50-'60, care, în general, s-au făcut pe văile unor ape curgătoare. Haldele de steril (adică, depozitele de piatră şi moloz scos din mină) au fost făcute lângă râuri, fără a se lua în considerare, la acea vreme, riscul de poluare. Inclusiv în Timiş au existat câteva zeci de mine de uraniu, de care acum nimeni nu mai ştie aproape nimic. Oficial, pe toată zona vest, sunt recunoscute ca halde de steril radioactive doar halda mină Ciudanoviţa şi halda mină Lişava, ambele din cadrul Sucursalei Miniere Banat-Oraviţa, judeţul Caraş-Severin.

În realitate, însă, şi Timişul a avut destul de multe exploatări de uraniu care, deşi sunt părăsite de ani de zile, nu au fost niciodată decontaminate. Cei care nu cred că în Banat au existat mine de uraniu şi-ar schimba părerea după o discuţie cu oricare dintre localnicii din Tomeşti care au peste 70 de ani. O astfel de mină de uraniu a funcţionat la Tomeşti între anii 1963 şi 1964 şi, conform celor care au lucrat acolo, s-a săpat aproximativ 160 de metri în munte. Minereul era transportat fără măsuri de protecţie, cu căruţele, până în sat. De acolo era încărcat în camioane care-l duceau la gară, la Margina. Materialul scos din galerie se afla depozitat pe versantul din faţa minei. Astăzi, mina dezafectată se află pe un traseu turistic, de la Tomeşti spre locul numit Valea Ursului. Niciun turist nu are însă de unde să ştie că pe acel drum forestier, în urmă cu 40 de ani, se transporta minereu de uraniu. 

Culmea este că, deşi autorităţile de mediu ar fi trebuit să monitorizeze zona şi să constate dacă s-a realizat sau nu o decontaminare corespunzătoare, singura monitorizare recentă aparţine unui O.N.G. din Buziaş, Hobby Club “Jules Verne”, care şi-a propus să facă ceea ce trebuia să facă autorităţile: să avertizeze populaţia, să pun[ semne de avertizare în zonele contaminate şi, în final, să facă curăţenie.

Drum forestier cu piatră radioactivă

În lipsa preocupărilor celor în drept să ia măsuri şi din cauza dezinteresului Statului, s-a ajuns ca, în astfel de zone în care au existat mine, precum e Tomeştiul, bolovanii de steril radioactiv să fie folosiţi pentru… drumuri forestiere şi chiar construcţii. Reprezentanţii Asociaţiei Hobby Club “Jules Verne”  au găsit valori destul de mari de radioactivitate pe drumul forestier spre mină, ceea ce a dus la concluzia că halda de steril rezultată în urma exploatării a fost folosită la pietruirea acestuia.

Mircea Goloşie, preşedintele asociaţiei din Buziaş, a făcut măsurători în zonă, pentrua stabili radioactivitatea şi spune, că, din păcate, decontaminarea care ar fi trebuit făcută în zonă a lipsit cu desăvârşire. “În zona haldei care dispăruse nu am găsit valori mari da radioactivitate, pe care le-am identificat pe acel drum forestier, ceea ce înseamnă că s-a folosit minereu scos din mină pentru pietruire. În Tomeşti existau două galerii – una închisă cu o uşă de oţel, care apoi a fost furată pentru a fi vândută la fier vechi, şi una în grădina unui localnic. Minereul era cărat cu căruţa prin zonă, şi ar fi trebuit să se facă decontaminare”, ne-a declarat Mircea Goloşie.

Şi în Banat s-a exploatat uraniu

În mod ciudat, mina de la Tomeşti nici nu apare în evidenţele autorităţilor. Pe zona de vest autorităţile de resort ar fi trebuit să se ocupe şi de decontaminarea haldelor care nu sunt recunoscute oficial, precum cele de la Mehadia, Eftimie Murgu, Armeniş, Delineşti, Bucova, Obreja, Tincova, Bozovici, Ciclova Română, Oraviţa, Dognecea, Ruşchiţa, Sasca, Moldova Nouă, Natra, Dobrei, Gârlişte, Reşiţa, Clocotici, Forotic, Sicheviţa, Ocna de Fier şi Teregova. Nu trebuie uitată, în Caraş-Severin, nici Ciudanoviţa, care este unul dintre cele mai nocive locuri din Banat din cauza existenţei haldei radioactive. Radioactivitatea în zonă depăşeşte, în unele puncte, de 450 de ori fondul natural şi de 45 de ori nivelul de alarmare.

Conform măsurătorilor efectuate în zona de vest, halde cu conţinut radioactiv se află aproape în toate locurile unde s-a exploatat uraniu, aur şi chiar fier. În Timiş, în afară de Tomeşti, halde radioactive mai există la Darova şi Nădrag (la Nădrag s-a exploatat fier, dar s-a găsit şi minereu de uraniu). Iar în Caraş-Severin se află cel puţin 30 de halde rezultate în urma exploatărilor miniere, dintre care majoritatea au fost identificate şi marcate pe hartă de Hobby Club “Jules Verne”.

“Lumea nu ştie că în Banat s-a exploatat uraniu, după cum nu ştie şi că au existat exploatări aurifere pe râul Timiş. În zona Rusca Montană, sau în Timiş, în zone precum Foeni, există în total zeci de mine care ar fi trebuit decontaminate. Nu ştiu ce s-a făcut cu banii pentru decontaminare. Cred că s-au dat de-a lungul vremii bani pentru ecologizare cât două bugete ale României care nu se ştie unde au fost investiţi”, mai spune Mircea Goloşie.

“În mod normal, ar fi trebuit să se realizeze decontaminare în zonă, pentru că atunci când s-a forat, s-a ajuns, cu siguranţă, la substraturi de apă, care s-au încărcat cu compuşi radioactivi. Probabil pentru a nu mai existe discuţii şi controverse pe această temă, o parte din aceste exploatări au fost ţinute secrete”, ne-a declarat, la rândul său, unul dintre cei mai cunoscuţi profesori specializaţi pe geologie din Timiş, prof. univ. dr. Petru Urdea, de la Departamentul de Geografie al Universităţii de Vest.

O problemă cu implicaţii grave

Sterilul este molozul ce rezultă din separarea minereului de rocă, în cadrul unei exploatări miniere. După cum indică însăşi denumirea sa, sterilul nu ar trebui să fie radioactiv sau să conţină urme de minereu. Însă exploatările miniere deschise în Banat în urma “cooperării româno-sovietice” nu prea au ţinut cont de reguli, nici în ceea ce priveşte sănătatea minerilor, nici în privinţa protejării mediului. Se lucra în grabă, astfel că în haldele de steril au ajuns cantităţi însemnate de minereu, situaţiile cele mai grave fiind acolo unde se exploata uraniu. 

De fapt, primele exploatări din vestul ţării au avut loc în perioada dintre cele două războaie mondiale, când în zonă a existat o firmă germană care exploata piatra pentru construcţii, pe care o încărca în trenuri şi o duce în Germania. Piatra de construcţie era, de fapt, minereu de uraniu. După pierderea războiului, s-a oprit exploatarea, care s-a reluat cu ajutorul ruşilor. Aceştia aveau documentaţii geologice de la nazişti, aveau nevoie de uraniu şi aveau la dispoziţie o ţară cu multe datorii de război. Aşa că România a pus la dispoziţie tot teritoriul său. S-au adus din Rusia utilaje performante pentru acea perioadă şi ingineri.  Muncitorii erau din România şi, când nu erau suficienţi, se aduceau deţinuţi politici. Aşa s-a lucrat până în 1957, când s-au desfiinţat Sovrom-urile, iar inginerii lor au plecat cu toată documentaţia. Românii au continuat exploatările pentru ruşi, iar în 1964  s-au achitat datoriile de război şi exportul de uraniu s-a diminuat. Ultimul val de închideri a avut loc în perioada 1990-1992. 

Între timp a apărut şi controlul internaţional pentru energia atomică. Exploatările făcute de institutele de cercetare (Institutul de Studii şi Exploatări Miniere, apoi Institutul de Prospectări şi Exploatări Geologice) au fost abandonate. Acum nu mai este de găsit nicio companie minieră, pentru că s-au desfinţat. Aceste decalaje de exploatare au dus la apariţia multor situri părăsite.

Inginerii şi muncitorii au murit destul de repede, şi nu prea a mai rămas cine să povestească. De la ruşi s-a luat modelul ca toate exploatările de materiale strategice (aur, cupru, uraniu) să fie în subordinea Ministerului de Interne. De aceea, până în 1990 era o problemă să se scrie ceva într-o lucrare ştiinţifică, şi până şi tezele de doctorat conţineau puţine date, iar importul de aparatură dozimetrică pentru măsurat radioactivitatea era interzisă.  

Abia în ultimii ani s-au putut face investigaţii pe această temă, de către sectorul O.N.G., nu de către autorităţi. Astfel, Asociaţia Hobby Club “Jules Verne” a identificat în Timiş, Arad, Caraş-Severin şi Hunedoara a identificat peste 90 de situri radioactive şi au dus “muncă de convingere” cu autorităţile să monteze panouri de avertizare în aceste zone, pentru că au văzut, în judeţ, inclusiv corturi ale unor turişti, mai ales străini, montate pe halde radioactive.

Print Friendly, PDF & Email

Articol scris de

Jurnalist Timpolis, bogdan.piticariu@timpolis.ro