Foto: Humanitas/Radu Sandovici

După recentul volum cu titlu în dăncileză, Orice om îi este teamă. Un partid, doi ani și trei premieri, care include „eructaţiile neuronale” ale coaliţiei de guvernare, Radu Paraschivescu a publicat o nouă carte, tot la Humanitas, În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi). De data aceasta taxează dur nu doar semidoctismul, ci şi impostura, jigodismul şi ticăloşia mai marilor politici ai zilei, în rândul cărora, spune, ar fi dificil de făcut un top deoarece „concurenţa e feroce”.

Radu Paraschivescu îi oferă, din nou, cititorului prilejul să râdă copios. Dar după râsul de primă instanţă ar trebui să urmeze şi altceva.

„Adaptabilitatea de acrobat capabil să facă toate tumbele şi să cadă mereu în picioare ne face unici”

CV Radu Paraschivescu

S-a născut în 1960, la Bucureşti.

Este realizator al emisiunilor „Dă-te la o carte” şi „Pastila de limbă”, difuzate pe Digi24 şi, de asemenea, publică săptămânal texte în rubrica „Paraschivenia săptămânii”.

Cărţi publicate: Efemeriada(2000, Libra), Balul fantomelor(2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009), Bazar bizar(2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007), Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul „Ioan Chirilă”, pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006), Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc (Humanitas, 2006), Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007), Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008), Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008), Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009), Fluturele negru (Humanitas, 2010), Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2011), Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere(coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time)(Humanitas, 2016), Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?) (Humanitas, 2016), Am fost cândva femeie de onoare (Humanitas, 2017), Orice om îi este teamă (Humanitas, 2018), şi În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi) (Humanitas, 2019.

Sursă CV: www.humanitas.ro

Radu, ai trecut, de o vreme încoace, de la statutul de „culegător de perle” la cel de observator fin, de analist al vieţii politice româneşti. Cred că unora le-ai devenit deja şi mai antipatic decât le-ai fost până acum…

(Râde) Da, deşi era greu de crezut că pot devenit mai antipatic, că aş fi capabil de o asemenea autodepăşire. Cred însă că termenul de „observator fin” pe care-l foloseşti în dreptul meu e prea politicos. Sunt mai degrabă un exasperat care încă poate să îşi strige exasperările, un ins excedat de ceea ce se petrece în viaţa noastră politică, atât cât poate el s-o desluşească.

Îţi strigi cu talent exasperările. Şi fără plăcuţe suedeze.

Nu recurg la plăcuţe suedeze, e adevărat – nu că oamenii ăştia nu le-ar merita, ar merita chiar să doarmă cu ele la căpătâi. Numai că stilistica mea e alta şi cred că ajung la destulă lume şi fără să scriu decoltat, fără măscări, fără să-mi propun să fiu frust. Dacă mi-aş propune, aş putea s-o fac fără probleme.

Cartea asta, pe care tocmai am lansat-o la Timişoara, continuă de fapt o discuţie cu cititorii, pe care am început-o în Două mături stau de vorbă şi am continuat-o în Orice om îi este teamă, unde încărcătura politică a fost mai mare. Cartea de faţă, În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi), se încheie cu o exasperare strigată public faţă de o persoană pe care am ţinut-o la un nivel foarte ridicat al onoarei şi al probităţii şi care, din punctul meu de vedere, s-a surpat prin ceea ce a făcut în ultimii ani. E o doamnă pe care cred că lumea o va recunoaşte şi fără s-o numesc. Un om cu care am fost prieten, pe care îl cunosc de 15-20 de ani şi care m-a decepţionat cum puţini au reuşit s-o facă, în vremea asta în care dezamăgirile sunt totuşi monedă curentă.

În cartea lansată recent plec de la un titlu de poezie proletcultistă: este un titlu al lui Victor Tulbure, unul dintre poeţii cunoscuţi ai comunismului românesc, inclusiv ai celui ceauşist. În generaţia noastră, a celor născuţi în anii ’60, poezia asta era nelipsită din manuale. Nu mai ştiu dacă era în şcoala primară sau în gimnaziu, dar ştiu că m-a „curentat”. Ioana Pârvulescu şi Vlad Zografi, care sunt leat cu mine, mi-au confirmat că şi ei au avut parte de acest tratament. E o poezie tipică pentru atmosfera şi pentru spiritul de atunci, dacă i se poate spune spirit. O peltea sforăitoare, cu semnul exclamării la fiecare sfârşit de strofă, ca un avertisment că platitudinile patriotarde nu se spun calm, aşezat, cum se rosteşte o poezie normală, ci se strigă, se trâmbiţează, sunt bune de rostit în pieţe publice sau la televizor, în spectacole dedicate cuplului Ceauşescu. Acestui titlu al lui Victor Tulbure eu i-am adăugat o paranteză ca aport personal: „Planetei noastre asta i-ar lipsi”.

Aflu de la diverşi oameni că există de fapt mai multe Românii, contrar a ceea ce susţinea liric Victor Tulbure, şi încep să cred şi eu că există o Românie a oamenilor cinstiţi, una a hoţilor şi a canaliilor, că fiecare dintre noi poartă în el o Românie personală, căreia poate să-i construiască un chip după cum doreşte. Fireşte, ăsta e deopotrivă un act de cascadorie intimă şi un act de creaţie fără folos, pentru că tu sculptezi cu uneltele minţii o Românie care îţi place doar ţie, însă pe care ceilalţi nu o ştiu.

Ca să spulberăm dubiile, e clar că tu şi Victor Tulbure nu vă referiţi la acelaşi lucru când invocaţi unicitatea României. În ce constă unicitatea pe care o vezi tu?

Victor Tulbure avea o abordare de tip triumfalist. El scria pe vremea mitologizării frenetice, când toate figurile istorice erau monumente în sine şi când omagiile se scriau lângă soclu.

Prin ce cred eu că suntem unici? Printr-o combinaţie fabuloasă de candoare şi viclenie, de duplicitate şi cinste, de superstiţie şi rigoare, de cuplare la imediat şi atemporalitate rurală, de haz şi necaz, de prostie şi isteţime. Peste toate, avem o capacitate impresionantă de a ne acomoda, de a ne descurca; nu întâmplător, verbul „a se descurca” este folosit pe diverse paliere unde nu ar avea ce să caute. Un fotbalist se descurcă în careu. El nu driblează, ci se descurcă. Un slujbaş se descurcă la locul de muncă, dacă are lipsă în gestiune. Un militar, pe vremea când armata era obligatorie, rămânea fără bocanci şi se descurca, adică îi fura de la altul, care la rândul lui se descurca şi el, şi tot aşa. Felul în care se descurcă românul este, cred, o trăsătură definitorie. Adaptabilitatea asta de acrobat capabil să facă toate tumbele şi să cadă mereu în picioare ne face dacă nu unici, în orice caz rari pe lume.

„Mi s-a părut cuviincios să continui cu texte de opinie despre impostori, jigodii, ticăloşi, mincinoşi”

În ultimele volume nu te limitezi să taxezi „benignul” semidoctism, ci treci şi la impostură, la ticăloşia în forme diverse. Şi, în plus, croşeele nu le mai dai unui singur individ, ci câte unui grup.

Am trecut la categoria grea. (Râde.) Am crezut că, gluma bună fiind cea scurtă, nu mai e cazul să antologhez nerozii spuse de diverşi oameni. De vreo doi ani şi jumătate am schimbat unghiul de abordare. Primul volum în care am făcut asta a fost Cartea râsului şi a cercetării. Acolo am scris pentru prima dată despre impostură. Am făcut-o insistând pe impostura de pe internet şi de la televizor, pe vraci şi pe şarlatani, pe cei care îţi promit tot felul de lucruri pe care nu ţi le livrează, lucruri pe care naivii, disperaţii şi săracii le cred; asta e masa de manevră pe care o foloseşte şi Puterea în alegeri, după cum ştim foarte bine. De ticăloşie m-am ocupat în România în şapte gesturi, unde am dedicat un capitol Proclamaţiei de la Timişoara şi felului în care a fost violată la Bucureşti, la telejurnalul prezentat de Cornelius Roşiianu. Pe mine m-a durut foarte tare acel episod şi pentru că îl cunoscusem pe George Şerban, şi pentru că am venit de multe ori la Timişoara, de fiecare dată cu aceeaşi plăcere, şi pentru că 11 martie e ziua de naştere a tatălui meu, şi pentru că un lucru generos, cum a fost Proclamaţia, a fost mânjit, călcat în picioare de regimul Iliescu.

După această operaţiune mi s-a părut cuviincios, poate şi necesar – s-ar putea să mă împăunez, iertare dacă dau impresia asta – să continui cu texte de opinie despre impostori, despre jigodii, despre ticăloşi, despre mincinoşi, despre oameni care, falsificându-şi biografia, ne falsifică nouă vieţile, despre aşa-zişi doctori, despre puşcăriaşi care simulează scrisul şi scapă de detenţie, despre puşcăriaşi care plagiază, scapă şi după aceea, odată puşi în libertate, declară că-i acţionează în justiţie pe cei din care au plagiat, pentru deservicii de imagine – dacă poţi să-ţi închipui aşa ceva. Am început apoi să stratific şi să văd care sunt palierele imposturii, ale ticăloşiei, ale bunului-plac, fiindcă şi în Orice om îi este teamă, şi în volumul În lume nu-s mai multe Românii vorbesc despre ceea ce am numit în trecutul recent pentrucăputism, de la replica deja vestită a lui Codrin Ştefănescu. Pentrucăputismul e prezent şi în precedentele două cărţi, şi aici, unde scriu despre oameni care lucrează în orizontul spiritului discreţionar, oameni care calcă în picioare legi şi principii şi care, de fapt, nu fac decât să-şi calce în picioare semenii. Asta dacă „seamăn” mai înseamnă ceva pentru ei.

„Jurnaliştii şi preoţii ar trebui să fie cei dintâi drepţi ca lumânarea”

Printre cei menţionaţi de tine în carte se regăsesc şi oameni de presă, şi e foarte bine că aduci în atenţia publică şi derapajele din zona asta.

Aşa cum un om de presă merită lăudat în momentul când îşi face bine meseria, când rezistă presiunilor şi nu-şi trădează crezul, tot aşa el trebuie amendat în momentul în care îşi îndoaie genunchii sau îşi pleacă spinarea. Traficul de conştiinţe este o îndeletnicie frecventă în România – şi nu doar în cea de azi, însă acum de ea ne ocupăm – , iar printre cei care ar trebui să pună stavilă traficului de conştiinţe se numără oamenii din presă, pentru că ei informează, pentru că au influenţă în public, pentru că răspândesc idei şi obţin foarte repede adepţi şi simpatizanţi. Oamenii ăştia ar trebui să fie cei dintâi drepţi ca lumânarea, ei şi preoţii. În momentul în care ei şi preoţii se strâmbă, lucrurile o iau razna şi intrăm în vrie. Unul dintre motivele pentru care suntem azi dacă nu în vrie, oricum în primejdie de moarte etică, este traficul de conştiinţe, închirierea lor cu ziua sau cu luna, prostituţia pe care o practică destui oameni din presă. Îi ştii la fel de bine cum îi ştiu şi eu.

„E greu să fac un top al impostorilor şi al ticăloşilor. Concurenţa e feroce”

Dacă ar ar fi să faci un top al impostorilor şi al ticăloşilor despre care ai scris, cine ar ocupa primele poziţii?

E greu să fac un top. Concurenţa e feroce. Este vorba de oameni aflaţi în primul rând al Puterii şi, sigur, ai tendinţa să spui că premierul s-ar cuveni să fie în top, pentru că e un om şcolit rudimentar, un om îmbrâncit pe scena politică, un semianalfabet, un om cu o înfăţişare de gospodină suprinsă la coadă la varză. Dar îţi dai seama că Viorica Dăncilă n-ar fi putut apărea singură. A apărut pentru că a fost făcută să apară, este de fapt o marionetă în spatele căreia alţii îşi fac jocurile. Aşa că, pentru mine, în acest prim rând al imposturii şi al ticăloşiei intră, la braţ cu Viorica Dăncilă, preşedintele PSD, Liviu Dragnea, şi miniştrii Justiţiei numiţi după decembrie 2016, precum şi premierii dinaintea Vioricăi Dăncilă. Să nu uităm, Sorin Grindeanu este acum aproape angelizat.

La fel ca Victor Ponta, de altfel.

Şi Ponta, da, la el urma să ajung. Sunt doi cavaleri ai speranţei, pe cai albi, care vin şi ne povestesc acum cum se iau ei la trântă cu fiara. Uităm în mandatul cui s-au dat ordonanţele de tip „noaptea, ca hoţii”? Nu Sorin Grindeanu era premier atunci?

Victor Ponta, care a fost şi este în continuare un amestec de fals şi isteţime obraznică, de glumiţe de autobază şi minciună sfruntată, vine acum şi ne spune cât de înaripat se află în cruciada împotriva lui Liviu Dragnea. Şi uite că există oameni care, culmea, îl cred, iar asta nu vorbeşte doar despre capacitatea noastră de a ne lăsa minţiţi, ci şi despre viteza cu care uităm.

Vieţuieşte în România o formă de amnezie care pe mine, unul, mă stupefiază. Sunt oameni care acum trei-patru ani, după Colectiv, erau gata să-l linşeze pe Victor Ponta şi care acum sunt gata să-i dea votul. La fel mă stupefiază cei de vârsta mea care declară dintr-odată că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu. Le spun de fiecare dată: „În cazul ăsta, îl meritaţi înapoi pe Ceauşescu, dar cu absolut tot ce au însemnat acele vremuri, nu cu concedii în Sicilia sau Normandia, reţele de socializare, seri de milonga, festivaluri de film şi şuete despre mindfulness la hoteluri de cinci stele”.

„Râsul nu e leacul, e doar o supapă”

Cartea asta – de fapt,  şi cartea asta –, oferă cititorului prilejul de a râde copios…

Mulţumesc.

…şi, într-un fel, eliberator de frustrările acumulate din cauza acestor indivizi. Dar după comicul acesta de primă instanţă stai şi te întrebi, şi o fac parafrazându-te, de fapt noi de cine râdem: de ei sau de noi?

În sensul ăsta am pus întrebarea şi ai înţeles foarte bine că, râzând de ei, râdem de noi de fapt. Covorul nu bufonului i-l tragem de sub picioare, pe noi ne păcălim. Pe de o parte pentru că suntem de părere că râsul ar fi leacul – dar nu e leacul, e doar o supapă şi e, cum ai spus, un râs epidermic, de primă instanţă. Dacă doar râzi şi nu faci nimic altceva, reacţionezi ca în faţa unui gag, adică rămâi în spaţiul burlescului. Interesant e ce faci după ce râzi, cum foloseşti pârghia râsului ca să obţii altceva.

Ce am putea face după ce râdem bine?

În primul rând, am putea – de fapt, ar trebui – să votăm, să nu ne mai fie lene. Avem timp şi pentru celelalte. E timp pentru iubit şi iubite, e timp pentru sex, e timp pentru concerte rock şi punk, şi pentru weekenduri la munte, cu sau fără grătar, e timp pentru toate. Dar cele câteva minute care înseamnă mersul la vot respectate cu sfinţenie. Nu e un efort. Ţi se cere să faci 200-300 de metri şi să pui o ştampilă, atât. După aia, poţi să bombăni dacă nu iese ce ţi-ai dorit. Dar dacă te limitezi la postura chibiţului, nu faci decât să te confirmi în ipostaza unui om inutil din punct de vedere civic. Ştiu că există ţări în care votul este obligatoriu, ştiu de asemenea că există oameni în România care s-au declarat favorabili acestei măsuri, oameni cărora li s-ar părea util să existe obligativitatea votului. Nu mă număr printre ei, cred că omul e stăpân pe decizii şi nu i se pot impune asemenea reglaje, dar cine lipseşte de la vot se poate considera un mare vinovat.

„Avem nevoie de masă critică pentru răsturnarea de la putere a acestui regim corupt şi mafiot”

Îmi amintesc că, în interviul precedent, numeai politicienii din anii ’90 sorbornarzi în comparaţie cu cei de acum…

Îmi menţin evaluarea.

Cum crezi că am ajuns în situaţia să ajungă la conducerea ţării o asemenea clasă politică?

Mulţi dintre aceşti oameni cu funcţii au mult tupeu şi deţin pârghii pe care alţi oameni nu le deţin. Pârghiile acelea sunt banii şi cunoştinţele. Sunt oameni care profită de scurtături şi care acaparează, în urma unor ample şi vinovate complicităţi, diverse nuclee de putere. Toate şcolile de aşa-zise doctorate sunt pârghii prin care x sau y ajunge în posturi de decizie într-un scenariu deja configurat, unde se ştie cine şi ce poziţie o să ocupe. S-ar putea ca nenea Gheorghe, de la colţul străzii, să fie la fel de bătut în cap ca nu ştiu ce fals doctor în apărare naţională, numai că falsul doctor s-a dus şi a cotizat unde trebuia, după care a obţinut o patalama, câteodată fără să treacă pe la cursuri – vezi cazul lui Eugen Orlando Teodorovici, care a primit de la Academia Naţională de Informaţii o diplomă pentru nişte cursuri la care nu a fost în viaţa lui. Nu i s-a întâmplat nimic şi nici nu i se va întâmpla, în conjunctura politică de acum. Oamenii ăştia au format reţeaua sau au îmbogăţit o reţea deja existentă. Ăsta e canalul pe care ajung la putere. Mă rog, unul dintre ele. Dacă îi iei pe toţi cei care sunt acum în posturi de decizie şi îi pui lângă nişte elevi de la un colegiu bun, elevii îi bat la fund la o grămadă de capitole. Dacă iei oameni dintr-o editură, dintr-un institut de cercetări, dintr-un spital şi îi pui să dea un test de cultură generală sau de deprinderi manageriale cu aproape oricare dintre cei care sunt acum la conducere, aceştia din urmă vor fi, probabil, surclasaţi. Şi nu trebuie să-i pierdem din vedere pe cei care stau pe margine. Sfioşii, reticenţii, scepticii, nehotărâţii. În asta constă reproşul meu: deşi unii sunt oameni excepţionali, nu apar în public. Avem nevoie de masă critică pentru răsturnarea de la putere a acestui regim corupt şi mafiot. Doar un medic strălucit, un cercetător foarte bun şi un om integru nu sunt suficienţi, e nevoie de 20.000, dispuşi să iasă în faţă şi să se livreze pentru binele altora. Există aceşti oameni? Sunt convins că da. Dar nu au curajul să apară în faţă sau poate că nu s-a priceput nimeni să-i aducă în prim-plan.

Ceilalţi, despre care tocmai am vorbit, au ajuns la putere pentru că există ceea ce oameni mai răsăriţi la minte decât mine, domnii Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, au numit, într-o conferinţă relativ recentă, contraselecţie. Adică selecţie negativă. Asta înseamnă să propulsezi un mediocru şi un incompetent pentru ca tu, care eşti mai deştept decât ei, să-ţi poţi face jocurile în spatele lor. Aşa s-a ajuns ca Dăncilă să fie premier, Andruşcă, ministru la Economie, Iordache, la Justiţie – atenţie, Iordache are nişte zăcăminte de jigodism formidabile –, aşa s-a ajuns la mulţi care nu au competenţe, sunt calpi, proşti, nespecialişti, cu şcoala făcută pe puncte. Aşa s-a ajuns ca Eugen Nicolicea să decidă în chestiuni juridice. La fel a ajuns să decidă Şerban Nicolae – iar aici chiar avem de-a face cu un om periculos, mi se pare mai periculos decât Liviu Dragnea. Dragnea va fi sacrificat la un moment dat, trebuie doar să simtă rechinii din jurul lui sânge şi îl vor sfâşia, după care noi o să ne bucurăm la fel cum am făcut-o când am scăpat de Năstase, apoi de Geoană, apoi de Ponta. O să ne bucurăm şi o să tragem trei chefuri pentru că ne-am descotorosit de Dragnea. Şi ne trezim că-i urmează la tron Şerban Nicolae – mai tânăr, mai instruit, mai elastic intelectual decât Dragnea şi cu resurse de tupeu incomparabil mai mari. Noi le-am văzut la lucru doar de două-trei ori, cu partizanii din munţi, cu Churchill, cu Cosette Chichirău, dar Şerban Nicolae are un potenţial uriaş  în ceea ce priveşte ofensa, scabrozitatea şi indecenţa. E un fel de Codrin Ştefănescu care nu înjură de mamă şi nu se bate pe stradă. Bietul Codrin Ştefănescu pozează în colecţionar, în băiat cu şcoală, dar se vede PRM-ul din el. Ca şi la Lia-Olguţa Vasilescu, de altfel. Revenind şi rezumând, dacă după debarcarea lui Dragnea ne vom trezi cu Şerban Nicolae preşedinte al PSD-ului, vom mai fi urcat cu un pas pe scara răului. Şi în acelaşi timp vom mai fi coborât o treaptă în drumul spre subsol. Şi spre întuneric.