La nivelul UE, preocupările privind combaterea radicalizării au existat încă din anul 2005, atunci când acţiunile în acest sens au fost stabilite prin Strategia Uniunii Europene de combatere a radicalizării şi a recrutării, revizuită ulterior, în 2008. Strategia oferă standarde comune şi măsuri menite să prevină radicalizarea şi recrutarea teroristă cu referire, în principal, la contracararea activităţilor indivizilor şi ale reţelelor care racolează persoane în scopuri teroriste. În 2011 a fost înfiinţată Reţeaua pentru sensibilizarea publicului cu privire la radicalizare (RAN), reţea care reuneşte experţi şi practicieni din Europa, pentru realizarea unei culegeri de metode şi bune practici în materie. Până la sfârşitul anului 2015 se preconizează transformarea Reţelei într-un “centru de cunoştinţe”, ca efect al diversificării provocărilor privind radicalizarea  ideologiilor .  

Prin Rezoluţia Parlamentului European din 12 septembrie 2013, referitoare la cel de-al doilea Raport privind punerea în aplicare a Strategiei de securitate internă a UE pentru perioada 2010 – 2014, au fost subliniate noi ameninţări, cum ar fi „faptul că orice strategie de securitate internă trebuie să aibă la bază o interpretare comună a noţiunilor de «intern» şi «extern» şi trebuie să vizeze apărarea instituţiilor UE, a statelor membre UE şi a cetăţenilor acestora de supravegherea străină ilegală şi de influenţa şi manipularea necorespunzătoare”.

O solicitare a Parlamentului European a fost aceea de evaluare în legătură cu „natura şi amploarea ameninţării pe care o constituie reapariţia unei radicalizări politice violente”, precum şi de dezvoltare a unor mecanisme care să permită detectarea timpurie a semnelor acestei radicalizări.

Unul dintre domeniile de acţiune identificate de către Comisia Europeană pentru combaterea radicalizării constă în dezvoltarea cercetării privind tendinţele radicalizării, în scopul de a stabili „modalităţile şi motivele pentru care persoanele se radicalizează sau se deradicalizează, precum şi rolul jucat, printre altele, de ideologie, de tehnicile de recrutare pe internet şi de figurile considerate drept modele”.

Sub aspectul modalităţilor şi motivelor pentru care persoanele se radicalizează, considerăm că este necesar să analizăm acest fenomen în trecutul european, dat fiind faptul că acestea nu reprezintă o noutate pentru Europa ci, mai mult de atât, a constituit un model pentru întreaga omenire.

De asemenea, considerăm că ideologia a avut un rol central în orientarea persoanelor, ca elemente ale mulţimilor şi în organizarea oricărei mişcări de masă, progresiste sau distructive, pe fondul unui context cultural, social, etnic sau religios. Tehnicile de recrutare pe internet sau figuri considerate ca fiind modele reprezintă doar mesaje capabile să activeze în mentalul persoanelor imagini menite să îndrume spre o ideologie sau alta.

Reorganizarea mentalului colectiv este o tehnică veche, la îndemâna statelor naţiune, dar în era internetului şi a celor mai avansate mijloace de comunicaţii şi mass-media, aceasta este la îndemâna oricărei persoane înzestrate cu o capacitate mare de persuasiune. Mai mult decât atât, deoarece în domeniul internetului şi al comunicaţiilor nu mai există frontiere, acest lucru permite oricărui actor statal sau non-statal să desfăşoare activităţi de influenţă, recrutare, prozelitism, reorganizare a mentalului colectiv şi de activare a unor ideologii extremiste în scopul realizării propriilor interese.

Condiţiile radicalizării

Sub aspect ideologic, după prăbuşirea Cortinei de fier, lumea nu a trecut de la un sistem bipolar la unul unipolar, ca în cazul balanţei de putere în relaţiile internaţionale, ci a trecut de la o ideologie bipolară la una multipolară, aducând în actualitate sisteme şi curente de gândire ce promiteau în trecut atingerea idealurilor, dar care fie au eşuat, fie nu au reuşit să acceadă la putere, probabil din cauza faptului că nu le venise timpul. Despre ideologie nu se poate discuta decât în conexiune cu masele de oameni, cu mulţimi psihologice constituite care adoptă acţiunea comună, iar în cazul în care aceasta se transformă într-o mişcare de masă, agresivitatea şi sacrificiul de sine devine caracteristica sa principală, radicală.

Reapariţia radicalizării, pe de o parte, ar trebui analizată sub aspectul primei sale forme, în trecut, faţă de care avem o imagine deterministă în ceea ce priveşte cauzele care i-au provocat apariţia şi efectele pe care le-a generat ulterior. O definiţie actuală a radicalismului aparţine lui David Miller, şi anume faptul că acesta „semnifică disponibilitatea de a supune rânduielile existente unei critici contestatare şi de a susţine reformarea sau abolirea celor cărora nu li se poate da o justificare principală. Este vorba, aşadar mai degrabă de o atitudine decât de un crez politic închegat.”.

Totuşi, considerăm că reformarea nu reprezintă un obiectiv specific al radicalismului, întrucât acesta este o formă de autoapărare a rânduielilor existente împotriva abolirii, dar care confirmă slăbiciunea lor în percepţia radicalistă. Abolirea şi critica contestatară sunt pe deplin consacrate radicalizării. Masele radiacalizate vor acţiona întotdeauna pentru schimbarea totală a prezentului, iar acţiunea de reformare va constitui semnalul de slăbiciune al prezentului, a rânduielii existente, semnal care întotdeauna determină mişcările de masă de tipul revoltelor sau revoluţiilor. Avem suficiente exemple în istorie în care reformele au fost urmate de revoluţii, cum ar fi: reformele monarhiei franceze urmate de Revoluţia franceză, reformele agrare ale Ţarului Nicolae urmate de Revoluţia bolşevică, reforma liberală din Orientul Mijlociu urmată de Revoluţia islamică, Perstroica urmată de Revoluţia democratică din ţările comuniste.

Pe de altă parte, radicalizarea nu este un act individual, ci este un fenomen de masă, al unei mulţimi care constituie o comunitate psihologică. Nici un individ nu se radicalizează de unul singur (chiar dacă stă singur în faţa unui calculator), ci doar atunci când, ca urmare a unor circumstanţe sociale şi individuale, se regăseşte într-o comunitate psihologică, capabilă să îi ofere abolirea prezentului – pe care îl consideră inacceptabil –  în favoarea viitorului. Practic, individul renunţă la sinele pe care îl consideră iremediabil distrus în favoarea unei acţiuni comune, care are proiecţie într-o lume viitoare. Doar în cadrul unei comunităţi psihologice care devine mişcare de masă, individul este capabil de dăruirea de sine, atât în dimensiunea eroică, cât şi în cea criminală.

Predispoziţia individului de a se radicaliza nu este specifică numai societăţilor aflate în stagnare sau cu sisteme instituţionale învechite, ci există şi în cadrul societăţilor dezvoltate, democratice, libere, în care competiţia pe toate palierele reprezintă un mod de viaţă. În această situaţie, libertatea individuală de a decide zi de zi, în cazul unor eşecuri, devine o povară şi deci, conduce frustrare şi ulterior, la radicalizare. Este vorba de dorinţa indivizilor de a se elibera de libertate, în sensul de a-şi transfera libertatea de decizie, dar şi obligaţiile şi responsabilităţile, la dispoziţia comunităţii psihologice care l-a absorbit.

Fenomenul migraţiei în UE, în afară de avantajul asigurării forţei de muncă în vederea creşterii sau menţinerii performanţelor economico-financiare, atunci când are loc dinspre state care au culturi diferite, prezintă şi un dezavantaj. E vorba despre posibilitatea de integrare culturală este redusă, în acest sens generând frustrări la nivelul acestor categorii sociale. În astfel de condiţii, nici societăţile cele mai cosmopolite nu pot asigura o integrare culturală corespunzătoare a imigranţilor care, fiind prezenţi într-o lume căreia nu pot să-i aparţină din mai multe motive, iar perspectiva întoarcerii în ţările de origine este imposibilă, devin captivii unor societăţi, transformându-se astfel în neadaptaţi şi care, cu siguranţă, se vor radicaliza, militând pentru abolirea rânduielilor existente în favoarea unor rânduieli ideale. Aceştia vor constitui minorităţile dispuse la o luptă continuă cu statul gazdă.

Dintr-un alt punct de vedere, persoanele predispuse imigrării de masă sunt deja adepţii unor mişcări de masă în ţările de origine. Imigrarea de masă prezintă caracteristici comune cu mişcările de masă, şi anume abolirea prezentului sau ruperea de prezent, constituind o alternativă, temporară mişcării de masă. După stabilirea în statele gazdă, aceştia vor forma sau vor adera, cu siguranţă, la mişcări de masă.

„Romantismul” european

Europa postrenascentistă a fost leagănul ideilor, curentelor şi sistemelor de gândire care au generat toate ideologiile, în prezent active sau nu, pe care omenirea le cunoaşte astăzi dar, mai mult decât atât, a fost „laboratorul” în care toate acestea au fost experimentate. Domeniile de manifestare au fost diverse, de la arte şi filosofie la ştiinţe, de la absolutism la democraţie, de la pace la război, toate în dorinţa atingerii unei lumi ideale. Epoca luminilor, care a generat trecerea de la perioada medievală la perioada industrială şi a capitalurilor, avea să genereze ideologii care, în afară de revoluţiile şi războaiele vremii lor, au reverberat mai târziu în cele două conflagraţii mondiale şi, ulterior, în separarea Europei şi a omenirii, pe criteriul ideologic, în două lumi despărţite de o cortină de fier.

Secolul al XVI-lea avea să aducă în Europa viziunea istorică asupra vieţii intelectuale şi politice, istorismul care a generat conştiinţa istorică şi care a condus la apariţia ideologiilor naţionaliste şi a politicii puterii, care „răspundeau nevoii de a explica şi, totodată, de a justifica luptele făţişe ale naţiunilor şi claselor din acea vreme”. Practic, avea să asigure tranziţia de la vechea perspectivă europeană, dominată de legea naturală atemporală şi imuabilă, la conceptul de naţiune ca valoare supremă, precum şi tranziţia de la absolutism la relativism. Conceptul de naţiune în prima sa formă avea, în primul rând, un rol integrator al mai multor popoare, grupuri etnice, neamuri care conţineau elemente ale unor identităţi culturale, cum ar fi limba, teritoriul, o istorie comună şi reglementau raporturile dintre naţiune şi stat, marcând apariţia statului modern.

Isaiah Berlin raporta aceste forme de radicalizare la un sistem de gândire cunoscut, respectiv romantismul, în conexiune cu cel din literatură şi arte, şi considera că baza acestui sistem constă în faptul că adevărul şi „răspunsurile la marile întrebări nu trebuie să fie descoperite, ci inventate”, acestea reprezentând acte de creaţie, noutăţi bazate pe motivaţii şi nu pe consecinţe. De aici rezultă accentul pe care îl pune romantismul pe mişcare, pe subiectiv şi ideal, pe un protest continuu şi pe sfidarea faptelor date. Acţiunea, lupta şi mişcarea reprezintă totul, iar nu reuşita. Accentul este pus pe sacrificiul făcut pentru o cauză, nu pe valoarea acesteia, sacrificiul fiind singura formă de a valoriza cauza.

Romantismul este incompatibil cu sistemele supreme opresive, cu oportunismul, cu sistemele statice, echilibrate, uniforme şi cu societăţile de masă, dar manifestă consideraţie pentru libertatea individuală, fiinţele superioare şi independente şi pentru forţă, pasiune şi cruzime arbitrară. Ca forme de manifestare a „romantismului”, putem enumera: anarhismul, naţionalismul, fascismul, nihilismul, comunismul şi cultul martirajului.

În general, ideologiile şi doctrinele radicale constituie un paravan între adepţii mişcărilor de masă şi realitate şi realizează o deformare a realităţii, astfel încât să contureze aşa-zisele adevăruri ce nu pot fi verificate şi deci, nu pot fi puse la îndoială, însă aceste ideologii şi doctrine radicale trebuie să îndeplinească două funcţii: să izoleze individul de sine şi de prezent şi să-l îndepărteze de realitate.

Dacă analizăm atentatele teroriste sinucigaşe, în afară de faptul că acestea asigură eficienţa actului terorist în sine, martirajul joacă şi un alt rol, mai exact acela de a pune în valoare cauza pentru care luptă. Aceasta, de asemenea, constituie o confirmare de necontestat în ochii publicului şi al adepţilor de a împărtăşi o nobilă cauză sau înalte idealuri. Am putea considera faptul că, prin aceasta, se compensează şi chiar distrage atenţia adepţilor de la valoarea scăzută sau utopică a cauzei.

Aşa cum radicalizarea este o atitudine care conduce spre o ideologie, la fel ca şi romantismul, aceasta poate îmbrăca forme de manifestare perceptibile şi calificate, care reprezintă efecte diferite ale aceloraşi cauze.

Aplicând, în spaţiul UE, incompatibilităţile romantismului, respectiv sistemele statice, echilibrate, uniforme, specifice unei societăţi de masă, dar, în acelaşi timp, multietnice sau multiculturale putem constata existenţa anumitor predispoziţii în ceea ce priveşte dezvoltarea unei radicalizări.

Societatea de masă şi cea conservatoare

Societatea de masă este un termen folosit pentru desemnarea unei populaţii numeroase şi divizate, iar, sub aspectul structurii sociale şi al organizării politice, aceasta reprezintă o masă amorfă. Practic, în ziua de astăzi putem constata ruptura dintre cetăţenii statelor membre UE şi clasa politică, prin neprezentarea acestora la vot, cu ocazia ciclurilor electorale naţionale şi a alegerilor europarlamentare. Apariţia conceptului de societate de masă a fost efectul revoluţiei franceze şi a celei industriale.

Mai mulţi gânditori au considerat că cele două revoluţii au determinat dispariţia unor vechi legături sociale, cum ar fi legăturile de rudenie, de castă, de breaslă, de credinţă, precum şi dispariţia comunităţii urbane şi rurale. David Miller a caracterizat acest concept în variantă ideală: „În tipul ideal de societate de masă, morala este dominată de individualism exacerbat, comportamentul consumatorului este pătruns de hedonism, iar familia, vecinătatea, biserica şi şcoala sunt impregnate de un laxism exacerbat.”

Pe de o parte, efectele consumismului, generate de concurenţa acerbă de a stimula consumul, fie el şi inutil, pentru a asigura o dezvoltare sau protecţie a sistemelor economico-financiare, sunt în contrast cu asigurarea intereselor oamenilor şi, mai mult decât atât, generează dependenţă. Dependenţa societăţii de masă faţă de consum reprezintă un risc major de radicalizare în situaţii de crize economice sau politice interne, dar mai ales internaţionale. Aceasta poate pune puterea statală între mai multe surse de presiune, cum ar fi societatea de masă, furnizorii de bunuri şi servicii, furnizorii de energie etc. Acestea împreună asigură stabilitatea sistemelor economico-financiare, dar ruptura dintre ele generează efecte negative, în cascadă şi greu de controlat. Societatea de masă nu este capabilă să renunţe la ceea ce a dobândit, respectiv la nivelul de bunăstare. Sărăcirea abruptă pe fondul unui individualism execerbat conduce la dezamăgire, decepţie, condamnarea prezentului şi în condiţiile realizării unei comunităţi psihologice, a unei mase, cu siguranţă, apare fenomenul radicalizării. Chiar şi în lipsa realizării unei mase pe aceleaşi considerente, îi determină să devină prozeliţi ai oricărei mişcări de masă care militează pentru abolirea prezentului, a rânduielii existente.

Pe de altă parte, societatea conservatoare, aparent indiferentă, reacţionează foarte ferm în cazul unor crize identitare naţionale, culturale, etnice sau istorice şi poate aluneca spre radicalizare. Conservatorii francezi şi germani, dar şi unii gânditori englezi au susţinut teza potrivit căreia mecanicismul şi comercialismul revoluţiilor industriale şi economice au un efect distructiv asupra sistemelor de valori şi a culturii. Majoritatea gânditorilor care au studiat societatea de masă au fost de acord cu faptul că rezultatul final al societăţilor de masă va fi apariţia unor noi forme de putere absolută. Omenirea nu a dus lipsă niciodată de pretendenţi la o putere absolută, dorinţa pentru putere absolută fiind primul păcat omenesc şi, poate, şi ultimul.

Aşa cum rezultă din caracteristicile şi efectele societăţii de masă şi ale celei conservatoare se poate constata că avem suficiente elemente în spaţiul UE care corespund condiţiilor specifice radicalizării, în majoritatea formelor sale de manifestare.

Radicalizarea şi prozelitismul nu pot avea loc în absenţa unei mişcări de masă hotărâte în schimbarea unor reguli aflate în prezent. Mişcările de masă au în mod obligatoriu, un caracter organizat, orientat spre acţiune, promit perspectiva unor idealuri, identifică un inamic pe care îl demonizează, toate acestea fiind justificate de o ideologie.

Ideologia constituie coloana vertebrală a oricărei mişcări de masă. Mişcările de masă lipsite de ideologie au caracter spontan şi, în absenţa unor îndrumători care să creeze obiective imediate şi un suport ideologic, se sting la simple măsuri de autoreformare ale rânduielii existente.

Şansele persoanelor de a se deradicaliza sunt foarte reduse, întrucât tendinţa acestora în cazul desprinderii de o mişcare de masă este de reataşare la orice altă mişcare de masă, indiferent de ideologie, cu condiţia de a-i asigura absorbţia propriei individualităţi şi acţiunea.

Anghel ANDREESCU

Marius BALABAN