Ceea ce face sentinţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul Gheorghe Ursu nu este doar un act de injustiţie la adresa unui om ucis în bătaie de ofiţeri de securitate, în beciurile Miliţiei, ci implicit o reabilitare a Securităţii ceauşiste. Ca o amară ironie, se întâmplă în anul centenar Monica Lovinescu…

Nu avem o condamnare de drept a crimelor comunismului – avem doar o mână de torţionari care au răspuns, tardiv, în faţa justiţiei pentru crimele făcute. Avem, însă, o condamnare morală, de la cel mai înalt nive institutional, Preşedinţia României, a crimelor comunismului. În baza Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România, conduse de Vladimir Tismăneanu, redactat în 2006, în primul mandat al lui Traian Băsescu regimul comunist a fost condamnat ca ilegitim şi criminal. La fel, instrumentele acestuia, Partidul Comunist Român şi Securitatea, definite ca instrument al terorismului de stat.

La aproape 20 de ani de la acel moment, o sentinţă a Justiţiei române, dată într-un dosar deschis în urmă cu peste 30 de ani, dosarul Gheorghe Ursu, ucis în bătaie de ofiţeri de securitate în beciurile Miliţiei,  reabilitează indirect, dar explicit Securitatea din epoca Ceauşescu. Cei trei judecători de la Curtea Supremă care au pronunţat sentinţa definitivă, Constantin Epure, Alin Sorin Nicolescu și Valerica Voica, resping – la fel ca judecătoarea Mihaela Niţă, de la Curtea de Apel Bucureşti, care a dat prima sentinţă – acuzaţia procurorilor potrivit căreia uciderea lui Gheorghe Ursu se încadrează la infracţiunea de crime împotriva umanităţii. Ba mai mult, prin achitarea torţionarilor lui, foştii ofiţeri de securitate Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș, din Direcţia a VI-a a Securităţii, resping inclusiv ideea că ar fi fost ucis în bătaie, deşi la dosar sunt declaraţii de martor care confirmă acest aspect. Cei trei magistraţi susţin că Gheorghe Ursu nu a fost “opozant deschis” al regimului ceauşist şi “nu s-a aflat în relaţii de adversitate cu organelle de securitate”, că de fapt a fost închis pentru o infracţiune de drept comun, deţinerea a 17 dolari (teza Securităţii care, se ştie, îşi masca anchetele, reprimarea actelor de opoziţie în spatele unor dosare deschise de Miliţie pentru presupuse fapte de drept comun), ba, invocând călătoriile acestuia în străinătate sugerează că ar fi fost un privilegiat al regimului.  Ceee ce face sentinţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este implicit o sfidătoare reabilitare a Securităţii ceauşiste care, ni se spune, nu ar fi fost în conflict cu societatea, în relaţie de adversitate cu disidenţii… În sentinţa dată de judecătoarea Mihaela Niţă, în octombrie 2019 – sentinţă pe care completul de judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o menţine – se menţiona, printre altele, că „politica statului român la acea dată nu era de reprimare a forțelor de opoziție față de regimul politic și conducătorul statului prin violență”, că după 1965 în România nu s-a mai putut vorbi despre crime împotriva umanității, astfel că foştilor ofiţeri de securitate Marian Pârvulescu şi Vasile Hodiş le-a fost schimbată încadrarea judiciară în tratamente neomenoase și apoi au fost achitați. Este o sfidare ca un judecător să scrie așa ceva într-o sentință, ca un magistrat dintr-un stat democratic să exonereze de răspundere torționari, ucigaşi, exponenți ai unui regim totalitar, criminal.

Sentinţa aceasta prin care Securitatea lui Ceauşescu a fost de fapt reabilitată se circumscrie unei acţiuni vaste, începute la scurt timp după decembrie 1989, care are acelaşi scop. În cadrul acesteia s-a lucrat pe mai multe paliere. Unul a fost mistificarea istoriei recente prin istorici conectaţi la fosta Securitate. Prin ode închinate de o parte a presei ultimului şef al Securităţii comuniste, generalul Iulian Vlad. Odată cu ele ni se transmitea că Securitatea (cel puţin a ultimilor ani din regimul comunist) nu a fost opresivă – iată, teza care se regăseşte şi în sentinţele din dosarul Ursu… –, atâta timp cât fusese condusă de un om “solar”, “un om deasupra timpurilor”, “făcător de istorie, “iluminat”. Prin emisiuni, difuzate chiar pe Radioul Public, în care despre foşti capi ai Securităţii, generalul de securitate Aurel Rogojan – unul din martorii din procesul lui Gheorghe Ursu, favorabili securiștilor-torționari – și fostul director al Securităţii, generalul Iulian Vlad, se vorbea ca despre „repere spirituale” ale României. Prin lansări de carte ale unor exponenţi ai Securităţii, făcute nu o dată chiar sub cupola Academiei Române, una fiind semnată de acelaşi tandem Iulian Vlad-Aurel Rogojan. Prin busturi ridicate unor barzi ai regimului Ceaușescu, printre ei Adrian Păunescu. În memoria “bardului de la Bârca”, la Craiova a fost organizat un festival internaţional, din banii Primăriei şi ai Consiliului Judeţean Dolj, al cărui cap de afiş a fost Dan Puric remarcat, în ultimii ani, prin multe derapaje ultranaţionaliste, anti-occidentale, pe linia propagandei ruse. Festivalul Internaţional Adrian Păunescu a fost organizat în luna iulie 2023, anul centenar Monica Lovinescu, a cărei mamă, Ecaterina Bălăcioiu, ucisă în temniţele comuniste, a fost originară din Craiova. Pentru comemorarea aceasta nici Municipalitatea, nici CJ Dolj nu au organizat însă vreo acțiune. Prin ridicarea de monumente întru cinstirea „militarilor de pe frontul nevăzut”, adică din Securitate. În toamna anului trecut, în Cimitirul Eroilor din Pitești, orașul în care, în anii ’50, Securitatea punea în aplicare experimentul atroce de reeducare prin tortură, era ridicat un monument în amintirea și întru cinstirea „militarilor de pe frontul nevăzut” din Securitate. Monument ridicat la solicitarea Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere din SRI – condusă de Filip Teodorescu, fost locțiitor al Direcției de Contraspionaj a Securității – și realizată de meșterul popular Ion Rodoș, din Nucșoara, satul Elisabetei Rizea, eroină a rezistenței comuniste…

În faţa sentinţei sfidătoare în dosarul Gheorghe Ursu – în care au fost episoade de ignorare deliberată a probelor, de distrugere de acte, de tergiversare a anchetei, de exonerări ale vinovaţilor, de implicare în anchetă a însuşi procurorului care condusese în 1985 Procuratura Bucureşti, care a clasat atunci dosarul, Vasile Manea Drăgulin, ajuns după 1990 procuror general al României –, în faţa atâtor încercări de mistificare a adevărului, de transformare a negrului în alb, de reabilitare a răului rămâne speranţa că, atunci „când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie”. Aceasta este deviza sub care Ana Blandiana şi Romulus Rusan au gândit şi construit Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, un mijloc de resuscitare a memoriei colective.

Articol publicat şi în Puterea a Cincea.