Lungul drum până la normalitate

După tragedia de la Colectiv oamenii s-au simţit uniţi de suferinţă, de valul puternic de emoţie, de empatia cu victimele. Apoi, s-a văzut în ultimii doi ani, liantul acela interuman a rămas. Se poate spune că este o lecţie pe care am învăţat-o atunci, dar care, pentru a nu fi uitată, trebuie repetată continuu. Pentru că până la normalitate avem de parcurs, împreună, un drum lung.

 

Sunt trei ani de la tragedia din Colectiv, când 64 de tineri au murit arşi ori răpuşi de infecţii intraspitaliceşti, iar mai mult de 200 au fost răniţi, mulţi dintre ei rămânând pentru totdeauna mutilaţi şi fizic, şi sufleteşte. Alte sute de oameni, familii, prieteni ale victimelor, vor rămâne cu traume sufleteşti pentru tot restul vieţii.

După trei ani de la tragedia din Colectiv, Justiţia nu le-a făcut încă dreptate. Iar momentul acela este încă departe. Pentru că procesul va fi reluat de la zero, în toamna aceasta, pe motiv de pensionare a judecătorului de caz.

După trei ani de la tragedia din Colectiv, problemele sistemice, infecţiile intrasiptaliceşti – care în octombrie 2015 au fost circumstanţe agravante pentru acei oameni, pe unii ucigându-i – au rămas. Spitalele colcăie, în continuare, de bacterii care pacienţilor arşi, celor operaţi, celor aflaţi în stare gravă le pot fi fatale.

După trei ani de la tragedia din Colectiv, România nu mai are bancă de piele, deşi aceasta este vitală pentru pacienţii arşi. După 22 de ani de funcţionare, în urmă cu aproape un an, pe motiv de deficienţe – lipsă de infrastructură, lipsă de resurse umane şi financiare –, instituţiei i-a fost suspendată activitatea. Deci, nu au fost remediate problemele, nu au fost daţi afară managerii incapabili să le rezolve, ci a fost închisă instituţia. O decizie – criminală s-ar putea spune –, pe care autorităţile din Sănătate au ţinut-o la secret.

După trei ani de la tragedia din Colectiv, România dispune doar de 11 paturi pentru mari arşi, admite ministrul Sănătăţii. La fel ca în octombrie 2015. Iar cele patru mari centre de tratare a pacienţilor arşi promise atunci au rămas la stadiul proiectelor pe hârtie.

După trei ani de la tragedia din Colectiv, nu ştim cu exactitate câte cluburi funcţionează fără autorizaţie de securitate la incendiu, câte astfel de locaţii se pot transforma în câteva secunde în iad, pentru că nu au condiţii de prevenire a incendiilor. Ca o culme a cinismului, însăşi clădirea fostului club Colectiv funcționează şi acum fără autorizație de securitate la incendiu, atenţionarea fiind făcută printr-un afiş lipit la intrare. Pentru că legea permite astfel de situaţii…

După trei ani de la tragedia din Colectiv, putem spune că s-a schimbat ceva la nivel psihologic; oamenii par că au devenit mai uniţi. Atunci, în toamna lui 2015, i-a unit suferinţa, valul puternic de emoţie, empatia cu victimele. Mitingul gigant din seara de 3 noiembrie 2015, de la Bucureşti – un miting care a scos în stradă peste 25.000 de oameni, pornit pentru demisia primarului Sectorului 4 şi transformat spontan, fără partide şi fără ONG-uri, într-unul antiguvernamental, în urma căruia premierul Victor Ponta a demisionat, a fost însă, după cum se vede, doar o victorie de etapă. Totuşi, s-a văzut în ultimii doi ani, liantul acela interuman a rămas. Oamenii au ieşit în stradă, în număr mare şi nu o dată, uniţi de nemulţumirile faţă de abuzurile Puterii, faţă de corupţie, uniţi de frustrarea generată de acestea.

Se poate spune că este o lecţie pe care am învăţat-o în acel octombrie 2015, dar care, pentru a nu fi uitată, trebuie repetată continuu. Pentru ca Statul să se elibereze din captivitatea găştilor politice şi al clientelei lor, pentru a descuraja abuzul de putere, indiferent de forma lui şi de personajele care recurg la el, este nevoie să reacţionăm ori de câte ori situaţia o cere. Nu numai după situaţii-limită şi nu doar în contextul unei puternice emoţii colective.. Trebuie reacţionat în faţa miniuciunilor oficiale, în faţa oricărui abuz – chiar dacă impresia este că nu ne afectează direct –, şi asta indiferent de forma pe care o îmbracă: tolerarea sau încurajarea corupţiei, bătaie de joc la adresa legilor şi a ţării, clientelism, lichelism. Închizând ochii în faţa lor, mâine, se vor întoarce, sub o formă sau alta, ciar în mod neaşteptat, împotriva noastră. Aşa cum, în octombrie 2015 superficialitatea, incompetenţa, poate corupţia unor funcţionari publici – care nu trebuiau să permită funcţionarea acelei locaţii – s-au întors împotriva unor oameni nevinovaţi, ucigându-i. Iar această lecţie trebuie repetată concomitent cu exerciţii de autoeducare; este nevoie imperioasă de schimbarea mentalităţii fiecărui individ în parte. Pentru că se va schimba ceva cu adevărat abia când va scădea drastic numărul celor care încurajează corupţia, sistemul şpăgii. De la şpaga dată funcţionarului de la Primărie, pentru rezolvarea peste rând a problemei proprii, inspectorului de la Muncă, pentru a se preface că nu vede angajările ilegale, poliţistului de la Circulaţie, pentru a trece cu vederea şofatul în stare de ebritate, trecerea pe roşu ori depăşirea vitezei legale, poliţistului ori procurorului, pentru a scrie „NUP” pe dosar, până la şpaga dată unui funcţionar, unui primar, unui şef de instituţie, unui ministru, pentru ca aceştia să faciliteze câştigarea unei licitaţii trucate, de milioane de euro, să accepte cumpărarea de servicii sau materiale la suprapreţ. Degeaba azi se strigă „Jos corupţii!”, „Jos mafioţii!”, dacă, a doua zi, unii dintre cei care poartă pancarte vor da mită pentru a-şi rezolva propriile probleme sau dacă alţii vor închide ochii la abuzuri, pe principiul că nu e treaba lor şi că nu le afectează tihna cotidiană.

Până la normalitate avem de parcurs, împreună, un drum lung.

 

Articol publicat şi în Puterea a Cincea.

Print Friendly, PDF & Email