Foto: Arhiva personală Luminița Marcu

Luminița Marcu este profesoară de Literatură și limbă română la Universitatea din Salamanca. A plecat din România în urmă cu mai mult de zece ani, pentru că a simțit „o apăsătoare lipsă de orizont”. A rămas însă, în toți anii care au urmat, foarte atentă la ceea ce se întâmplă acasă şi a reacţionat la derapajele Puterii; stau mărturie articolele caustice pe care le-a scris în ultimii ani și eseurile din cel mai nou volum care îi poartă semnătura, La noi dacii se luptă și astăzi cu romanii. Portret de țară, apărut de curând la Humanitas. Un interes care rezultă din „trauma pe care o trăiește România în ultimii ani, din cauza stării de ocupație în care se află”.

Volumul acesta este punctul de pornire al dialogului pe care l-am avut. Și aici, ca și în textele scrise de Luminița Marcu până acum, ies la iveală cuvinte de „erinie înfuriată rănită din iubire de țară”, cum spune Gabriel Liiceanu, care „«zdrobesc fălcile» lichelelor de toate culorile și mai ales, mai ales, ale confraților care, prostituându-și cuvintele, au ajuns să slujească toate abjecțiile politice ale septenalului românesc 2012-2019”.

„România e un fascinant muzeu arheologic din punct de vedere intelectual”

CV Luminiţa Marcu

Născută în 1977, Luminţa Marcu este profesoară de literatură și limbă română în cadrul Facultății de Limbi, Literaturi și Civilizații Romanice a Universității din Salamanca, Spania. Și-a început cariera academică în 2001, la Facultatea de Litere, la Universitatea din București. Între 2010 și 2014, a fost director adjunct al Institutului Cultural Român de la Madrid.

A publicat, în 2014, un studiu despre presa culturală din timpul regimului comunist, O revistă culturală în totalitarism. Gazeta literară 1954-1968, care, la origine, este teza sa de doctorat, și o carte de eseuri și jurnal, un hibrid literar, Mansarda cu portocale. Puzzle spaniol, în 2006.

(Sursă CV: Humanitas)

Doamnă Luminiţa Marcu, sunteţi stabilită, de mai mult de zece ani, în Spania, ţară despre care spuneţi că v-a „vindecat o dată de România, apoi de mine însămi”. Ce v-a adus la starea de „îmbolnăvire” care a necesitat această vindecare de România despre care vorbiţi?

După patetism, cred că fraza pe care aveți amabilitatea s-o citați este din prima mea carte, Mansarda cu portocale, care a apărut acum aproape 15 ani. Acolo era vorba despre o stare, cartea era una foarte personală, un hibrid, dar cu o miză literară, așa încât totul acolo era scris în cheie intimă. Eram deci cam intimistă, mi-ar fi reproșat criticii proletcultiști în anii 50. (Unii au făcut-o și în anii 2000, de altfel, România e un fascinant muzeu arheologic din punct de vedere intelectual, conviețuiesc toate vârstele modernității, fiecare crezând despre sine că reprezintă ultimul răcnet.)

Povestea mea personală cu Spania a început cu aproape 20 de ani în urmă și sper să ne mai suportăm reciproc încă pe atât. Povesteam acolo că Spania m-a vindecat de România în sensul în care descoperisem în Madrid un București mai mare, dar în esență așa cum ar fi fost dacă n-ar fi fost devastat de demența lui Ceaușescu… Bătrâni pe stradă care semănau cu bunicii și unchii mei, așa cum ar fi fost, cum s-ar fi îmbrăcat și cum s-ar fi purtat dacă viețile lor n-ar fi fost fracturate atât de total. O incredibilă senzație de familiaritate pe care am intuit-o atunci corect și pe care o regăsesc și acum, aproape în fiecare zi.

Când spuneam că „m-a vindecat de mine însămi”, mă refeream acolo la o stare, nu neapărat de depresie în sens clinic, cât de confuzie și de dead end în care mă aflam atunci și din care întâlnirea cu Spania m-a scos ca și cum m-ar fi tras de păr când eram pe punctul să mă înec. Unul dintre motivele care mă făcuseră să ajung la limită, atunci, prin anii 2002-2004, era o apăsătoare lipsă de orizont. Vedeam cum mi se duce viața alergând între joburi, neputând să trăiesc efectiv ca asistent universitar, era imposibil (și azi e imposibil!), neadaptându-mă niciodată la viața de ziarist, făcând un permanent slalom printre „personalități” de toate felurile, ca nu cumva să le supăr și să pierd un proiect, un job, o înlesnire. Fără să fac mari compromisuri, dar mințind câte puțin în fiecare zi. Și fără satisfacțiile aferente, căci nu aveam de fapt plăcerea asta a notorietății românești, nu reușeam să mă bucur cu adevărat de ce se presupunea că trebuia să mă bucur, așa cum unii o fac neabătut toată viața. Un om sucit, un Cănuță, un Ion…

Spania a fost o ieșire, putea fi alta, putea fi un master în SUA sau altceva, a fost Spania, a fost o ruptură. Fără ea, fără restartul pe care mi l-a oferit, azi aș fi fost, cine știe, vreo doamnă profesoară plină de sine, vreun critic literar al neamului care tăia și spânzura prin micuța lume literară din București, asta dacă aș fi rezistat fizic, desigur. Și mai e ceva care te „îmbolnăvește” în România și care nu are legătură neapărat cu politica, ceva care există și acum și care nu cred că se va repara prea curând, poate e o caracteristică a locului: încurajarea narcisismului. România, și literatura ei, în speță, te îndeamnă la nombrilism, valorizează eul într-un fel special, care, din perspectiva străinătății apoi, pare teribil de ridicol. Sigur, se pot atinge culmi de performanță scriind despre sine și iar despre sine, despre tine și stările tale interioare, dar culmile sunt rare, cum se întâmplă cu olimpicii, de pildă, în timp ce media se pierde. Și se pierde măsura, în general. Trăind în străinătate, inevitabil, o lași mai moale cu eul și asta, uneori, mai ales când are de-a face cu scrisul, e salutar. E eliberator și tonic.

„Dacă ne gândim la numărul celor care părăsesc țara – probabil cel mai bun indicator al patologiei unei țări – România merge umăr la umăr cu Venezuela”

Sunteţi foarte atentă la ceea ce se întâmplă acasă şi reacţionaţi la derapaje ale Puterii – o dovedesc articolele pe care le-aţi scris în ultimii ani, eseurile din acest volum recent publicat, La noi dacii se luptă şi astăzi cu romanii. Portret de ţară. Care a fost, de la plecarea din ţară, momentul când aţi privit cu cea mai mare îngrijorare la ceea ce se petrece în România?

A fi atent la locul pe care-l cunoști cel mai bine, pentru că de acolo vii și acolo ai trăit peste 30 de ani, e o igienă pe care n-ai cum să n-o practici dacă te ocupi cu cititul, cu scrisul, cu încercarea de a înțelege. Nu dau doi bani pe cei care spun că „nu-i mai interesează” și, de altfel, cred că oricum mint. Nu are cum să nu te mai intereseze și e profund traumatic să-ți amputezi de unul singur o mână, doar pentru că nu e așa de fină sau de perfectă cum ai fi vrut să fie. Sigur că nu e cel mai plăcut lucru să spui că vii din România, mai ales în medii inculte care n-au auzit de Brâncuși sau de Enescu, dar au citit ultimele știri despre interlopii români. Dar nu poți schimba țara de baștină, trebuie să schimbi mediul, iar în mediul în care eu mă învârt aici în Spania, România este un loc incredibil de interesant, a cărei limbă se chinuie s-o învețe ani de zile o grămadă de oameni de 20 de ani care ar avea multe alte opțiuni de petrecere a timpului sub soarele spaniol. Lor le povestesc despre o cultură latină care a supraviețuit în cele mai ciudate condiții istorice, o adevărată poveste civilizațională de succes, una dintre cele mai fascinante din Europa… și care acum, în zilele noastre, e spoliată de niște infractori, frați cu alții de prin Ungaria, de prin Venezuela, de prin Iran, țări la fel de interesante și de ghinioniste. Cum ar putea să nu mă intereseze? E o mină de aur! E adevărat însă că situația mea e privilegiată, nu toți cei care trăiesc în străinătate au ca obiect al muncii România, cultura, limba, istoria ei, majoritatea sunt oameni care se ocupă cu alte lucruri și care trebuie să se integreze în noua societate care i-a adoptat. Deci că pe mine mă interesează România e firesc, vine la pachet cu jobul și cu ceea ce sunt eu, dar că îi interesează, până la obsesie uneori, și pe ceilalți plecați, asta e rezultatul traumei pe care o trăiește România în ultimii ani, din cauza stării de ocupație în care se află. Reacția diasporei e normală, e uneori înduioșătoare, pentru că e o formă de autoprotecție, un fel de mândrie regăsită. Nimănui nu-i place să se simtă refugiat, nimănui nu-i convine să se simtă rușinat de locul din care vine și de nenorocirile care se întâmplă acolo. Și nu nenorociri punctuale, cum pot fi faptele unor delincvenți de drept comun, ci nenorocirile concertate, susținute de la vârful statului, așa cum s-a întâmplat din 2012 până de curând.

Portretul de țară e de fapt o cronică a acestor „momente de îngrijorare”, mai bine zis de revoltă, de stupoare, de indignare. Sigur, momentele-cheie, dramatice, sunt legate de acțiunile politice propriu-zise, tot anul 2012 a fost marcat de acțiuni violente, uneori comice prin arbitrariul lor, dar care, de fapt, nu aveau nimic comic, erau de necrezut într-un stat european. Vă amintiți, de pildă, cum brusc, peste noapte, Ponta, proaspăt prim-ministru, mută Monitorul Oficial sub prelata Senatului, ca să poată controla ora și minutul publicării unei ordonanțe de urgență? Un fleac, s-ar spune. Asemenea „fleacuri” au zdruncinat arhitectura statului și le priveam, din afara țării, amuțiți de silă și de oroare. Apoi schimbarea Avocatului poporului, numirile la Curtea Constituțională… Un șir de samavolnicii demne de Venezuela, doar acolo urmașii lui Chavez își mai permiteau asemenea violuri asupra instituțiilor, dar Venezuela nu e în Uniunea Europeană, Venezuela e o dictatură… Deși, dacă ne gândim la numărul celor care părăsesc țara, probabil cel mai bun indicator al patologiei unei țări, România merge umăr la umăr cu ea, se pleacă poate chiar mai mult din România decât din Venezuela, e drept că e și mai ușor, încă nu s-a atentat la libertatea de mișcare, la pașapoartele românilor, deși cred că a fost un pesedist care a propus ceva de felul ăsta, limitarea la cinci ani a emigrației tinerilor, nu? Nu s-a aplicat, dar intenția a existat.

„Trăitul în România, dacă nu ai norocul unei bule perfect etanșe, e istovitor”

Diaspora a fost, în ultimii ani, implicată şi în realitatea socială, şi în cea politică din România. Se acutizează nevoia de implicare civică, patriotismul chiar, atunci când eşti departe de ţară?

Nu știu dacă se acutizează, cred că uneori poate să se și nască sau nu știai că l-ai avut, căci e foarte greu să simți patriotism în timp ce trăiești ponoasele cotidiene ale patriei. Iar trăitul în România, dacă nu ai norocul unei bule perfect etanșe, e istovitor. Deci, a trăi în afară, într-o țară funcțională, îți oferă luxul timpului, al reflecției. De asta mă feresc, deși nu reușesc întotdeauna, să le reproșez prietenilor din țară unele lașități, încerc să nu uit cum era când Ponta nu era un personaj pe un ecran, ci un ins cu care aș fi putut să mă întâlnesc prin centrul Bucureștiului. Așa ceva îți poate tăia orice avânt civic și te poate arunca într-o mare lehamite. În plus, în România viața decentă e incredibil de scumpă, ca să te poți proteja de mediul toxic ai nevoie de mult mai mulți bani decât într-o țară din Occident. Consumismul e mult mai mare în România, nevoile (mașină cu suspensii bune, de pildă), mult mai stringente, făloșenia, la cote inimaginabile. Și nu e doar un snobism, ci și o formă de supraviețuire, pentru că în România ai nevoie să te ridici deasupra gloatei, pentru că acolo jos efectiv e noroi, zloată, mizerie.

Într-o țară ca Spania, unde oameni putred de bogați umblă cu pantofi obosiți (dacă nu chiar rupți) și cu mașini vechi de 25 de ani, unde transportul public e impecabil și în general austeritatea, o treabă foarte bine văzută, de bun gust, e mult mai ușor să fii relativ sărac, să trăiești cu strictul necesar. E un paradox pe care-l observ cu iritare ori de câte ori vin în România și-mi enervez toți prietenii cu observații despre cât de scumpă e una sau alta, despre cât preț se pune aici pe branduri, despre abundența și varietatea din supermarketurile din Bucureși, unde se găsesc, de pildă, ingrediente sau delicatese care în Spania se vând doar în magazinele specializate, de gourmet. Parcă totul e menit să chinuie românii cu cât mai multe pofte, pentru care eventual plătesc dublu, și în consecință se istovesc ca să le poată avea. Nu doar corectitudinea și funcționarea statului, ci și frugalitatea vieții în țările așa-zis bogate și capitaliste (de fapt mult mai reglementate decât post-comunista Românie) face ca oamenii, deci inclusiv românii plecați, să mai aibă timp și de altceva decât de achiziții. Dar sunt convinsă că ar fi preferat să folosească alt fel acest timp cei plecați în străinătate, nu apărând, prin toate formele posibile, onoarea patriei lăsate în urmă. Căci asta au făcut și fac, pentru că e foarte dureros să se râdă de țara din care vii. Și s-a rîs copios în acești ani, iar când râd străinii e mai greu de suportat decât când râdem noi între noi.

„Lipsa de solidaritate e cel mai mare gol pe care l-a lăsat regimul comunist”

Un moment de astfel de implicare, concretă, a diasporei, despre care spuneam, a fost mitingul din august 2018, de la Bucureşti. Cu urmările pe care le ştim… Cum s-a văzut din străinătate acel episod în care Jandarmeria a fost practic instigată de oameni de la vârful Puterii politice să intervină şi împotriva protestatarilor paşnici, lovindu-i şi gazându-i?

Acel episod l-am trăit în direct, comunicând pe Facebook în timp real cu o româncă din Spania care se afla acolo în piață. Povestesc în carte. A fost grotesc. Dar și mai grotesc e că încă nu s-a lămurit ce s-a întâmplat, cine a dat ordinele, nume, prenume, grad. Încă un mister la șiragul de mărgăritare care a început cu Decembrie 1989. Încă o rușine. Dar, din păcate, nu e doar vina celor care ascund și opresc anchetele și fac totul pentru ei și ai lor, ei sunt deja o specie aparte, pentru care a fura și a minți, eventual a gaza și a omorî, dacă devine cazul de așa natură, sunt lucruri acceptabile. Nici nu le mai sesizează grozăvia, au la îndemână tot felul de raționalizări, cum ar fi că cei din piață voiau să dea o lovitură de stat, nimic mai puțin. Unii chiar cred asta, așa cum oameni de la care ai fi așteptat să aibă mai multă minte chiar cred că Serviciile și alte entități supranaturale au mânat oamenii în stradă în toți anii ăștia, și nu sila și revolta firești la un Homo Sapiens. Dar e și vina celorlalți, a oamenilor normali, nu pentru că ar fi lași fiecare, luați individual, ci pentru că nu pot să se solidarizeze. E cel mai mare gol pe care l-a lăsat regimul comunist, paradoxal s-ar zice, deși de fapt foarte semnificativ: post-comunismul are oroare de solidarizări și de multe alte lucruri văzute ca aparținând stângii și fără de care nu se poate învinge un grup infracțional organizat. Iar solidarizarea ar fi bine să nu dureze trei zile pe Facebook, ci să fie ceva încăpățânat, constant, o măciucă zilnică în capul ăstora care își văd netulburați de treabă, căci altceva ce să facă? Doar n-o să se apuce să citească cărți… Dar noi, ceilalți? Unde e constanța, încăpățânarea? O bunicuță spaniolă e capabilă să se ducă zile la rând cu o petiție, pentru cine știe ce fleac, se duce și cere același lucru până când obține un răspuns, nu i se pare că nu mai contează, că la ce bun, că poate mor mâine… Nu i se pare o mare noblețe să uite și să ierte, pentru că nici nu e, e doar mai comod și mai laș și te mai și amăgești că astfel ești magnanim. Nu ești. Și ei, cei care te-au gazat, o s-o facă și mâine.

„Ceea ce mi se pare că s-a pierdut în ultimul an e entuziasmul pentru politica nouă”

Acum, privind spre România, cum vedeţi lucrurile? Cum aţi descrie situaţia din ţară?

Oricâte lucruri discutabile ar comite PNL-ul condus de Orban, nu se poate compara cu USL-ul, iar Iohannis nu a comis pînă acum nimic abominabil, deci sunt speranțe, s-a ieșit din zodia neagră o dată cu căderea Guvernului PSD-ALDE. Acum e un fel de business as usual, căci una din marile naivități românești e că se așteaptă ca după o urgie cum a fost perioada 2012-2019 să vină o perioadă de purificare și de schimbare la față. Cred că e mai bine să nu așteptăm schimbări la față, pot avea ceva cu totul frisonant. Ar fi de dorit normalitate, iar normalitatea înseamnă multe lucruri dezamăgitoare, corupție, dar nu totală, nepotism, dar nu absurd, nu „nepoți” de-a dreptul retardați puși să conducă agenții guvernamentale, o măsura omenească deci. Ceea ce mi se pare că s-a pierdut în ultimul an e entuziasmul pentru politica nouă, încrederea în diferența pe care o reprezenta USR-PLUS și e o mare risipă de resursă umană excelentă, un păcat pe care România nu și-l permite. Nu cred că e vorba despre nici o intervenție a nici unor Servicii, ci pur și simplu despre mecanismul încă defect prin care se aleg liderii în societatea românească, despre iluzia că „maturitate” înseamnă să copiezi modelul de pragmatism al vechii politicii, pentru că altfel, zic ei, nu ai șanse pe scena mare. E o gândire de adolescent întârziat care ține cu orice preț să mimeze comportamentul adulților, sper să treacă ca o acnee juvenilă și să reapară liderii naturali și entuziasmul construcției.

Portretul de ţară pe care l-aţi făcut României în această carte s-a născut, spuneţi, datorită unei apartenenţe a dumneavoastră la neamul lui Ion al lui Caragiale, „ăla care când aude măgarul cântând nu poate să tacă şi să nu spună nu: măgarul nu poate să cânte”. Refuzul acesta de a aplauda ceea ce nu e de aplaudat l-aţi resimţit ca pe un impediment, în anumite situaţii? Aţi simţit că cei care au ca model „curteana cea strălucitoare, sora mainstream a lui Ion” sunt, deşi pe nedrept, mai câştigaţi?

Nu se pleacă la drum dorind să fii Ion, cine își poate dori să fie „un neisprăvit” care trece de la o muncă la alta fără să-și găsească niciodată locul? Curteana cea strălucitoare, sora lui geamănă, e dorința de împlinire socială a oricui posedă instinct de supraviețuire și doza firească de hedonism. Însă, cumva, deși vrei să fii sora lui, deși ți se pare că ești rezonabil și faci totuși minimul compromis social care se cere ca să poți trăi în lume și printre lume, cumva ajungi în postura lui. La mine declicul vine inevitabil în momentul în care trebuie să fac ceea ce face curteana cea strălucitoare la sfîrșitul recitalului măgarului, anume își scoate o brățară și i-o petrece măgarului după ureche, în semn de omagiu. În general, dacă vine un asemenea moment, e peste puterile mele să-i petrec urecheatului brățara și să-l mai și pup, cum face ea. Îmi e aproape fizic imposibil. Poate că stau liniștită o vreme, poate mă prefac chiar că aplaud, așa, de politețe, dar dacă mi se dă de înțeles că trebuie să fiu zeloasă, să fac gesturi extravagante, atunci știu exact că Ion nu e departe și că mai devreme sau mai târziu mă identific cu el și trag ponoasele, dar simt și gustul libertății, care e inegalabil.

„Nimeni n-a văzut niciodată listele făcute de Patapievici la ICR, pentru că n-au existat, în schimb listele useliștilor le-am văzut și auzit din prima zi”

Dar la Institutul Cultural Român, unde aţi rămas încă doi ani după demisia echipei Horia-Roman Patapievici – Tania Radu – Mircea Mihăieş, aţi avut probleme din cauza faptului că aţi refuzat să acceptaţi că măgarul poate cânta Carnavalul de Veneţia cu variaţiuni?

Nu era nevoie să fii prea nonconformist, erai dat afară pentru simplul motiv că te numise Patapievici, atât erau de rudimentari tovarășii. Asta dacă apucau, era o chestiune de timing. Au fost dați afară, ilegal, unul după altul, directori și directori adjuncți de filiale, în mijlocul mandatelor, până când a fost dat afară uselistul-șef de la ICR de un uselist mai mare ca el.

Încă din prima zi, cel și cei care au înlocuit echipa Patapievici, respectiv Andrei Marga, Horia Gîrbea și alții de același soi, au început să dea directive, să facă liste, să propună, ei, de la centru, traduceri sau invitați. Îmi amintesc că aveau o obsesie cu Tudor Gheorghe, să fie plimbat peste tot, să fie traduși neapărat Eugen Simion, Nicolae Breban, așa credeau ei că se fac lucrurile în lumea culturală adultă, la care se uitaseră cu jind imaginându-și grozăvii. Nimeni n-a văzut niciodată listele făcute de Patapievici pentru că n-au existat, în schimb listele useliștilor le-am văzut și auzit din prima zi . N-am respectat listele astea și n-am făcut, la Madrid, nimic din ce ni s-a cerut, dar asta nu înseamnă că a fost plăcut. A fost, așa cum povestesc în carte, un fel de experiment, am încercat să văd așa întreaga perioadă, poate că trebuia să înțeleg mai bine, în direct și în timp real, ce însemna să reziști în comunism, să-i vezi pe unii și pe alții cum se gudură, să vezi incredibilele derapaje morale, dar și rezistențele discrete. Singura mea satisfacție e că am reușit să plec atunci când am hotărât eu și nu alții, iar asta în general e important, e bine să poți pleca din orice loc atunci când decizi tu, nu altcineva.

„Din 2012 am avut o mică glaciațiune, un fel de reluare în caricatură a sistemului comunist”

Cu această carte v-aţi propus, spuneţi, să decupaţi „dintr-un continuum reflexiv şi autoreflexiv” ceea ce numiţi „septenelul obsedant”, adică perioada 2014-2019. În ansamblul ei, a fost mai rea această perioadă decât, de exemplu, anii 2000-2004, epoca în care corupţia devenise endemică, în care baronii de partid s-au consolidat şi au pus stăpânire pe ţară, în care oponenţi ai regimului Năstase erau săltaţi de pe stradă?

Epoca Năstase a fost totuși într-o logică istorică, trecuseră de abia zece ani de la schimbarea de regim, nu eram în UE, însă se juca tontoroiul pseudo-capitalist din anii 90, structurile vechi erau puternice, pot exista deci explicații care nu scuză, dar integrează totuși fenomenul în tabloul unui timp.

Dar septenalul politic 2012-2019 a fost o excrescență nejustificată de nimic, de nici o logică istorică. Ar fi trebuit să fie, datorită alianțelor internaționale, depășirii crizei, bugetului UE, maturizării firești a societății românești, o perioadă de dezvoltare fără precedent. În loc de asta, am avut o mică glaciațiune, un fel de reluare în caricatură a sistemului comunist, cu Dragnea, Ponta, Tăriceanu, apoi cu un exil fioros, pe care cei din străinătate nu-l înțeleg cu totul pentru că nu pot înțelege până unde a putut merge corupția. Deci a fost nu doar o stagnare, ci o regresie. Toate astea fără să fi fost vorba despre nicio circumstanță care să explice demența, în afară de voința, banii, interesele unora și lipsa de rezistență a altora. La mijloc: cei plecați, cei din stradă, o mână de jurnaliști și de intelectuali, o rezistență care a costat timp, energie, nervi, o imensă risipă.

De fapt, originea „obsedantului septenal” este exact anul 2012, când glonţul unei lovituri de stat a trecut razant pe lângă noi. Scrieţi că atunci, aflându-vă deja în Spania, aţi întâlnit români care exprimau nelinişti ce nu aveau „de-a face cu starea normală a unui cetăţean european, ci cu febrilitatea angoasată a refugiatului”. Aţi mai întâlnit astfel de situaţii şi în anii următori?

Din păcate și acum, când mă întâlnesc cu români aflați în vizită, mult mai rar decât în Madrid, la un moment dat apar întrebările legate de cum e să pleci, cum te poți descurca, justificări implicite din partea lor cum că de ce nu pot pleca sau de ce ar vrea și plănuiesc s-o facă… E un subiect prezent, de la sine înțeles în conversațiile dintre românii care se întâlnesc în străinătate, ca și cum încă ar fi în derulare un fel de război civil în România. De fapt, într-un anumit sens, există acest război civil, să sperăm pe final.

Dacă ar fi să faceţi un top al celor mai toxice personaje care au populat scena publică a acestor ultimi şapte ani, cine s-ar regăsi în el?

Nu cred că vreți să auziți din nou cele câteva nume de așa-ziși oameni politici, destul i-am pomenit în carte, să-i mai lăsăm să se odihnească. Sigur că ei au fost cei care au dat brânciul decisiv, dar mă tem că cel puțin la fel de toxici sunt cei din eșalonul doi, anonimii, speriații și conformiștii, ăia cu „capul plecat”, cu „n-o să schimbi tu lumea”, cu „așa merge aici la noi”, toți adepții înțelepciunii de cîrciumă… Sigur, știm că trauma creează neîncredere și impotență, dar până când?

Aș pronunța niște nume de intelectuali, dar n-o s-o fac, doar vă reamintesc că puteți citi o scrisoare din 2012, inițiată de Stelian Tănase, în coada căreia s-au înșirat, ca niște vajnici pionieri, fii de bravi eroi, niște oameni, intelectuali cu cărți și cariere impresionante, oameni serioși, stâlpi ai societății, unii dintre ei foști prieteni ai mei, pentru care, în ingenuitatea mea, aș fi băgat mâna în foc. S-au dus acolo, mânați de cine știe ce demoni interiori pe care nu doresc să-i cunosc, și au dat cu subsemnatul cum că ceea ce se întâmpla în România nu era ceea ce era clar că era pentru orice om alfabetizat, ci era un fleac, o simplă schimbare de guvern prin moțiune de cenzură, iar problema era „dictatorul” Băsescu, nu hoarda uselistă. Că Băsescu, între timp, s-a dovedit că nu era mai breaz, nu-i absolvă pe cei cărora el totuși li se opunea atunci, fie doar și la suprafață. Din punctul meu de vedere, care e unul al lumii intelectuale, culturale, din care și eu, și semnatarii facem parte, ei, cei care au făcut gestul ăsta necugetat sau ticălos, au fost personaje cel puțin la fel de toxice ca politicienii care au comis efectiv faptele. Mai sunt și alții, tot din lumea intelectuală, care poate n-au semnat scrisoarea, dar au copiat și copiază în continuare comportamentul unor Dragnea și unor Ponta, devenind un fel de baroni culturali, cu aceleași efecte dizgrațioase, lipsind publicul până și de iluzia că lumea culturală ar putea fi mai bună decât lumea politică. Sunt deosebit de toxici pentru că sunt agenți ai deprimării care se respiră în România, ai unei deznădejdi pe care țara asta, oamenii ei normali și onorabili nu le merită.

„În anii 2000, presa românească era în cea mai mare parte controlată politic și financiar, dar cea care scăpaseera presă reală”

Aţi lucrat o vreme în presa din România. Cum o vedeţi azi, în ansamblul ei, în comparaţie cu cea de la începutul anilor 2000?

La începutul anilor 2000 în România existau încă ziare, acum nu mai există nici unul. Și nu, nu e vorba despre digitalizare, nu are nicio legătură cu asta, ar putea să existe doar online, dar nu există. Nu există nici măcar un singur ziar generalist, consistent, cu toate secțiunile normale ale unui mare ziar, care să fie nu excelent, ci măcar onorabil. Cei câțiva jurnaliști care au reușit să supraviețuiască nevătămați sunt dispersați în diverse mici redacții, pe platforme on-line care în general nu comunică între ele (mereu mă amuză cum se cere unitate politicienilor, când jurnaliștii români nu se pot uni nici măcar într-o scrisoare publică!). Ca să ajungi la informații decente, e nevoie de un slalom uneori absurd, cum ar fi să te duci după investigații de corupție într-un ziar sportiv sau să cauți două, trei editoriale bune printre anunțuri despre viermi intestinali și horoscopul cu rune.

Presa românească în 2000 era în cea mai mare parte controlată politic și financiar, prin publicitatea dirijată tot politic, dar acea presă care scăpase, care ținea de corporații străine, care reușise cumva să nu depindă de clanul Năstase sau de mogulii locali, chiar dacă precar, temporar, dar totuși reușise, era presă reală, cu ambiții de presă reală cel puțin. Era o presă „ca afară” sau măcar încerca să fie. Acum sunt doar așchii, mici întreprinderi aproape individuale. În ciuda internetului, a rețelelor sociale, presa clasică n-a dispărut decât în România. Poate și-a schimbat suportul, poate a devenit mai interactivă, dar încă are aceeași structură predictibilă. Sigur, unii jurnaliști români au avut evoluții personale interesante, s-au maturizat, unii dintre ei au rezistat absolut admirabil în acești ultimi ani, dar nu în structuri mari, în trusturi sau publicații, care să le ofere proteție și siguranța venitului, ci pe cont propriu, uneori chiar ca editorialiști de blog. N-ar trebui să stea lucrurile așa, nu stau așa în alte țări și e o mare risipă de resursă umană.

De asemenea, în anii 2000, televiziunile nu ajunseseră la acest nivel de incompetență și ticăloșie, erau și atunci aservite, unele, erau mai naive tehnic, mai puțin evoluate, mai rudimentare, dar în niciun caz nu coborâseră la nivel de OTV toate, așa cum se întâmplă azi și mi se pare, cu oroare, că oamenii nici nu mai sesizează cât de josnic e ceea ce li se servește, s-au desensibilizat. Panica, iresponsabilitatea, intruziunea în viața privată, insistența pe crime, linșajul unor familii, cum a fost cazul fetiței adoptate în America, sunt de neconceput la televiziuni cu licențe publice în alte țări. Tabloidizarea, de la fardul excesiv al prezentatoarelor, de pildă, de la intonația artificială și limba de lemn, până la iresponsabilitatea cu care zvonurile sînt transformate în știri de maximă audiență, e un fenomen endemic în România, mult mai extins decît era în anii 2000, când de pildă un Vadim rămânea în cușca lui, în care nu se amestecau cu voioșie intelectuali care se pretindeau serioși. Asta nu înseamnă că în Spania la televizor se dă doar filosofie antică, înseamnă că emisiuni cu fotbaliști și soțiile lor sau cu vedete de carton și amorurile lor există pe niște canale precise, dar nu vin peste tine din toate părțile și nici nu atentează la sănătatea sau la ordinea publică, revistele culturale sunt exact ce spun că sunt, cu bune și rele, dar nu s-au transformat în tribune politice camuflate.

„Mă simt în patrie ca un animal obișnuit să trăiască într-o grădină zoologică confortabilă, care e brusc lăsat liber în junglă”

Dacă mâine aţi lua în calcul întoarcerea definitivă acasă, care ar fi motivele pentru care aţi face-o şi care ar fi motivele pentru care aţi ezita?

Acasă e un cuvânt generator de angoase, cred că trebuie folosit cu precauție. Mulți, probabil majoritatea celor plecați, nu se simt „acasă” în țările în care trăiesc și cultivă un fel de nostalgie care le face rău lor și mai ales copiilor lor. Văd asta foarte des la studenții spanioli de origine română, cărora părinții imigranți le-au inculcat un fel de nesiguranță cu privire la identitatea lor. Povestesc asta în carte, e un lucru serios, care merită atenție, un fenomen răspândit și cu efecte uneori tragice la nivel personal. Sigur, mie îmi e ușor să vorbesc, pentru că eu fac parte dintre cei care se simt cetățeni ai lumii, cetățeni europeni, în orice caz, pentru care identitatea nu ține de frontierele geografice, ci e o problemă interioară, de confort intelectual și afectiv, adică un lux abstract. Nu percep „dorul”, atât de des invocat de cei plecați, ca pe ceva real, ba chiar am tendința să râd un pic de acest construct înlesnit de o întreagă literatură a emoțiilor facile, de lăcrimarea de tip Adrian Păunescu… Dar n-aș vrea să ofensez tristețea reală a unor oameni care se simt identificați cu lucruri pe care li se pare că le pot găsi doar în patrie. Însă nici nu pot să pretind că fac parte dintre ei. Eu mă simt în patrie, din păcate, ca un animal obișnuit deja de zece ani să trăiască într-o grădină zoologică confortabilă, care e brusc lăsat liber în junglă. Mi-am pierdut reflexele, trebuie să fac un efort ca să traversez în siguranță, nu mai am abilitatea de a ocoli gropile, mă irită tot felul de amănunte, cum ar fi lipsa centurilor de siguranță pe bancheta din spate a taxiurilor, în fine, sunt insuportabilă pentru gazdele mele din București ori de cîte ori vin. Sigur, dacă aș fi nevoită să mă întorc, probabil în câteva luni m-aș readapta. Însă o schimbare de țară e suficientă într-o viață de om și o „întoarcere acasă”, cum spuneți dvs. nu există, poate exista doar o nouă schimbare de țară pe care aș prefera să n-o fac pentru că ar însemna încă o paranteză, încă niște ani pierduți.

Mi-ar plăcea totuși ca atunci când vin în București să nu mai fie nevoie de această readaptare, mi-ar plăcea ca trecerea să fie insesizabilă la nivel de confort, ca aceea dintre Spania și Franța, să fie fluidă, firească. Dar, din cauza exact a celor despre care vorbesc în carte, din cauza cartelului de infractori care spoliază România, lucrul ăsta nu e încă posibil, deși ar fi trebuit să fie, au trecut peste zece ani de la intrarea în UE, ar fi existat și timpul, și banii necesari, dar cartelul și-a bătut joc de ambele.

Într-un fel, scriu și îmi fac publică indignarea și pentru ca, într-o bună zi, o asemenea trecere de frontieră să devină cu adevărat insesizabilă, să nu mai vorbim de „schimbare de țară”, ci doar de o simplă schimbare de domiciliu, pentru cei care ar vrea s-o facă. Eu însă mă întorc virtual în România de fiecare dată când scriu în românește și mai ales când mi se publică o carte, ca acum. E forma mea de „roire”, cum zice Haydt, toți avem nevoie să ne simțim parte dintr-o comunitate, să ne pese, să punem umărul și în acest sens România rămâne o problemă a mea, personală, mult mai mult decât va fi vreodată Spania sau orice altă țară în care aș putea locui. Sper să fiu, deci, utilă României, încerc s-o fac, așa cum încearcă, de altfel, mulți dintre cei care formează cele peste patru milioane de români plecați, dar nu cred că e nevoie de prezența mea fizică în țară, ba aș spune că poate fi inclusiv un deranj reciproc, căci străinătatea m-a afectat, m-a schimbat. E ca în basmul Tinerețe fără bătrânețe…, e mai bine să nu trăiești cu iluzia că te poți întoarce, pentru că nici tu, nici locurile în care te-ai născut nu mai sunt așa cum ți le amintești.

Interviu publicat și în Puterea a Cincea.