10 mai are o triplă semnificaţie pentru România, marcând, din 1877, Ziua Independenţei, depunerea jurământului de către Carol I, ca Principe Suveran al României, în 1866, şi încoronarea primului suveran al Regatului României, în 1881.

L-am invitat pe traducătorul şi editorul Jurnalului lui Carol I, istoricul Vasile Docea, la un dialog despre ce a însemnat Monarhia pentru România, mai cu seamă în perioada în care ţara a fost condusă de Carol I – cel mai longeviv rege al României, care a scris un jurnal, zi de zi, timp de aproape 50 de ani –, despre popularitatea acestuia la mai mult de o sută de ani de la moartea lui, dar şi despre posibilitatea ca Monarhia să mai reprezinte o formă de guvernământ, în România.

„Pentru România, Monarhia a însemnat normalitatea”

CV Vasile Docea

 

Studii

1982-1986: Facultatea de istorie şi filosofie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

1999: Doctor în istorie la aceeași universitate.

2016: Abilitare în domeniul Istorie, la Universitatea de Vest din Timișoara

 

Activitate profesională

Din 2010: director general al Bibliotecii Centrale Universitare „Eugen Todoran” din Timișoara

Din 2005: conferențiar, iar din 2016 profesor la Universitatea de Vest din Timișoara, Departamentul de Științe Politice, pentru discipline din domeniul istoriei şi teoriei relaţiilor internaţionale.

2003-2005: Conferenţiar la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative.

1991-2000: Cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi.

1986-1991: Muzeograf la Muzeul de Istorie din Galaţi.

 

Cărți (selecție):

"Relaţii româno-germane timpurii. Încercări şi eşecuri în prima jumătate a secolului XIX", Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000;

"Carol I şi monarhia constituţională. Interpretări istorice", Timişoara, Editura Presa Universitară Română, 2001;

"Străinii de-alături. Explorări în istoria minorităţilor şi a comunicării interculturale", Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2006;

"Carol I al României, Jurnal", vol. I, 1881-1887, vol. II, 1888-1892, stabilirea textului, traducere din limba germană, studiu introductiv şi note de Vasile Docea, Editura Polirom, Iaşi, 2007, 2014.

Sărbătorim, la 10 mai, Ziua Independenţei, dar şi 151 de ani de la venirea lui Carol I drept suveran al României şi 136 de ani de la declararea Regatului României. Ce a însemnat, pentru România, Monarhia?

Pentru România, Monarhia a însemnat normalitatea. Nu doar de când există România, adică de la mijlocul secolului al XIX-lea, ci încă mult mai devreme, din Evul Mediu, din vremea primelor alcătuiri politice românești, poporul acesta a fost condus de monarhi, indiferent dacă ei se numeau voievozi, principi, domni sau regi. Dacă poporul român ar avea un cod genetic propriu, atunci Monarhia ar fi negreșit unul dintre cromozomi.

Firul acestei tradiții instituțional-politice s-a întrerupt în 1947, când autoritățile comuniste, sprijinite de trupele sovietice, l-au forțat pe regele Mihai I să abdice. Până în ziua de astăzi, nu s-a mai reușit reconectarea la tradiția monarhică, ceea ce, pentru mulți români, reprezintă o situație anormală, prin urmare, un motiv de frustrare.

„Carol I rămâne un model de conduită politică şi umană”

Sunteţi traducătorul şi editorul Jurnalului lui Carol I, din care aţi publicat deja, la Polirom, două volume, dintre cele patru proiectate. Cum aţi ajuns să fiţi interesat de jurnalul acestui prim rege al României?

Am descoperit manuscrisul jurnalului, cu mai mulți ani în urmă, în timpul unor cercetări de arhivă. Eram interesat pe-atunci, așa cum sunt încă, de personalitatea Regelui Carol I. Epoca în care a domnit, de la 1866 la 1914, a fost una extrem de interesantă, din punct de vedere național, dar și european. Eram curios – desigur, curiozitate profesională, de istoric – de rolul pe care acest monarh longeviv (a trăit 75 de ani, din care a domnit 48), care provenea dintr-una din cele mai puternice familii aristocratice europene, l-a avut în istoria României și în cea a Europei. Rolul său în istoria României a fost uriaș, căci a reușit să influențeze pozitiv foarte multe din evoluțiile politice, economice și chiar culturale, într-o vreme în care se petreceau schimbări modernizatoare profunde. Regele a consemnat minuțios, în jurnalul său, toate faptele cărora le-a fost martor și, mai cu seamă, cele în care a avut un rol decizional. Din această minuțiozitate provine și dificultatea majoră a descifrării și publicării documentului: el este foarte voluminos, cuprinde câteva mii de pagini. Pe de altă parte, este extrem de dificil de descifrat, căci pare să-l fi scris pentru el însuși; nu cred că avea intenția să îl publice. Dar aceste dificultăți au reprezentat pentru istoricul din mine provocări stimulatoare, pe care le-am acceptat și, iată, așa cum ați spus, și am reușit, cu sprijinul Editurii Polirom, să public deja două volume ale jurnalului, care vor fi urmate curând de altele. În felul acesta, istoricii, dar nu numai ei, ci și publicul larg află răspunsul la întrebarea: ce înseamnă să fii rege? Și o află de la regele însuși.

Cum l-aţi caracteriza pe Carol I, raportându-vă la aceste însemnări pe care el le-a făcut de-a lungul a aproape jumătate de veac?

Jurnalul lui Carol I ne este util tocmai în acest punct: înțelegem din el care a fost perspectiva proprie a regelui asupra tuturor acelor transformări modernizatoare și, în ultimă instanță, felul în care a înțeles el, în mod intim, să se implice în ele.

Din document transpare, aproape la fiecare pagină, seriozitatea și conștiinciozitatea cu care el și îndeplinit îndatoririle. A fost ocupat zilnic, de dimineața până seara târziu, cu treburile publice: întâlniri cu miniștri, cu parlamentari, cu militari și cu diplomați, vizite în diferite locuri din țară, dar și la suveranii din alte țări, tratative diplomatice, audiențe acordate pentru probleme importante, dar și pentru cele mai mărunte, studiu și lecturi pentru a se pune la curent cu treburile în care urma să decidă, participarea la diferite reuniuni, inclusiv la cele științifice al Academiei Române și multe, multe altele. Nici oboseala, nici problemele de sănătate, de care se plângea uneori, nu reușesc să îl scoată din ritmul de lucru. Până și momentele de relaxare în familie erau adesea folosite în scop public. Nu făcea nicio eschivă în fața îndatoririlor, altfel spus, nu trăgea chiulul nicio clipă. Din acest punct de vedere, Carol I rămâne nu doar un model de comportament regal, ci și unul de conduită politică și, nu în ultimul rând, umană.

„Din jurnal reiese devotamentul total al regelui față de statul pe care îl conducea”

Din jurnalul Reginei Maria transpare o puternică iubire de ţară – de ţara adoptivă şi adoptată, România. Din jurnalul lui Carol I ce transpare?

În privința exprimării sentimentelor, diferența între cei doi este foarte mare. În timp ce Regina Maria nu ezită, în jurnalul ei, să dea frâu liber propriilor trăiri, regele Carol I este mult mai zgârcit. Însemnările sale sunt seci, aproape impersonale. El consemnează fapte, nu sentimente, nici față de persoane, nici măcar față de țară.

Prin urmare, notele sale zilnice nu ne ajută prea mult să răspundem la întrebarea pe care aţi formulat-o. Nu știm dacă îi plăcea limba română, pe care totuși a învățat-o în primul an după venirea în țară și pe care o vorbea, cu un accent – îngrozitor, conform unor contemporani – german. În jurnal, însă, care este scris în limba germană, folosește adesea cuvinte românești, ceea ce poate fi interpretat ca o atracție, poate chiar fascinație, pentru expresivitatea limbii române.

Îi plăceau diferite peisaje, mai cu seamă, montane, lucru pe care îl consemnează. Față de elita politică avea aprecieri amestecate, pe unii oameni politici îi detestă, pe alții îi simpatizează sau îi respectă. Nu aș știi ce să spun despre sentimentele sale față de statul român, cu atât mai mult cu cât, la rândul meu, nu știu dacă poți dezvolta sentimente față de un stat, ca ansamblu instituțional, oricare ar fi el. Ceea ce reiese din jurnal este devotamentul total al regelui față de statul pe care îl conducea. Nu știu dacă putem cere mai mult unui om polic.

Cum era menţionată în jurnalul lui Carol I ziua de 10 mai? Se făceau pregătiri deosebite? Era celebrată cu fast?

Începând cu 10 mai 1881, data încoronării ca rege a lui Carol I, după ce regatul fusese proclamat încă în martie același an, ziua aceasta a fost sărbătorită în fiecare an. De obicei era o paradă militară și un Te Deum la Mitropolie (ulterior Patriarhie), în prezența regelui, urmate de un dineu la Palatul Regal. Capitala era decorată cu steaguri, iar lumea ieșea la Șosea. Cea mai mare amploare a avut-o această serbare în 1906, când a fost inaugurată și o uriașă expoziție, cu ocazia aniversării celor 40 de ani de domnie a lui Carol I. Regele, de altfel, ținea foarte mult la această sărbătoare, fapt ce reiese și din spațiul pe care îl alocă în jurnal descrierii ceremoniilor. Aproape de fiecare dată, notițele din jurnal dedicate zilei de 10 mai sunt mai lungi decât cele din alte zile.

„Din secolul al XIX-lea, ținerea unui jurnal devine o modă pentru elita aristocratică, politică și culturală”

A ţine un jurnal era, de altfel, un obicei în rândul membrilor Casei Regale. Au făcut-o şi Ferdinand, şi Regina Maria, şi Carol II. Cum se explică apetenţa lor pentru o astfel de îndeletnicire?

Sunt mai multe motive și aș aminti aici două dintre ele. Mai întâi, odată cu secolul al XIX-lea, ținerea unui jurnal devine o modă pentru elita aristocratică, politică și culturală. Ba chiar, din a doua jumătate a aceluiași secol, odată cu lărgirea accesului la școală și la cultură, jurnalul se „democratizează”. Capetele încoronate nu scapă acestui trend. O contemporană a Regelui Carol I, Regina Victoria a Marii Britanii, a ținut un jurnal care astăzi impresionează nu doar prin dimensiunile lui uriașe. Apoi, este vorba de o anumită asumare a responsabilității poziției publice. Nu mai suntem în epoca monarhiilor absolutiste, când regele face ce vrea, fără a fi nevoit să dea socoteală nimănui. Pe măsură ce presa și spiritul cristic al publicului iau amploare, monarhii înșiși – cel puțin unii dintre ei – se simt datori să își explice deciziile, să se justifice, atăt față de contemporani, cât și față de posteritate. Iar jurnalul este o formulă utilă prin care te poți justifica.

„Garanțiile de securitate obținute de România din partea Puterilor Centrale, în 1883, sunt comparabile cu cele oferite astăzi de NATO”

Cum aţi descrie, succint, perioada în care ţara a fost condusă de Carol I, cel mai longeviv rege al României?

Nu știu dacă a fost o perioadă fericită, așa cum consideră unii istorici, sau una nefericită, cum cred alții. Au fost momente de mare entuziasm național, de exemplu cu ocazia dobândirii independenței de stat, în 1877-1878, sau cu ocazia proclamării Regatului. Au fost și momente de incertitudine și frustrare socială – uneori s-au petrecut chiar revolte. Sunt, însă, câteva lucruri constant pozitive specifice jumătăţii de secol de care vorbim. Din punct de vedere politic intern, această perioadă a fost cea mai stabilă în raport cu toate perioadele anterioare. Stabilitatea politică a fost o consecință a regimului constituțional instituit îndată după începutul domniei lui Carol I, dar nu trebuie să neglijăm nicio clipă rolul pe care regele însuși, posesor al unei înțelepciuni politice redutabile și a unui pronunțat simț al echilibrului, l-a jucat în menținerea ei. Din punct de vedere al politicii internaționale, a fost perioada în care România a început să joace un rol activ în politica europeană, ca membră, din 1883, a celei mai puternice alianțe, cea a Puterilor Centrale. Păstrând proporțiile, se poate spune că garanțiile de securitate obținute de România din partea Puterilor Centrale sunt comparabile cu cele oferite astăzi țării noastre de NATO.

„Monarhia este o soluție, dar depinde de persoana regelui dacă soluția este bună sau nu”

La aproape o sută de ani de la moartea sa, Carol I a devenit un simbol pentru români, chiar o vedetă mediatică. Ce credeţi că generat această ascensiune a popularităţii lui?

În primul rând, cred, nevoia românilor de a avea un model politic. De altfel, „popularitatea” actuală a acestui rege, de la a cărui moarte au trecut mai bine de 100 de ani, dovedește faptul că el a fost acceptat de foarte mulți români ca model. Din păcate, nu și de mulți dintre membrii actualei clase politice.

Şi popularitatea Familiei Regale a cunoscut, în ultimii ani, un reviriment. În situaţia ipotetică în care poporul ar opta, prin referendum, la întoarcerea la Monarhie, ar mai putea fi aceasta o soluţie pentru România?

Îmi vine greu să răspund la această întrebare, pe care o consider prea… abstractă. Monarhia este un concept, o instituție, care niciodată nu poate fi luată în considerare în lipsa conținutului. Atunci când ne gândim la monarhie, aceasta capătă în imaginația noastră, contururile unui personaj concret. Desigur, am putea lua în considerare faptul – abstract – că un monarh, chemat să domnească pe viață, ar asigura mai multă stabilitate politică decât o fac preşedinții de republică, pentru alegerea cărora ne confruntăm și ne dezbinăm odată la cinci ani. Dar ce te faci dacă persoana chemată să domnească pe viață devine sau se dovedește a fi nedemnă, indezirabilă? Regele nu poate fi schimbat, prin urmare, ar trebui să trăim cu el, bun sau rău.

Atunci când sunt întrebat de soarta sau de șansele actuale ale monarhiei, eu mă gândesc, precum majoritatea românilor, la regele Mihai. Mă număr printre cei care au crezut și încă mai cred că, dacă în anii 90 regele Mihai ar fi revenit pe tronul României, evoluția țării ar fi fost incomparabil mai bună și astăzi ne-am fi aflat într-o situație mai favorabilă. Din păcate, Guvernele de atunci nu au dorit acest lucru, iar odată cu trecerea timpului, par să fi scăzut și șansele restaurării monarhiei.

Dacă ar fi, totuși, să vă dau un răspuns scurt la întrebare, aș spune în felul următor: da, cred că monarhia este o soluție, dar depinde de persoana regelui dacă soluția este bună sau nu.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.