Sursă foto: Institutul Cultural Român

Este fiica lui Toma Arnăuţoiu, conducător al celui mai longeviv grup de rezistenţă anticomunistă din România, cel de la Nucşoara, şi a Mariei Plop, care i-a stat alături, în munţi, până într-o zi de mai 1958 când, trădaţi fiind, au fost prinşi de Securitate şi arestaţi. Toma Arnăuţoiu a fost executat, un an mai târziu, iar Maria Plop, condamnată la muncă silnică pe viaţă, se stingea în Penitenciarul de la Miercurea Ciuc, în ianuarie 1962. Fetiţa lor, Ioana, pe care au ţinut-o ascunsă, alături de ei, în Râpele cu brazi, a fost dusă şi ea în arest, apoi în închisoarea de la Pitești, de unde a fost trimisă într-un orfelinat de la Câmpulung Muscel. A aflat abia după decembrie 1989 despre părinţii săi biologici şi despre tragedia prin care a trecut întreaga familie.

Am vorbit cu Ioana Voicu-Arnăuțoiu despre modul în care a descoperit adevărul tragic, răvăşitor despre părinţii ei, despre ceea ce îşi aminteşte din leagănul de copii unde a fost dusă de Securitate, despre întâlnirea târzie cu sora tatălui său, Elena Ion, singura supravieţuitoare din familie, despre Elisabeta Rizea care o ştia din zilele în care de tatăl ei o purta într-un rucsac, dar şi despre nedreptatea instituţională care a continuat să li se facă acestor oameni şi postum, chiar şi după căderea comunismului, atât din partea Justiţiei, cât şi a autorităţilor locale care „s-au opus până și la ridicarea unei troițe la Nucşoara”.

„Fotografia cu mama a fost făcută după arestarea ultimilor supraviețuitori ai grupului Arnăuţoiu”

CV Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu

Studii: În 1975 a absolvit Liceul de Muzică „Dinu Lipatti”, Bucureşti, iar în 1979 – Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, Facultatea de Interpretare Muzicală, Secţia vioară. În anii 1990 – 1991 a fost bursier al Statului Italian la Cursul de perfecţionare al clasei de cvartet a profesorilor Piero Farulli şi Andrea Nannoni., iar în 2004 şi-a luat doctoratul la Universitatea Nnaţională de Muzică Bucureşti, cu teza „Sonata de vioară de la Debussy la Enescu”.

Activitate profesională: În perioada 1982 – 2000 a fost violonistă în Orchestra Filarmonicii „George Enescu” din Bucureşti, între anii 1991 – 1993,  cadru didactic asociat la Catedra de muzică de cameră a Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti, din 1993 – lector universitar, apoi, din 1997, conferenţiar la aceeaşi facultate, în 2004 fiind numită şefa Catedrei de muzică de cameră. A susţinut peste 100 de concerte şi recitaluri în România, Italia, Germania, Republica Moldova. De asemenea, este preocupată de istoria recentă a României, fiind din 2002 cercetător acreditat la CNSAS.

Publicaţii: La Editura Ars Docendi a Universității din București a publicat volumele Procesul și execuția grupului de rezistență condus de Toma Arnăuțoiu (2010), în coautorat cu Ioan Crăciun, Muzicieni români – biografii ascunse în arhive (2011), George Enescu, poet și gânditor al viorii (2011), Povestea familiei Arnăuțoiu din Nucșoara (2011), Sergiu Celibidache privit prin cortina de fier (2012), Sonatele pentru vioară și pian de Béla Bartók – repere de analiză (2012), Constantin Silvestri – biografie necunoscută (2013), Rezistența anticomunistă de la Nucșoara – portrete de familii (2019), Toma Arnăuțoiu (1921-1959). 100 de ani de la naștere. Album-calendar (2021) şi Muzicieni români – biografii ascunse în arhive, volumul II (2021).

(Sursă CV: Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti)

Doamnă Ioana Voicu-Arnăuţoiu, cum vă amintiţi ziua în care v-aţi „întâlnit” prim dată părinţii, pentru prima dată, în arhivele fostei Securităţi? Şoc, revoltă, tristeţe incomensurabilă, disperarea în faţa ireparabilului – ce aţi simţit?

… (Tăcere.)

Cât timp v-a luat studierea dosarului? Înţeleg că are în jur de 120 de volume.

Anchetele, procesele și dosarele de penitenciar ale celor implicați în activitatea Grupului de rezistență de la Nucșoara formează cele 120 de volume la care vă referiți. Sunt alte zeci de volume ale fondului informativ, documentar și alte categorii de dosare, pe care le-am parcurs de la începutul anilor ‘90 până acum.

Aţi fost vreodată să vedeţi Râpele cu brazi, unde aţi fost născută, unde aţi stat ascunsă, timp de doi ani, împreună cu părinţii dumneavoastră?

Desigur, doar că locul nu mai semăna cu fotografiile din documentele Securității, între altele pentru că grota a fost dinamitată pentru a descuraja interesul sau curiozitatea celor din zonă de a merge acolo.

Care este istoria fotografiei în care mama dumneavoastră vă ţine umerii, protector, cu nişte degete fine, prelungi, ca într-o îmbrăţişare de înger, cum spuneaţi? Singura poză pe care o aveţi împreună.

Fotografia a fost făcută la închisoarea de la Pitești, după arestarea ultimilor supraviețuitori – părinții mei, Toma Arnăuțoiu și Maria Plop, și Petre Arnăuțoiu. Ea provine din dosarele aflate acum la CNSAS și este singura fotografie în care sunt împreună cu mama mea, care a fost  condamnată la muncă silnică pe viață și a murit după trei ani de detenție, în ianuarie 1962, în închisoarea de la Miercurea Ciuc.

„Am o singură amintire din leagăn, că mi-era sete și plângeam”

Cu părinţii naturali, probabil, nu aveţi amintiri. Aveaţi doi ani în momentul în care au fost arestaţi, în mai 1958, iar cu mama aţi mai stat, în Penitenciarul Piteşti, doar câteva luni. Dar din orfelinatul de la Câmpulung Muscel, unde Securitatea v-a dus în acelaşi an şi unde aţi rămas doi ani, aveţi vreo amintire?

Aproape deloc sau foarte vagi. Directoarea de atunci a leagănului mi-a povestit că a trebuit să mă pună o perioadă de câteva săptămâni în carantină deoarece nu mi se făcuse niciun vaccin și ea a fost primul medic pediatru care m-a consultat. Până atunci stătusem tot timpul înconjurată de patru adulți, iar acum eram dintr-o dată singură și izolată de ceilalți copii. Am o singură amintire din leagăn, că mi-era sete și plângeam.

„Adevărul biografic l-am descoperit singură după Decembrie 1989”

Sunt copii înfiaţi care suferă un şoc emoţional atunci când li se prezintă acest adevăr biografic. La dumneavoastră a urmat, după aproape 20 de ani, un altul, legat de aflarea detaliilor despre tragedia prin care au trecut părinţii. Pe care dintre cele două momente l-aţi resimţit mai acut?

Adevărul biografic l-am descoperit singură după Decembrie 1989. Știam că am fost adoptată, dar găsind întâmplător o copie a actului meu inițial de naștere, păstrat de bunicul meu adoptiv, m-au intrigat faptul că acest document menționa că mama mea naturală avea 29 de ani și că nu era scris numele tatălui meu. Vroiam să aflu ce a determinat-o pe mama, care nu avea vârsta unei adolescente, să-și ducă copilul la leagăn, neînchipuindu-mi că fusesem dusă acolo fără acordul ei. Felul miraculos în care am ajuns la fosta directoare a leagănului m-a ajutat să ajung din aproape în aproape la întreaga istorie. Ea mi-a povestit, după ce și-a amintit împrejurările în care am fost adusă la leagănul unde fusese de puțin timp numită directoare, că în documentul pe care i l-a prezentat femeia ofițer care m-a adus, și care nu era actul meu de naștere, erau menționate numele ambilor mei părinți. Ea m-a trimis la preotul Ilie Dragomirescu, văr primar cu tata, care locuia și el în Câmpulung și care făcuse închisoare; conform zvonului care circula în oraș, mă botezase. De la el am aflat că de fapt nu m-a botezat, dar îl ajutase pe tata cu bani și alimente, în perioada cât a stat în munți. Prin el am luat legătura cu sora tatălui meu și cu alți oameni din Nucșoara care îi ajutaseră pe cei din grupul de rezistență.

Maria Plop şi fetiţa sa, Ioana, fotografiate de Securitate, în 1958, la închisoarea de la Piteşti. Sursă foto: Arhivă CNSAS

„Elisabeta Rizea m-a văzut când aveam câteva săptămâni, purtată de tatăl meu într-un rucsac”

Când aţi ajuns prima dată la Nucşoara? Cum a fost întâlnirea cu sora tatălui dumneavoastră, Elena Ion, care a supravieţuit anilor de detenţie?

Sora tatei a fost desigur surprinsă, pusă față în față cu o persoană necunoscută, despre care nu știa decât că s-a născut. Nu știa că am fost adusă la leagănul de la Câmpulung și nici că am fost înfiată de aici. Nici nu ar fi avut cum să știe, pentru că a fost și ea arestată în 1958 și condamnată la cinci ani de închisoare. De la ea am aflat numele unor oameni din Nucșoara care i-au ajutat pe frații ei și am pornit imediat să-i caut.

Pe cine aţi mai întâlnit, la Nucşoara, din lotul Arnăuţoiu?

În afară de preotul Ilie Dragomirescu, oameni care să fi fost judecați în lot cu tata nu am întâlnit, pentru că 12 dintre ei au fost condamnați la moarte și executați, mama mea a murit în închisoare, iar alți câțiva nu au supraviețuit până la începutul anilor ‘90.

Dar am întâlnit oameni judecați în alte loturi, pe Aurel și Marina Chirca, pe fiii lor, Ion și Gheorghe, pe nepotul lor, Eugen (ultimul supraviețuitor dintre membrii grupului de rezistență, arestat în 1949), pe Ana Simion (sora Marinei), pe Elisabeta și Gheorghe Rizea.

I-am prins în viață pe Iuliana Preduț (fiica preotului Ion Constantinescu, executat împreună cu tata), pe Cornel Drăgoi (fiul preotului Ion Drăgoi, și el executat), pe Verona Popescu, al cărui tată, Titu Jubleanu, a fost executat, mama sa a fost împușcată de Securitate în munți, iar fratele ei, refuzând să se predea, a fost și el împușcat. Soțul ei, Eugen Popescu, a fost condamnat la şapte ani de închisoare. Ion Preda, Victor Berevoianu, Gheorghe Paul, Ioan Diaconu sunt numele câtorva oameni care mi-au rămas vii în memorie și care au făcut parte dintre cei peste 100 care au fost condamnați la închisoare pentru ajutorul dat partizanilor anticomunişti din munți.

Toma Arnăuţoiu şi mama sa, Laurenţia, condamnată în acelaşi lot şi moartă, în 21 mai 1962, la închisoarea de la Miercurea Ciuc. Sursă foto: www.tomaarnautoiu.ro

Elisabeta Rizea v-a însoţit la tribunal în timpul acţiunii de primire a numelui Arnăuţoiu. Cum a decurs prima întâlnire cu ea?

Nu a fost o acțiune de primire a numelui Arnăuțoiu, ci o acțiune prin care, aducând dovezi și  mărturiile unor oameni care au fost în contact cu părinții mei, ceream instanței să recunoască filiația mea față de tatăl meu, Toma Arnăuțoiu, și revenirea la statulul meu de fiică a ambilor mei părinți naturali. Am găsit într-un proces-verbal de anchetă a tatălui meu detalii în legătură cu nașterea mea, precum și menționarea faptului că Marina Chirca, considerată de el a fi cea mai devotată susținătoare a lor, ar fi trebuit să o asiste pe mama. De aceea am adus-o pe ea ca una dintre martore, iar depoziția ei la proces a corespuns întru totul cu cele declarate de tata în anchetă. De asemenea, Elisabeta Rizea a avut o depoziție mișcătoare povestind cum, imediat după prima perioadă de detenție, întâlnindu-se cu părinții mei m-a văzut când aveam câteva săptămâni și eram purtată de tatăl meu într-un rucsac.

„Ancheta privindu-l pe Pleşiţă, pasată de la o instanță militară la una civilă, n-a avut nicio finalitate”

Nu v-aţi fi dorit – am înţeles dintr-un interviu – să-l întâlniţi pe Gheorghe Poinăreanu, fostul coleg de şcoală al tatălui dumneavoastră, cel care, în mai 1958, i-a trădat la Securitate. Dacă, totuşi, aţi fi ajuns faţă în faţă cu el, ce i-aţi fi spus?

Grigore Poinăreanu a murit în anii ’80, deci n-aș fi avut cum să-l întâlnesc și nici nu mi-aș fi dorit acest lucru. Securitatea a bănuit că el avea legături cu fostul său coleg, Toma Arnăuțoiu. I-a ajutat pe cei din grup timp de nouă ani. Având unele slăbiciuni și vicii, a fost ușor pentru Securitate să-l determine prin șantaj să coopereze, și a avut un aport hotărâtor  la capturarea ultimilor supraviețuitori ai grupului de rezistență. Angajamentul pe care l-a semnat consemnează faptul că a avut garanții din partea Securității că nu va fi pedepsit dacă va contribui la prinderea fraților Arnăuțoiu. Iar Securitatea și-a ținut promisiunea.

Nicolae Pleşiţă – care la finalul anilor ’50 era locţiitorului şefului Securităţii Piteşti –, cel care coordonase acţiunea de prindere a grupării Arnăuţoiu, ducând-o, în mare parte, în faţa plutonului de execuţie, a trăit încă aproape 20 de ani după căderea regimului comunist, trăindu-şi liniştit, în democraţie, pensia de general al fostei Securităţi, fiind nu o dată invitat la televiziuni, unde a vorbit foarte urât despre grupul Arnăuţoiu, despre partizanii anticomunişti. Nu v-aţi gândit să-i faceţi plângere penală? Deşi târziu, ar fi fost încă timp să răspundă pentru aceste crime, pe modelul Vişinescu sau Ficior.

După decembrie ‘89 autoritățile nu au avut intenția să-i pedepsească pe cei vinovați de atrocitățile și ticăloșiile îmtâmplate în perioada regimului comunist. Aducerea lui Vișinescu și Ficior în fața justiției a venit foarte târziu, când cei mai mulți dintre victimile şi martorii fărădelegilor săvârșite de ei nu mai erau în viață. Pleșită, deși Procuratura avea destule motive ca să-l incrimineze inclusiv pentru posibilă complicitate la terorism, a avut o atitudine sfidătoare la adresa autorităților, iar ancheta, pasată de la o instanță militară la una civilă, s-a împotmolit și a avut nicio finalitate. Iar în acest timp, revista Lumea Magazin acorda spații foarte generoase unui foarte lung interviu cu el. Eu am reușit să public o replică la cele afirmate despre Grupul de la Nucșoara.

Mi s-a părut mult mai important să fac cunoscută mișcarea de rezistență de la Nucșoara și eroismul celor care s-au angrenat direct sau indirect în această acțiune. Să semnalez o pagină necunoscută din istoria tragică a perioadei comuniste și să cinstesc memoria părinților mei și a familiilor care i-au ajutat și au plătit un preț cumplit pentru acest lucru, prin cărțile și articolele publicate, prin expozițiile de fotografii și documente din arhiva CNSAS pe care le-am adus în fața publicului.

„Autoritățile locale s-au opus până și la ridicarea unei troițe la Nucșoara”

Sunt peste 25 de ani de când aţi început să studiaţi documentele din arhiva fostei Securităţi, să scoateţi la lumină ororile pe care le-a făcut regimul comunist, aţi organizat expoziţii, aţi susţinut conferinţe, aţi scris cărţi, aţi realizat pagini electronice. Dar autorităţile au făcut ceva pentru memoria grupului de partizani de la Nucşoara? Există o casă memorială Toma Arnăuţoiu, există un monument în amintirea lui, a grupului de partizani anticomunişti?

Încă din anii‘90, autoritățile locale s-au opus până și la ridicarea unei troițe la Nucșoara. Ulterior, din  ințiativa urmașilor unor familii implicate în rezistență și prin demersurile surorii tatălui meu, Elena Ion Arnăuțoiu, s-au ridicat cruci comemorative la Domnești, Nucșoara și lângă Câmpulung. Printr-un proiect făcut de mine, în 2009, și aprobat de Ministerul Învățământului și Inspectoratul Şcolar Argeș, Şcoala Gimnazială din Nucșoara poartă numele lui Toma Arnăuțoiu, iar Căminul Cultural – pe cel al bunicului meu, învățătorul Ion Arnăuțoiu. De asemenea, Şcoala Primară din satul Zboghițești poartă numele învățătorului Alexandru Moldoveanu, executat și el la Jilava, în 18 iulie 1959, împreună cu frații Arnăuțoiu și ceilalți condamnați la moarte.

Casa familiei Arnăuţoiu a devenit, în anii comunismului, sediul Miliţiei. După 1990, a rămas al Poliţiei. De ce nici acum nu este în proprietatea dumneavoastră?

Casa a fost incendiată și desfigurată în anii comunismului. Din cauza destinației care i-a fost dată a fost refuzată retrocedarea în natură. Iar compensațiile ce urmau a fi acordate moștenitorilor, aprobate inițial, au fost anulate în 2015 de actualul primar. De altfel nu este singura încălcare a legii pe care a făcut-o Primăria din Nucșoara în ultimii ani.

Ioana Voicu-Arnăuţoiu şi Cristina Chirvasie, într-un spectacol dedicat Centenarului Toma Arnăuţoiu. Foto: Fundaţia Culturală Memoria

În cadrul evenimentului pe care l-aţi organizat în această lună, în mai multe oraşe din ţară, pentru a marca Centenarul Toma Arnăuţoiu, susţineţi un recital de vioară, Cântecul memoriei. Ce lucrări aţi inclus şi cum le-aţi ales?

Nu este propriu-zis un recital de vioară, este un spectacol de proză și poezie din literatura de detenție și muzică. Muzica, foarte diversă – de la Lutoslawski, Bartok, Vaugham Williams la Bach, este aici un comentator al textelor care înlesnește pătrunderea emoțiilor lor. El a fost urmat de filmul documentar realizat de regizoarea Cristina Chirvasie, intitulat Toma Arnăuțoiu, aripa din stâncă.

Vă propun să încheiem interviul cu un exerciţiu de imaginaţie: dacă părinţii dumneavoastră ar fi acum, aici, ce le-aţi cânta la vioară? Există o lucrare care vi se pare că descrie cel mai bine acest destin tragic, cu reverberaţiile pe care le are şi asupra dumneavoastră?

Nu m-am gândit niciodată la asta… Dar cred că aș cânta Bach, datorită conexiunilor pe care muzica lui le are cu sfera sacrului.

Interviu a fost publicat şi pe Puterea a Cincea.

Citiţi şi:

• Centenar Toma Arnăuțoiu, un simbol al rezistenţei anticomuniste
• Istoria grupuului de partizani anticomunişti de la Nucşoara, care a activat în perioada 1949 – 1958.