Deja e mai mult de un deceniu de când, cu diverse prilejuri de justificare, în perioade electorale şi de atacuri politice, Primăria Timişoara deplânge faptul că multi­plele solicitări de revendicare, multe dublate de procese câştigate definitiv şi irevocabil şi decizii de punere în posesie, nu pot fi satisfă­cute din cauză că Municipalitatea nu mai are terenuri, nu mai are imobile de dat.

Şi dacă la imobile se înţelege de ce nu mai are de unde să dea, dacă un sin­gur clan de baştani imobiliari a ajuns să deţină peste 140 de imobile revendicate în centrul Ti­mişoarei, cu terenurile e aceeaşi poveste de zeci de ani. Nu mai este pământ de dat, şi de aceea a ajuns Juridicul Primăriei să aibă mii de procese, iar revendicările s-au transformat într-o odisee fără final previzibil fericit. Aşa spun oficialii Primăriei. Şi, în această căutare perpetuă de noi terenuri, s-a încercat să se ia de peste tot, şi de la M.Ap.N., care tot dă şi nu mai primeşte nimic în schimb, şi, în ritmul acesta, va ajunge cu soldaţii chiriaşi, precum şi de la institutele de cercetare agricolă, de a ajuns In­stitutul de Pajişti Timişoara să aibă o denumire onorifică, fiindcă pajiştile nu mai există, fiind de mult pe la samsari, via diverşi revoluţionari îmbogăţiţi de Legea Recunoştinţei.

În aceste condiţii, în această jelanie continuă după pământ, demnă de 1907, este cel puţin bizar felul în care în ultima perioadă apar nişte „revelaţii” pe la Primărie, legate de suprafeţe destul de mari de teren, pe care Municipalitatea le-ar deţine, dar, chipu­rile, habar nu are că e „apropitară”, vorba lui Caragiale.

Astfel, se găsesc parcele întinse care în acte nu aparţin nimănui, deşi ar tre­bui să fie ale Primăriei, se identifică terenuri ale defunctului Consiliu Popular ce ar fi trebuit să treacă la Municipalitate şi tarlale despre care nu se ştie de unde au apărut şi în ce condiţii.

Explicaţia acestor miracole funciare, ale acestor descoperiri surprinză­toare sunt destul de simple, susţin unii consi­lieri locali. Ei spun că existau, şi sunt şanse să mai existe şi acum în Primărie, nişte aşa-numiţi „hârciogi funciari”, care ţineau la secret in­formaţiile legate despre aceste terenuri sau imobile deţinute de către instituţie şi, când apărea o revendicare mai deosebită, pentru care respectivii funcţionari aveau un interes, aceste terenuri erau scoase din joben.

Ce înseamnă o „revendicare mai deosebită”? E lesne de înţeles că nu e vorba de culoarea coperţilor dosarului. 

Însă un lucru şi mai interesant, spus de o parte din consilierii locali în aceste condiţii, este că, de fapt, Consiliul Local s-a chinuit fără succes în ultimii ani să afle ce patrimoniu are Primăria. Conform acestor aleşi locali, preceptul biblic „să nu ştie stânga ce face dreapta” şi-a găsit o aplicare originală în Primărie, unde Consiliul Local şi executivul instituţiei s-au purtat ani buni ca într-o căs­ni­cie ajunsă în prag de divorţ, în care unul dintre soţi piteşte lucruri ameninţate de partaj. Pro­blema e că, în ceea ce priveşte patrimoniul, Con­siliul Local ar trebui să ia deciziile cele mai importante, pe care să le aprobe prin votul său. Dar cum poate să-şi exercite într-un mod pe deplin avizat această prerogativă, când nu ştie, de fapt, ce gestionează? Şi, potrivit ace­loraşi voci din Consiliul Local, această lipsă de transparenţă nu a fost în niciun caz una întâmplătoare. Pentru că, dacă s-ar reuşi să se facă, la zi, o situaţie exactă a patrimoniului complet al Primăriei, şi al modului în care acesta a fost şi este gestionat, sunt şanse mari să se ajungă la nişte concluzii din care să reiasă că actualele anchete, începute timid de D.N.A., legate de patrimoniul municipiului, sunt, de fapt, doar vârful aisbergului.