Gabriel Liiceanu. Foto: Bookfest

Duminică, 19 noiembrie, la Ateneul Român, va avea loc Gala „Monica Lovinescu”, punct culminant al evenimentelor pe care Gabriel Liiceanu și Humanitas le dedică Centenarului Monica Lovinescu.

Pentru Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Gabriel Liiceanu a fost „prietenul dobândit la bătrânețe pentru a spăla toate defecțiunile, decepțiile și trădările celorlalți amici de tinerețe, maturitate și luptă, toți caraionii, gomii, țepenegii și alții”.

Pentru Gabriel Liiceanu, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, prin care cunoscuse prietenia absolută, sunt oamenii care pătrunseseră în constelaţia sa umană mai întâi ca o „voce”: „Ei deveniseră o funcţie, erau răzbunarea părţii noastre care nu ajungea să se rostească. Ce «cuplu» formidabil au alcătuit ei cu noi! Istoria ne transformase în infirmi ai expresiei; ei ne înapoiau darul cuvintelor. Ce terapie formidabilă a însemnat pentru noi prestaţia lor! Să am curajul să-ntreb ce-am fi fost fără Monica Lovinescu? N-a venit oare momentul, măcar acum, la centenarul nașterii sale, să ne aducem aminte cât de mult îi datorăm și cât de puțin i-am onorat memoria? Dinspre mine, știu că le datorez enorm, ei și lui Virgil Ierunca. Și la fel și editura Humanitas care, neasistată de ei, poate că nici n-ar fi ajuns să-și aniverseze cei 33 de ani de la înființare. Tocmai în numele acestei datorii morale îi închinăm întregul an 2023. Acesta este, pentru mine și pentru Humanitas – și s-ar fi cuvenit să fie pentru toată România –, «Anul Monica Lovinescu». Mi-aș dori să fim împreună cât mai mulți cei care credem în această aducere-aminte…”, spunea Gabriel Liiceanu, la începutul acestui an, numit, la inițiativa sa și a Humanitas, Anul Monica Lovinescu.

În preambulul Galei „Monica Lovinescu”, l-am invitat pe Gabriel Liiceanu la un dialog despre ceea ce înseamnă sau ar trebui să însemne pentru noi toți Monica Lovinescu, dar și despre cvasi-dezinteresul din media, din societate față de această „voce a demnității noastre” și față de păstrarea, de recuperarea memoriei în general, despre „contagiunea fricii” din anii comunismului și efectele ei resimțite și în post-comunism, despre păstrarea și perpetuarea caracterului într-o lume dresată prin frică, despre importanța „Est/Eticii neuitării”, memorabila sintagmă a Monicăi Lovinescu, și, nu în ultimul rând, despre relația de încredere și afecțiune dintre ei, despre ceea ce i-a unit indestructibil.

„Suntem o țară care în general nu-și onorează personalitățile în directă proporție cu însemnătatea lor”

CV Gabriel Liiceanu

Este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală” din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru-discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor ’80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile (2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Continentele insomniei, (2017), Aşteptând o altă omenire (2018), Caiet de ricoşat gânduri sau Despre misterioasa circulaţie a ideilor de‑a lungul timpului (2019), Ludice. Exerciții de umor criptic (2019), Isus al meu (2020), Despre destin. Un dialog (teoretic şi confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor (dialog cu Andrei Pleşu), 2020, Impudoare. Despre „eu“ va fi vorba (2021), Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie (2022), Exitus (2023), Înapoi la argument. Patru dialoguri despre splendorile  prea repede uitate, volum semnat împreună cu Horia Roman Patapievici (2023).

(Sursă CV: Editura Humanitas)

La începutul anilor ’90 când s-au întors în România după 43 de ani de exil, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au fost primiţi cu entuziasm, s-a vorbit, s-a scris mult despre ei. Acum, despre centenarul Monica Lovinescu – căruia Humanitas i-a dedicat, pe tot parcursul anului, o serie amplă de evenimente – s-a vorbit dezolant de puţin în media. Cum vă explicaţi, domnule Gabriel Liiceanu, acest cvasi-dezinteres manifestat faţă de memoria Monicăi Lovinescu, faţă de ceea ce a făcut şi a însemnat ea pentru libertatea noastră, faţă de anticomunism în general, această uitare deliberată a unor orori ale secolului XX?

Văd cel puțin două explicații. Prima ar fi că pe cei doi, pe Monica Lovinescu și pe Virgil Ierunca, i-am perceput închiși în imaginea lor de dinainte de 1990: pentru români, ei au foist vocile de pe unde scurte de la „Europa Liberă”. Vocile, verba, nu rămân așa cum rămân cuvintele scrise. Iar vocile lor, după revoluție, n-au mai trecut în mod sistematic pe celălalt țărm al istoriei. Și, chiar dacă au fost înregistrate, ele au rămas depozitate într-o arhivă. Cei doi nu le mai spun nimic generațiilor născute în această post-istorie. După ce istoria s-a redefinit, ei n-au mai putut fi descoperiți în toată amploarea semnificației lor. Chiar dacă volumul Fenomenul Pitești, al lui Virgil Ierunca, sau La apa Vavilonului, cartea de memorii a Monicăi Lovinescu, au apărut în mai multe ediții în ultimii 33 de ani, ele n-au avut răsunetul emisiunilor radiofonice din perioada 1960-1990. Oamenii sunt mai lesne dispuși să asculte un radio, decât să citească o carte.

Ar mai fi de spus că suntem o țară care în general nu-și onorează personalitățile în directă proporție cu însemnătatea lor. Criteriile sunt aleatorii, iar când sunt politice, nu valorile obiective sunt decisive. Comuniștii au mutilat tabla de valori a istoriei și a culturii românești după criterii ideologice, tot așa cum astăzi corectitudinea politică, devenită ideologie, mutilează tabla de valori a istoriei omenirii. Tehnicile ei de excludere amintesc perfect de cele comuniste. Regimul comunist din România îi ștergea din memoria culturală pe Maiorescu, pe Blaga sau pe Ion Barbu, la fel cum corectitudinea politică se răfuiește astăzi cu Shakespeare, autor care, cum spunea cineva, a avut neșansa să se nască alb.  Poți testa tipul de regim politic, în speță apartenența lui la totalitarism, dictatură, autoritarism sau democrație, confruntându-l cu o sentență pe care-o închipui ad hoc: „Spune-mi pe cine ștergi din memoria colectivă ca să-ți spun cine ești”.

Cum s-a raportat clasa politică de după 1990 din România la personalități anti-comuniste ca Doina Cornea, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca? Și la mulți, mulți alții din aceeași familie? Răspunsul e dureros: în cel mai bun caz „au uitat” de ei, în cel mai murdar, i-au defăimat în toate felurile posibile.

Într-unul din volumele Jurnalelor sale, Monica Lovinescu spune:

„Sensul existenței mele acesta a fost: înfruntarea cu sistemul totalitar, un microfon, solidaritatea cu purtătorii de cultură ce se cereau salvați, încăierarea cotidiană cu călăii ascunși în cutele utopiei”.

Ignorarea ei de către guvernele care s-au succedat în România după decembrie 1989 spune de fapt că cea mai mare parte dintre membrii lor au avut și au afinități nemărturisite cu cei numiți aici „călăii ascunși în cutele utopiei”.

„O societate terorizată ani sau decenii în șir e pregătită pentru supunere spontană şi pentru compromis”

Monica Lovinescu descria comunismul ca pe o „contagiune a fricii”. Să ne fi vindecat atât de repede de acea frică? Sau această „contagiune a fricii” să fi fost înlocuită de una a ignoranţei?

Orice regim comunist debutează cu „băgarea fricii în oase”. Câți oameni rămân pe pozițiile libertății cu orice preț, când prețul libertății e tortura sau moartea? Iar „contagiunea fricii” înseamnă că frica rămâne în celulele societății, conectate acestea la celulele pline cu deținuți politici, chiar dacă amenințarea nu mai e moartea. Societatea terorizată ani sau – ca în Rusia sovietică – decenii în șir e pregătită de-acum pentru supunere spontană, pentru compromis și calcul la fiecare pas. Dresajul prin spaimă e cel mai eficient. Acesta mutilează caracterele și dă naștere înțelepciunii comune a lui „nu te pune rău cu puterea”. Noile generații, chiar dacă nu mai cunosc direct opresiunea și frica, află de la părinți cum e „bine”, adică profitabil să te porți. Necunoscând pe pielea lor ce a însemnat comunismul, fiind adică în mod obiectiv ignorante istoric, ele pot deveni lesne victime ale manipulării care le spune cât de bun a fost comunismul și ce bine o duceam pe vremea lui Ceaușeascu. A nu fi ignorant presupune un efort de informare și cunoaștere, cultivarea gândirii pe cont propriu și simțul discernământului. E mai simplu să tragi cu urechea la gura lumii decât să-ți filtrezi sursele de informație. Câți oameni sunt pregătiți astăzi să discearnă între propagandă și adevăr?

„Rostind în locul nostru adevărul, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca deveniseră o funcție compensatorie pentru un popor întreg”

Poate de aceea, într-o lume afectată şi infectată de comunism, Monica Lovinescu a pledat de la bun început pentru conservarea unei „societăți de caractere”. Cum se putea, într-o lume dresată prin frică, să păstrezi și să perpetuezi caracterul?

Într-o societate liberă, caracterul este mai lesne de educat și păstrat, pentru că există respectul față de individ și de demnitatea lui. În lumea de dinainte de ’90, umilirea și comportamentul umil erau înscrise în viața de zi cu zi. În aceste condiții fiecare individ trebuia să-și descopere limita de suportabilitate.

Întrebarea e care a fost punctul dincolo de care nu puteai trece când se punea problema compromisului? În viața fiecărui om există în principiu un „orice, dar asta nu”, un „mai bine mor decât să fac asta”, un „pentru nimic în lume n-aș face așa ceva”. Dar există și capitularea totală și compromisul împins la extrem. Limita aceasta variază în funcție de gradul opresiunii, de frica și curajul fiecăruia, de scrupulele avute, de temperament, de fire, de puterea de a te raporta la o tablă de valori, de cât de slab sau de tare era îngerul din tine etc. Pe acest registru se distribuie caracterele sau absența lor. Limitele peste care unii n-au putut trece erau de tipul acesta: n-aș turna pentru nimic în lume, nu mi-aș ridica binele pe răul făcut altuia, nu mi-aș sluji interesul cu prețul răului făcut altuia, nu aș spune altceva decât gândesc, nu voi deveni slugă a puterii, nu-mi voi prostitua niciodată cuvintele etc. etc.

E teribil însă să trăiești într-o lume în care limitele de suportabilitate îți sunt puse mereu la încercare, o lume în care să trebuiască să-ți măsori mereu temperatura morală, să-ți cântărești la tot pasul comportamentul, gradul de suferință morală sau de salvare în ochii tăi și ai altora!

Monica Lovinescu nu pleda in abstracto pentru „o societate de caractere”, căci știa prea bine la ce șantaj moral sunt oamenii supuși într-un regim totalitar. Securitatea a pus în circulație imaginea lor ca fiind niștre străini, mai rău, niștre trădători care „ne dau lecții de la Paris, mâncând stridii și bând șampanie”, adevărul istoric fiind, de fapt, acela că atât Monica Lovinescu, cât și Virgil Ierunca, sacrificându-și vocația de scriitori, deveniseră o funcție compensatorie pentru un popor întreg, rostind în locul nostru adevărul, de vreme ce noi aveam călușul în gură. Când Securitatea a pus la cale atentatul la adresa ei, Monica Lovinescu, abia ieșită din comă, în loc să fie înfricoșată, s-a dus la o conferință de presă, acuzând din nou, cu fața tumefiată de loviturile atentatorilor, un regim criminal. Mi-a povestit apoi, într-un târziu, că, după atentatul din 1977, i se luase o piatră de pe inimă la gândul că, acum, românii înțeleseseră că tot ceea ce făceau ei la Paris era un joc cu viața și cu moartea. În La apa Vavilonului, ea spune:

„România a înghițit și tot ce nu-i aparținea. Mi-a secătuit orele, mi-a exaltat minutele, mi-a confiscat secundele. Am uitat chiar să mai respir în afara ei.”

N-au judecat niciodată poporul român pentru „lașitate”. Înțelegeau, la rândul lor, vorba lui Noica: „Cu tancurile rusești în spate nu se face revoluție”. Răfuiala lor a fost cu activiștii de partid și cu securiștii, cu agenții puterii opresive și, dintre intelectuali, cu scriitorii de curte și cu toți cei care-și muiau pana în două călimări, una cu care făceau „artă pentru artă” și alta cu care scriau articole omagiale.

„O societate fără memorie e condamnată la a deveni în întregime «o societate lipsită de caractere»”

Est/Etica neuitării, memorabila sintagmă a Monicăi Lovinescu. Cum se defineşte ea, domnule Liiceanu, ce am putea face fiecare dintre noi fie pentru a o dobândi, fie pentru a nu o pierde?

Sintagma asta trebuie raportată tot la dialogul Monicăi Lovinescu cu intelectualii din țară, cu scriitorii, cu agenții cuvântului. Ea știa prea bine că minciuna – o spusese răspicat Soljenițîn – este esența regimurilor comuniste. A spus-o într-o formă exemplară şi Bernard-Henri Lévy, în Franţa: comunismul „minte când promite şi terorizează când ajunge la putere”. De aici decurgea faptul că instrumentul minciunii, cuvântul pervertit, făcea ravagii în orice societate în care se instala comunismul. Bătălia pentru cuvânt era, de aceea, pentru cei doi esențială. În fond, anti-comunismul este repunerea în drepturi a semanticii, iar revoluțiile din Est au fost bătălii pentru recuperarea sensurilor răstălmăcite ale cuvintelor comunitare: libertate, dreptate, adevăr, popor, democrație…

Orice definiție a caracterului are primordial în vedere folosirea cuvântului în viața unui om și a unei societăți: relația lui cu adevărul. A nu-ți ține cuvântul, a spune una și a face alta, a folosi cuvintele în deformarea realității și nu în corecta ei reprezentare, a minți, a linguși etc. – toate acestea trimit la oameni și societăți carente caracterial. „Talentul, la noi, prisosește. Caracterul e infinit mai rar”, spune Monica Lovinescu.

M-ați întrebat ce am putea face fiecare dintre noi pentru a nu pierde sintagma „Est/Etica neuitării”. Făcând ce faceți dumneavoastră acum ca jurnalistă. Încercând la nesfârșit să explicăm de ce o societate fără memorie, amputată de dimensiunea trecutului (sau prizonieră a unui trecut falsificat decenii la rând), e condamnată la a deveni în întregime „o societate lipsită de caractere”.

Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, într-o vizită în România, în 1996, în apartamentul din Intrarea Lucaci. Sursă foto: Arhivă personală Gabriel Liiceanu

„Făceam parte din lumea lor înainte de a-i fi cunoscut”

Aţi cunoscut-o pe Monica Lovinescu aşa cum aţi cunoscut atât de mulţi oameni pe care i-aţi apreciat, îi apreciaţi. Şi, totuşi, cu ea – de fapt cu ei, pentru că e greu şi nedrept să o separi de Virgil Ierunca –, s-a construit de la sine o relaţie aparte. Ce v-a apropiat sufleteşte atât de mult de ei, cum au ajuns în ceea ce numiţi edificiul dumneavoastră afectiv?

Nu m-am apropiat de ei abia cunoscându-i. Eram „apropiatul lor” înainte de a-i cunoaște. Vreau să spun că într-o măsură tocmai ei mă formaseră în așa fel încât, cunoscându-i, să mă pot apropia de ei. Iertați-mi formularea îmbârligată. Vreau de fapt să spun că făceam parte din lumea lor înainte de a-i fi cunoscut. Ascultându-i, ca atâția alții, vorbele lor au căzut pe un teren fertil care se formase în primul rând în „vatra casei”, prin ceea ce îmi trecuseră ca reper și valoare părinții mei și cei care, pe drumul formării mele, au rafinat bagajul inițial. Au jucat pesemne un rol și lecturile adolescenței, și o anume înclinare a mea către morala exaltată a romantismului care  trimite la splendoarea cavalerismului medieval courtois propriu legendelor celtice și impregnat totodată de acel creștinism de bun gust vindecat de fanatism. Aici intră demnitatea, slujirea credincioasă, devoțiunea, simțul ierarhiilor, știința nobilă de a pierde, admirația, tot ce înseamnă politețe înaltă.

Sunteţi menţionat cu admiraţie de nenumărate ori în Jurnalul Monicăi Lovinescu, prima dată la finalul anului 1981 când – a scris – le-aţi făcut o impresie covârşitoare. Aţi ştiut atunci ce sentimente au pentru dumneavoastră sau aţi aflat abia citind Jurnalul?

Întâlnirea noastră a fost precedată de o reciprocă „sete” de a ne cunoaște. Grație emisiunilor de la Europa liberă, ei erau, pentru mine, un mit. Iar după publicarea, la Univers, în 1975, a lucrării mele de doctorat, Tragicul. O fenomenologie a limitiei și depășirii, devenisem pentru ei o speranță a filozofiei locului. Vorbiseră elogios depre mine în mai multe rânduri pe „undele scurte”. După ce am ajuns, la sfârșitul lui 1981, în Germania cu o bursă Humboldt și m-am grăbit să-i cunosc făcând un salt la Paris, între noi s-a născut imediat o legătură (chimie?) greu definibilă. A doua zi după ce m-am întors în Germania am primit o scrisoare de la Virgil. Îmi scria așa: „Până de curând mă gândeam la dumneata cu teama greu de suportat că nu am să apuc să te cunosc”.

În Jurnal, sâmbătă 20 noiembrie 1999 (a doua zi după ce sărbătorisem în trei ziua ei de naștere), Monica Lovinescu notează: „Gabriel este prietenul dobândit la bătrânețe pentru a spăla toate defecțiunile, decepțiile și trădările celorlați amici de tinerețe, maturitate și luptă, toți caraionii, gomii, țepenegii și alții”.

E o notație dură, amară. Cum o comentați, la ce se gândea?

La de toate. La mâzga ființei umane. La surprizele  comportamentale de care ai parte în viață, la ticăloșii, nerecunoștințe, dezamăgiri, duplicități, versatilități, la uri mocnite fără mobiluri aparente. Prietenul de tinerețe cel mai apropiat al lui Virgil Ierunca fusese Ion Caraion. După anii de detenție ai acestuia, Virgil îl numise „fratele meu frânt“. În exil, l-a căinat tot timpul. N-avea cum să știe – nici nu-i trecuse vreo clipă prin minte că, între timp, Caraion devenise unul dintre cei mai productivi autori de note informative al Securității și, fiind vorba de un mare scriitor, ale celor mai rafinate stilistic denunțuri. Și care musteau de otravă. Când, în anii ’80, Caraion s-a stabilit în Elveția, Securitatea a publicat în Săptămâna lui Eugen Barbu pagini din Jurnalul lui Caraion, conținând cele mai murdare insinuări la adresa Monicăi Lovinescu. La început, neputând să creadă că o asemenea mârșăvie e cu putință, Monica și Virgil s-au alinat cu gândul că paginile lui Caraion n-ar fi fost autentice. Dar stilul, verva, informațiile, detaliile – toate pledau pentru autenticitatea acestora. Și s-a dovedit că așa e.

În 1967-1968, când, după deceniile de teroare pur stalinistă începuse așa-zisul dezgheț, scriitorii primeau ceva mai ușor pașaport pentru Occident. Și Caraion, „fratele cel frânt”, ajunge la Paris, și le cere „Monicilor” să locuiască la ei (n-o făceau pentru nimeni, dar „fratele frânt” era, desigur, excepția), iar Ierunca îi pune la dispoziție biroul lui. În fiecare dimineață, Virgil traversează camera, mergând spre bucătărie pe vârful picioarelor.  Căci, de fiecare dată, Caraion, instalat la masa de scris a lui Ierunca, lucra adâncit în foi. Își putea oare imagina Virgil Ierunca vreo clipă că „fratele cel frânt” așternea de fapt pe hârtie notele informative despre el și despre Monica, delațiuni pe care le pregătea sur place pentru a le livra la întoarcere?

Dar cu Paul Goma ce a fost, de vreme ce, în 1977, când acesta a fost expulzat din țară, știm că Monica Lovinescu l-a însoțit la conferințele de presă, i-a găsit un job la filiera pariziană a Europei Libere, l-a introdus în mediile pariziene, a răspuns la toate denigrările venite din țară, i-a dat bani la anaghie…

În 1995, Monica Lovinescu primește cele trei volume ale Jurnalului de Noapte-Lungă al lui Paul Goma, publicat la editura Nemira, totalizând peste 900 de pagini, scrise între 23 septembrie și 31 decembrie 1993. Ele reprezintă răfuiala lui Goma cu toți cei care, din țară sau din exil, nu-l onoraseră „cum trebuia”, adică așa cum se așteptase el. Volumul al III-lea este dedicat aproape în întregime lor, Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca. E un document clinic, aș spune, de vreme ce nici un cititor nu-și poate explica ura subită de care Goma e cuprins în special la adresa Monicăi Lovinescu, a celui mai mare binefăcător al lui. În ziua de 17 aprilie 1995 a Jurnalului ei, Monica notează:

„Într-adevăr, îmi pare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma. Nu că l-am citit, nu că i-am admirat şi susţinut «mişcarea» din 1977, ci că l-am cunoscut. (…) Ar mai rămâne să mă întreb – retoric – de ce acest val de indignare de abia acum, când de trei-patru ani Goma aruncă venin şi insulte în dreapta şi‑n stânga? Doar pentru că de data asta ne priveşte pe noi? Da, fiindcă nu credeam că va trece acest ultim prag. Şi la urma urmei, nu e vorba de indignare. Ci de tristeţea de a pierde pe cineva pe care-l credeam prieten (nu spuneam eu că, oricare i-ar fi defectele, Paul e atât de bun, încât e unul dintre rarii oameni în mâinile cărora mi-aş pune viaţa?) şi de greaţă la ideea că tocmai unui astfel de om i-am stat alături fără rezerve. Îndrăznesc să spun că nu de Paul mi-e azi milă, ci de mine. Milă că-mi aleg atât de prost prietenii cei mai apropiaţi, că sufăr de o atare miopie psihologică. Cunosc această «miopie» care vine din avânt şi exaltare, din nevoia aprigă de a-i întâlni pe cei în care ar urma să te recunoşti. Doar ei îţi pot sluji drept argument că nu eşti singur în încleştarea maniheică dintre bine şi rău. Numai pe un teren psihologic încins de febra prieteniei şi a încrederii oarbe se pot naşte apoi marile dezamăgiri”.

Ei bine, știind toate acestea și știind că investiseră în mine toată încrederea lor, am avut grijă să nu-i dezamăgesc niciodată, să-i fac să creadă că există, totuși, acea prietenie extremă care se manifestă sub forma unei coincidențe totale. Şi cred că am reușit. Într-o seară, într-una dintre taclalele noastre care treceau de miezul nopţii și care păreau că nu se vor mai sfârși, Monica mi-a spus: „Gabriel, noi nu avem arrière-pensée-uri faţă de dumneata. Asta e prietenia“.

I-am evocat în scris în nenumărate rânduri și cred că ultima oară, în Caiet de ricoșat gânduri, când încercam să-mi explic această întâlnire unică din viața mea: „Niciodată nu m-am simţit mai senin într-o prietenie ca în relaţia cu Monica şi Virgil. N-a trebuit să fac nici un efort pentru a nu-i dezamăgi, pentru că «datele noastre de contact» se potriveau perfect. Eram totuşi atent să nu le înşel vreo aşteptare, pentru că primiseră lovituri de la oameni în care se investiseră, o viaţă întreagă, cu ochii închişi. (…) Eram, faţă de ei, eu pur şi simplu, eliberat de orice mască, transparent ca o casă cu pereţii de sticlă. Şi aveam, în prezenţa lor, o senzaţie acută de fericire. Nici măcar o singură dată nu m-am întâlnit cu ei fără ca sufletul să nu-mi intre în sărbătoare. De aceea, «Parisul meu» a fost cel legat de Monica şi Virgil, de drumul pe care îl făceam de fiecare dată, cu inima bătând de bucurie, în François Pinton nr. 8. Aşa se face că, după dispariţa celor doi, am pierdut Parisul în mod firesc. Nu am mai simţit nevoia să-l văd”.

„Monica Lovinescu era prea sus pentru a o numi «prietenă»”

Zilele trecute mi-a căzut în mână albumul centenar Monica Lovinescu. O viață. O voce. Un destin, care, înțeleg, va fi lansat cu ocazia Galei Centenarului de la Ateneu, în seara zilei de 19 noiembrie. Simt nevoia să redau în întregime, în contextul dialogului nostru, rândurile pe care le-ați scris pe coperta a IV-a a volumului: „Pe Monica Lovinescu am iubit-o cu acea iubire care nu se poate manifesta decât devenind slujire. Poate că devoțiune ar fi cuvântul potrivit? Căci era prea sus pentru a o numi «prietenă». Deși am putut să-i spun pe nume, «tu» nu mi-am permis să-i spun niciodată, cum niciodată nu mi-aș fi permis s-o iau de mână. Cu nimeni n-am fost atât de familiar și smerit totodată, grijuliu să nu fac sau să spun ceva care m-ar fi putut coborî în ochii ei. Tot ce n-am făcut rău n-am făcut cu gândul la ea, așa cum tot ce am făcut bun am făcut pentru a spori în ochii ei. Nimeni nu m-a adus, asemenea ei, mai aproape de acea întruchipare a imperativului moral care face ca lumea să țină”.

Vă mulțumesc pentru preluarea acestor rânduri, pentru că n-am cum să răspund altfel, mai bine, la ce m-ați întrebat.

„Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au pătruns în constelaţia mea umană mai întâi ca «voce». Ei deveniseră o funcţie, erau răzbunarea părţii noastre care nu ajungea să se rostească. Ce «cuplu» formidabil au alcătuit ei cu noi! Istoria ne transformase în infirmi ai expresiei; ei ne înapoiau darul cuvintelor. Ce terapie formidabilă a însemnat pentru noi prestaţia lor! Să am curajul să întreb ce am fi fost fără Monica Lovinescu?”, v-aţi întrebat retoric acum câţiva ani. V-aş ruga să scoatem întrebarea din zona retorică. Aşadar, ce am fi fost, cum am fi arătat fără ei?

Întâmplarea face că zilele trecute am primit de la prietenul meu Dan-Liviu Boeriu un e-mail pe care am să-l reproduc, pentru că ce-mi scrie este cu totul remarcabil și e, totodată, răspunsul ideal la întrebarea dumneavoastră:

„Dragă domnule Liiceanu,

De câtăva vreme citesc exclusiv Monica Lovinescu și mi-am dat seama de un lucru pe care țin neapărat să vi-l împărtășesc. Știți care e de fapt drama neștiută a generației mele? Aș formula-o așa: nu doar că nu știe cui trebuie să-i mulțumească pentru libertate (pe care o consideră un dat natural, un fel de calitate subînțeleasă a destinului ei), ci că nu știe nici măcar că trebuie să mulțumească cuiva. Se îmbină așadar aici o formă trufașă de ignoranță cu o impolitețe istorică. De care n-are cum să nu ți (mi) se facă rușine”.

Drama de care vorbește domnul Boeriu e reală. Dar „generația” în întregul ei n-o poate conștientiza ca atare. O generație e o abstracție, nu are chip distinct și ajunge cu greu la o conștiință unitară. Trebuie să se unească multe conștiințe asemenea celei a lui Dan-Liviu Boeriu, capabile să devină o voce care să iradieze și să trezească. Dacă școala de la noi n-a reușit în trei decenii să risipească „trufia ignoranței” și să predea „politețea istorică” în locul festivismului istoric, atunci e explicabil faptul că toate personalitățile istoriei recente sunt victimile amneziei colective.

„După ’90 era prea târziu ca să mai iasă din matca pe care viața lor o săpase vreme de peste patru decenii la Paris”

Ce credeţi că ar spune cei doi privind la tabloul lumii de azi, la instalarea în uitare şi la repetarea unor greşeli istorice şi ale istoriei?

Ar repeta ce au spus la scurtă vreme după decembrie ’89:

„În România postdecembristă s-ar părea că uităm înainte de a ne fi adus aminte.

*

…viitorul depinde de trecutul pe care i-l oferim.

*

Tragicul nu ține decât în răstimpul când se trage și când se plâng morții. După care, nu știu cum facem și reapare Mitică.

*

Indiferența românului față de trecut. Există tărâmuri blestemate să nu audă niciodată trâmbițele tragediei. Acolo unde Apocalipsa este înlocuită de Uitare.

*

E posibil să ierţi când nu ţi se cere iertare? În fond, sub îndemnul creştinesc se ascunde demonul uitării, al delăsării. O simplă şi vinovată lipsă a ţinerii de minte.”

De ce nu au mai luat în calcul o întoarcere definitivă în ţară, mai ales că, în 1998, Monica Lovinescu şi-a redobândit, după un lung şi extenuant proces, casa de pe bulevardul Elisabeta nr. 95?

Au cochetat în câteva rânduri cu ideea. Știau că ar fi fost înconjurați de iubirea câtorva prieteni. Dar era prea târziu ca să mai iasă din matca pe care viața lor o săpase vreme de peste patru decenii la Paris.

„Autorizația de a face un dar de 160.000 de euro Bucureștiului am obținut-o după o cursă cu obstacole”

„Destinul meu se va fi împlinit în clipa în care Fundaţia Humanitas va reuşi să obţină plasarea unui grup statuar al Monicăi şi al lui Virgil într-unul dintre scuarurile Bucureştiului.” Se poate spune că s-a împlinit, domnule Liiceanu?

Ar fi precaut să spun că nu se va împlini până nu voi vedea ridicat monumentul. Autorizația de a face un dar de 160.000 de euro Bucureștiului am obținut-o zilele trecute, după ce vreme de luni de zile am făcut o cursă cu obstacole care părea să nu aibă sfârșit. Să fi fost cam 15 avize de la diverse consilii, comitete și comiții pe care a trebuit să le obținem? Speranța e că vom reuși dezvelirea în duminica din 10 decembrie. Dar atunci s-ar putea să trebuiască să-mi nuanțez teoria mea despre minuni.