Punerea sub acuzare a fostului preşedinte Ion Iliescu, pentru infracţiuni contra umanităţii, anunţă momentul căderii măştilor în PSD. Dovedind că adevărul a fost altul decât cel prezentat şi susţinut cu tărie de acest partid şi de vocile sale propagandistice.  

În cifre seci, consemnate în Raportul Asociaţiei “21 Decembrie 1989”, condusă de Teodor Mărieş, Mineriada din 13 – 15 iunie 1990 arată aşa: şase oameni ucişi şi alţi câţiva răniţi, prin împuşcare, sute de oameni, care se aflau pe stradă sau în sediile vandalizate ale diferitelor instituţii, răniţi grav sau foarte grav (139, internaţi în spital şi 403, trataţi în ambulator, la cele 14 spitale din Bucureşti), 1.056 de persoane lipsite ilegal de libertate, multe, arestate şi torturate la unităţile militare de la Măgurele şi de la Şcoala de ofiţeri de poliţie din Băneasa, un număr neidentificat de persoane agresate şi clădiri aparţinând unor asociaţii nonguvernamentale, unor partide politice, universităţi, redacţii, devastate.

Fostul preşedinte Ion Iliescu era mândru de cee ace făcuseră forţele de ordine şi minerii aduşi în Capitală. „Vă mulţumesc încă o dată, tuturor, pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile: că sunteţi o forţă puternică, cu o înaltă conştiinţă civică, muncitorească, oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu. Cu un sentiment deosebit de conştiinţă civică, patriotică, aţi simţit momentul dificil şi, cu o dăruire exemplară, v-aţi arătat gata să fiţi solidari cu puterea nouă”, le spunea Ion Iliescu, în 15 iunie 1990, minerilor adunaţi la Bucureşti.

De 25 de ani, aceste adevăruri sunt ignorate şi terfelite de oameni din Justiţie (fapt pentru care firesc ca şi procurorii care au tergiversat, au blocat dosarul Mineriadei să fie cercetaţi). Tot de 25 de ani sunt mistificate în formă continuată de grei ai PSD. “Eu cred că nu trebuie să ne cerem scuze, pentru că PSD este partidul care s-a născut în flăcările Revoluţiei din Decembrie 1989, când noi am dărâmat regimul comunist, împreună cu poporul care a ieşit în stradă. Din vid, în 1989, când nu mai exista nicio instituţie în picioare, nu mai exista nimic, noi am construit statul democratic”, spunea, chiar şi zilele trecute, la Congresul PSD, Marian Oprişan. Adăugând, în privinţa Mineriadei din iunie 1990: “După ce în România, la 20 mai, au fost alegeri libere, la care FSN obţinuse 86% din voturi, totuşi o mişcare nereglementată, o mişcare nedemocratică la acel moment nu a făcut altceva decât să perturbe foarte grav activitatea în Capitala ţării.”

Ce înseamnă acum – după 25 de ani şi după “n” decizii de neîncepere a urmăririi penale în dosarul Mineriadei –, punerea sub urmărire, printre alţii, a fostului preşedinte Ion Iliescu? Înseamnă un act de dreptate, de conştiinţă civică, o reparaţie morală adusă victimelor. Pe care oameni din Justiţia română le-au refuzat timp de un sfert de secol. Acum o fac, dar nu benevol, ci obligaţi de CEDO.

Inevitabil, apare întrebarea: de ce acum? Dat fiind că decizia CEDO care obligă Justiţia română la redeschiderea dosarului Mineriadei a fost emisă în septembrie 2014. Mai ales că atrage atenţia suprapunerea aproape milimetrică a deciziei Parchetului General, de punere sub urmărire a lui Ion Iliescu, cu declaraţia noului preşedinte al social-democraţilor, Liviu Dragnea. La Congresul PSD, care avusese loc cu doar două zile înainte de anunţul Parchetului General, dl Dragnea cerea despărţirea de trecut a acestui partid şi ridica în picioare aproape 4500 de membri PSD, pentru a ţine un moment de reculegere în memoria victimelor comunismului şi pentru a cere iertare pentru mineriadele la care oameni din acest partid au contribuit, prin acţiuni directe, prin manipularea adevărului, prin tăcere. E puţin probabil să vorbim despre o coincidenţă între momentul dorinţei subite a d-lui Dragnea de a rupe PSD de trecut şi seismul declanşat de Justiţie.

Punerea sub acuzare a lui Ion Iliescu, pentru infracţiuni contra umanităţii, este momentul în care au început să cadă măşti. Multe măşti. Prin urmare, pare mai probabil ca Liviu Drgnea să fi avut informaţii în privinţa redeschiderii dosarului Mineriadei şi, nu e exclus, a unei iminente condamnări a fostului preşedinte şi fostului lider PSD. Informaţii care să-l fi determinat să încerce ca posibila condamnare a lui Ion Iliescu să găsească partidul decuplat de aceste evenimente sau măcar pocăit oficial. Asta, pentru a-l salva de la pulverizare prin ricoşeu. Riscul era prea mare, pentru că PSD s-a identificat, până la contopire, cu regimul Iliescu.

Un regim care, deşi se prezintă ca un artizan al statului democratic, după 1989, a fost un demolator al său. A început prin confiscarea Revoluţiei din Decembrie 1989, prin crimă (până în 22 decembrie, ziua căderii dictaturii Ceauşescu, Raportul de condamnare a crimelor comunismului  consemnează 162 de morţi, alţi 942 de oameni fiind ucişi până în 27 decembrie, zice-se “de teroriştii lui Ceauşescu”, terorişti neidentificaţi vreodată) şi prin mistificarea adevărului în procesul soţilor Ceauşescu (simulacrul de proces, în care au fost judecaţi în câteva ore şi executaţi, în sfântă zi de Crăciun, pentru omorârea a 60.000 de oameni). Un regim care a continuat prin deturnarea idealurilor Revoluţiei, exprimate explicit prin Proclamaţia de la Timişoara, din 11 martie 1990, şi în cadrul manifestaţiei-maraton din Piaţa Universităţii din 22 aprilie – 12 iunie 1990, recurgând pentru aceasta la fratricidul din 13 – 15 iunie 1990. Un regim caracterizat, în acelaşi Raport de condamnare a crimelor comunismului, ca fiind bazat pe regruparea nomenclaturii şi preluarea puterii, prin aranjamente de culise, de către grupuri şi pesoane din eşaloanele secundare ale vechiului regim – partid, UTC, Securitate, Armată sau Procuratură. Un regim care s-a dovedit nedemocratic, de esenţă neocomunistă, antiliberală şi antipluralistă.

Articol publicat şi în Puterea a Cincea.