Bogdan Piticariu. Foto: Arhivă personală

A făcut jurnalism timp de mai mult de zece ani, apoi s-a orientat spre zona traducerilor. Totuşi, nu a renunţat la scris, apucându-se de literatură, pentru că, spune, „«microbul» scrisului, dacă există, trebuie să refuleze pe undeva”. 

L-am invitat pe Bogdan Piticariu, fost jurnalist şi redactor-şef la Timpolis, la un dialog despre literatura pe care o scrie, în care goticul, umorul negru şi trecutul comunist sunt teme recurente. Despre modul în care a ajuns publicat de una dintre cele mai mari antologii de literatură horror din SUA. Despre meseria de traducător care pare – doar pare, spune – una care conferă mai multă linişte decât jurnalismul. Despre presă şi motivele abandonării ei. Despre noul volum la care lucrează, care are ca punct de pornire un subiect sensibil al anilor ’90 şi pe care îl anunţă a fi „dosarul unei complicități colective, care ne privește pe toți”.

„«Microbul» scrisului, dacă există, trebuie să refuleze pe undeva”

CV Bogdan Piticariu

Născut în Vatra Dornei, în martie 1979, locuiește în Timişoara, fiind absolvent al Facultății de Jurnalism, secția Engleză, a Universității de Vest din Timișoara.

A activat în presa locală, la Timpolis, timp de zece ani, fiind redactor, apoi redactor-șef. Publicația a primit Premiul Societății „Timișoara” „pentru contribuția avută prin intermediul cuvântului scris la dezvoltarea spiritului civic, la promovarea principiilor democrației și ale statului de drept în România”.

După stadiul din presă, s-a „refugiat” într-o altă pasiune – traducerile, domeniu în care lucrează și acum. A tradus de la beletristică, scenarii de filme comerciale, seriale și animații până la manuale tehnice pentru aviație și mandate europene de arestare.

Este autorul volumelor Expresul negru (Letras, 2000), Vodcă roșie. O dușcă de necurat (Lebăda neagră, 2023) şi Romanian Gothic (Lebăda neagră, 2024).

 Bogdan, cum ai decis, după mulţi ani de la plecarea din presă, să te reapuci de scris? De literatură, de această dată.

„Microbul” scrisului, dacă există, trebuie să refuleze pe undeva. Plus, că din punctul meu de vedere, cele două au fost legate oarecum ombilical. Din anii de presă am început să adun lucruri demne de reţinut, de compilat şi de dat mai departe. Rezultatul a fost un fişier denumit generic „Material”, acum de sute de pagini, şi în creştere, în care, din punctul meu de vedere, chiar există asta – material pentru cel puţin patru-cinci cărţi. În plus, cazuri de presă s-au transformat oarecum firesc în povestiri. Păţania unui impiegat care s-a prăvălit în neant cu tot cu toaleta CFR ecologică la supra-preţ din dotare, pe undeva pe lângă Jimbolia, prilej de anchetă-reportaj pe două pagini în săptămânalul local Bănăţeanul cu titlul mare „Impiegat în rahat” s-a transpus în povestirea „Privata” din volumul Vodcă roşie. Tot în Vodcă… povestirea „Vizorul” pleacă de la lupta „pe viaţă şi pe moarte” a Primăriei Timişoara cu „minaretele” neautorizate din cimitirele Timişoarei. Aberaţia birocratică legată de persoanele cu dizabilităţi permanente care trebuie să se prezinte „la comisie” pentru evaluare periodică s-a „întrupat” în povestirea „Mâna neagră” din volumul Romanian Gothic, cu o mână justiţiară, fără purtător. Şi lista poate continua. Deci, pentru mine cel puţin, nu se poate pune un opritor între literatură şi presă.

Vodcă roşie şi Romanian gothic sunt ultimele volume pe care le-ai publicat. Cum ai ajuns interesat de gotic şi de umor negru, pe de o parte, şi de trecutul comunist, pe de alta, acesta fiind o temă recurentă în cărţile tale?

În comunism exista un cult al mitului urban. O banală Dacie neagră parcată la colţ de stradă devenea subiectul unor înflorituri amplificate de eternul radio-şanţ. Tocmai traiul anost, lipsa oricăror posibilităţi de evadare, măcar imaginative, îi făceau pe oameni să „îndoaie” realitatea, care oricum era una sumbră. Frica de Securitate, de turnători, de activiştii-îmbârligători îi alungau pe românii şi de la sat, dar şi de la oraş spre povestiri fantastice, ca să scape de strigoii adevăraţi, cei cu carnet roşu. Îmi amintesc de un unchi care avea coşmaruri frecvente din care se trezea plângând, pentru că vedea capul lui Lenin, îmbălsămat,  în perdeaua de la dormitor. Şi dacă umorul negru e cumva o genă de familie, aplecarea spre gotic vine tocmai din faptul că înspre partea aceasta întunecată a realităţii plecau multe din miturile urbane născute în anii ’70-’80. Omul negru, ambulanţa fără număr care fură copii, porcii sovietici îngheţaţi după război şi infiltraţi în parizer erau doar câteva dintre supapele de salvare ale trăitorilor Republicii Socialiste România. De altfel, ca o confirmare a acestei teorii, publicaţia Ministerului de Interne, Pentru patrie, unde, printre zeci de pagini de ode se mai rătăceau două-trei povestiri poliţiste ale unor grei ai genului, ajunsese la sfârşitul anilor ’80 să se dea pe sub mână, devenise marfă de contrabandă, alături de Kent şi Alvorada.

„În meseria de traducător, la fel ca în presă, nicio zi nu e la fel”

Mă gândeam că ai fugit de tumultul din presă spre o zonă mai liniştită: cea a traducerilor. Dar citindu-ţi cărţile, îmi dau seama că, traducând, tu nu ai rupt legătura cu realitatea socio-politică, eşti ancorat în ea. Observi şi ironizezi tot felul derapaje care, toate, trădează o societate bolnavă. De unde te inspiri?

Traducerile sunt doar în aparenţă un segment mai liniştit. Sunt zile în care ajungi să-ţi doreşti relaxarea termenelor scadente de predare a materialelor din presă. Şi din presă am rămas cu acelaşi „defect” al urmăririi zilnice a ştirilor. Din acest punct de vedere, mi se pare oarecum straniu să aud autori români care se plâng de blocaje ale scriitorului generate de lipsa de inspiraţie. Cred că dacă deschizi televizorul la două buletine de ştiri, nu ai cum să nu te alegi cu nişte subiecte, dacă nu de roman, măcar de o povestire scurtă memorabilă. Până la urmă, trăim în România. Şi în cărţile mele, de speriat sunt adesea oamenii, şi reacţiile lor atunci când sunt scoşi de pe linia fragilă a normalităţii. Elementul supranatural intervine de multe ori tocmai pentru a încerca să-i îndrepte, să-i facă să revină pe calea cea bună. Scheleţii din dulapul oricărei conştiinţe umane sunt, din punctul meu de vedere, mai înfricoşători decât orice creaţie a fanteziei unui autor din genul intitulat uneori discreţionar „horror”. Cred, tocmai de aceea, că horror-ul bun e foarte greu de scris. Poţi cădea foarte uşor în penibil, în patetism sau în imitarea unor formule de afară, gen King, Lovecraft sau Koontz. Ar fi şi păcat, ţinând cont de bogăţia tematică a folcorului românesc, de spiritul popular preocupat, inclusiv în marile mituri, de „marea trecere” şi de faptul că Dracula, aşa cum l-a imaginat Bram Stoker, se simţea cel mai bine aici, şi şi-a găsit sfârşitul tocmai când s-a rupt de pământul românesc.

Ce traduceri faci? În ce domenii?

Integrarea în meseria de traducător cu normă întreagă mi s-a părut uşoară tocmai pentru că, la fel ca în presă, nicio zi nu e la fel. Pe de altă parte, mi-aş fi dorit să ajungă la mine, când lucram în presă, unele dintre actele peste care am dat de când am schimbat macazul, pe plan profesional. De la mandate europene de arestare, până la manuale pentru aviaţie, de la interceptări de procuratură la interceptări de mesaje infidele de whatsapp ajunse ca probă de plată de pensie alimentară pe la avocaţi, şi, mai departe, de la hotărâri de divorţ la care trebuie să te opreşti din tradus ca să râzi, până la acte medicale unde trebuie să te detaşezi, ca să nu te încarci, sufleteşte. Anul trecut am avut şi prima traducere de belestristică de proporţii – un thriller de aproape 500 de pagini al lui David Gilman, Renaşterea, apărut la Editura Lebăda Neagră şi primit foarte bine. Nu ştiu însă dacă m-aş mai încumeta la un volum similar, pentru că traducerea unei cărţi de succes e un proiect care „te apasă” şi în care ai obiectivul obligatoriu de a te ridica cu traducerea măcar la nivelul scriiturii de la care pleci. Neapărat laşi puţin din sufletul şi stilul tău de scriere acolo, dar, din nou, nu prea mult, ca să nu diluezi originalul. Practic îţi aduci cunoştinţele şi deprinderile lingvistice în slujba autorului, încercând dacă nu să creşti, măcar să menţii calitatea. Tocmai de aceea, traducătorii de carte cu adevărat buni sunt puţini, scumpi, supra-aglomeraţi şi  tocmai de aceea am ajuns să citesc opere literare originale în engleză sau autori români, prea puţini descoperiţi şi apreciaţi.

„Ca autor la început, încerci şi calea self-publishing-ului”

O povestire pe care ai scris-o a fost publicată într-una dintre cele mai cunoscute antologii anuale de horror din SUA, Trembling with Fear. Cum ai ajuns acolo?

La un moment dat, ca autor la început, până să poţi să răzbaţi la o editură bună, încerci şi calea self-publishing-ului. Episodul cu antologia din SUA a fost pentru mine un vârf al scriiturii „freelance”, mai ales că am fost şi plătit pentru asta, în premieră. Însă, ca debutant, te descurajezi uşor de masa de maculatură în care trebuie să te arunci. Se scrie mult, se scrie prost, se „scrie” cu inteligenţă artficială, textul tău, dacă e în engleză, poate să fie clonat de „sweat writing-shop”-uri din India, şi vândut ca volum de autor pe Amazon sub alt nume, ţi se propun tot felul de colaborări pe bani. Daţi, nu primiţi. Pe partea aceasta, cel puţin, scriitura s-a transformat într-o afacere ca oricare alta. Şi trebuie să discerni dacă scrisul tău merită sau dacă nu este cumva doar un exerciţiu de orgoliu şi auto-validare, să-ţi vezi numele pe o copertă. Eu am avut norocul colaborării cu Editura Lebăda Neagră din Iaşi, care a fost un „barometru”, o verificare: dacă poţi răzbate, ca necunoscut, din alt oraş, la o editură foarte bine reprezentată în peisajul editorial, atunci ai motive să ccontinui. În plus, şi Timişoara mi se pare un mediu mai mult decât propice, în momentul de faţă pentru orice autor debutant. Există cenacluri, există „strigări” de publicare de texte în antologii bine structurate sau reviste culturale, există proiecte de promovare, prin întâlniri prieteneşti cu lecturi publice, cum e Să CiTimişoara sau Timişoara Scrie. S-a format, totodată, un nucleu de autori din noul val, care chiar merită citiţi şi promovaţi. Mugur Ioniţă, Cosmin Leucuţa, Geo Moisi, Adrian Petru Stepan, Daniel Timariu, Cristian Vicol sunt doar câteva nume dintr-o listă mult, mult mai mare.

„Presa trebuie să fie insuflată de tinereţe, de entuziasm, de anduranţă”

De ce ai abandonat presa? „În meseria asta se îmbătrâneşte urât”, obişnuiai să spui… Mai crezi şi acum acelaşi lucru?

Cred că există un timp pentru orice. Presa, mă refer la cea de eveniment, ca mediu dinamic, hiper-activ, trebuie să fie insuflată de tinereţe, de entuziasm, de anduranţă. După 40 de ani, ţi se pare greu să mai ţii pasul nu doar fizic, ci şi mental fără să fii „virusat” de concepţii, pre-concepţii, partis-pris-uri şi senzaţia că tu ştii mai bine, că le-ai văzut pe toate, că le-ai făcut pe toate. De altfel, din generaţia mea, nu ştiu dacă 5% din ziarişti mai activează în presă. Mulţi au folosit presa ca un stadiu de trecere sau o rampă spre altceva. În plus, în 20-30 de ani de presă, e foarte greu, şi aici mă refer la politic, să te poziţionezi mereu pe partea bună, corectă. Să intuieşti oamenii de valoare pe care să-i promovezi, în care să crezi. Politicienii, persoanele publice, în general, dezamăgesc sau se schimbă, mulţi în funcţie de interese, prietenii şi afaceri. Derapajele tale, ca ziarist, în susţinerea lor, chiar dacă tu ai crezut sincer în ei la acel moment şi aveai motive juste să o faci, rămân acolo, la arhivă. Şi sunt dezgropate şi fluturate când şi de cine trebuie. Rari sunt ziariştii cu anduranţă care să nu aibă măcar câteva texte de care să nu le fie ruşine, pe care să nu le regrete. Tocmai pentru că, la fel ca oamenii zilei, nici jurnaliştii nu sunt perfecţi. Chiar dacă li se cere să fie, formatori de opinie.

„Publicul are presa pe care o merită”

Cum ţi se pare jurnalismul azi în comparaţie cu cel pe care îl făceam, împreună, în urmă cu 15-20 de ani?

Ar fi uşor să te regăseşti într-o retorică de genul „pe vremea mea”, când „se scria şi se citea reportaj şi anchetă”, „se documenta temeinic”, nu se scriau „comunicate copy-paste” şi aşa mai departe. Se scrie şi acum reportaj şi investigaţie, dar nu am văzut coadă la chioşcurile de ziare, la săptămânalele cu naturiste şi coloane de descrieri duioase, şi nici site-uri de anchetă blocate de trafic sau miniştri demişi de investigaţii. Motivul e simplu: nu poţi da swipe după cinci secunde, dacă te plictiseşti, ca pe TikTok. Dar e şi prea uşor să dai vina pe presă. Dar aş spune că şi publicul are presa pe care o merită. Şi dacă presa a ajuns „în halul ăsta”, cum se invocă prea des, e pentru că aşa s-a dorit să fie. Nu doar prin intenţia politicienilor, ci şi a consumatorilor. Dă click, hai să vezi, şoc şi groază, n-o să-ţi vină să crezi – toate au fost cerute. Şi recompensate prin trafic şi publicitate. S-a plătit un preţ ca să se ajungă aici. În acest fel, a devenit acum o norrmalitate anesteziată să afli noutăţile zilei din meme-urile de pe Facebook sau Instagram, sau mai dai peste un canal de ştiri accidental, când greşeşti butonul de Netflix.

Eşti nostalgic după anii aceia? Te-ai mai întoarce în presă?

Sunt oameni de vârsta a treia care sunt nostalgici după aerul tare de munte, inspirat la patru dimineaţă la coadă la butelii, înainte de 1989. Sigur că poţi să gândeşti presa de atunci prin prisma celor 20 de ani, a prieteniilor, a şuetelor de Unirii sau a nopţilor albe la cafeluţă, pe lângă uşa Parchetului. Dar te-ai minţi frumos. Presa „de aur” de acum 15-20 de ani e departe de imaginea idealizată proiectată acum mental. A ignora că se scriau şi multe mizerii, se scria la comandă, se dădeau dosare „servite” de oameni din servicii sau instituţii care aveau conturi meschine de reglat şi care apăreau a doua zi ca mari anchete de presă.  Dacă vedeai aceeaşi „investigaţie documentată” în aceeaşi zi în cinci ziare şi la două-trei televiziuni, era clar că e un aranjament şi că tu, ca ziarist, erai un pion, o marionetă care făcea jocurile murdare ale unui păpuşar care se distra. Se racolau ziarişti cu legitimaţie dublă, după cum erau şi alţii care, culmea, îşi ofereau ei serviciile serviciilor, şi nu erau acceptaţi.

Să te întorci acum la presa de atunci, e ca şi cum ai forţa uşa ca să intri, printre birouri rupte, cocoloaşe de praf şi hârtii zburătăcite de vânt, în fostul Centru de Presă din Libertăţii, Ar fi frumos, poate ca idee, dar trist şi fără niciun rezultat.

„Următorul volum va fi mai dureros şi mai «horror», pentru că pleacă de la fapte reale”

Îmi spuneai că lucrezi la un volum al cărui temă vine din perioada în care ai fost jurnalist. Poţi să devoalezi, în linii mari, despre ce e vorba?

Într-un roman thriller-noir, scris în proporţie de 90%, cu peste 400 de pagini, am plecat de la o temă generoasă şi sensibilă din anii ’90, asupra căreia statul a recunoscut, negru pe alb, că nu a avut şi nu are niciun fel de control, deşi ar fi trebuit să aibă tot controlul din lume. Vor fi vieţi răsucite odată cu plot-twist-uri, va fi un volum neaoş, va fi în stilul Vodcii şi al Gothic-ului, scris cu umor negru, dar va fi poate mai dureros şi mai „horror”, tocmai pentru că pleacă de la fapte reale, rămase nerezolvate, şi ale căror efecte se văd din plin şi azi, în cel mai dureros mod cu putinţă. Scandaluri şi aberaţii ale vremii îşi vor găsi loc în pagini. Iar presa, da, va avea şi ea locul şi imaginea ei acolo, şi nu va fi în niciun caz una frumoasă.  Ci reală. Pentru mine e o provocare, o ieşire din zona de confort, dar mai mult decât atât, o poveste care merită şi trebuie spusă. E, de altfel, și dosarul unei complicități colective, care ne privește pe toți.

Interviu publicat şi în Puterea a Cincea.