Scandalul aleşilor U.S.L. cu probleme de integritate este din nou în toi, după puseul înregistrat în august. Crin Antonescu vrea amnistierea conflictului de interese, proiect pe care anunţă că-l va depune săptămâna viitoare, iar în ceea ce priveşte incompatibilităţile, “un recurs în interesul legii”. Radu Mazăre vrea şi el o amnistie pentru toţi aleşii locali aflaţi deja în stare de incompatibilitate. Am invitat-o pe Laura Ştefan, expert anticorupţie la Expert Forum, co-autor, alături de Septimius Pârvu, al studiului “Conflicte de interese şi incompatibilităţi în România”, să explice ce repercusiuni ar implica astfel de decizii.

“Înţeleg că se doreşte eliminarea cu totul a noţiunii de incompatibilitate”

Zilele trecute, modificarea le­gii A.N.I. a fost, din nou, adusă în discuţie – după “revolta pri­marilor incompatibili”, din va­ră. Acum, de către P.N.L., care invocă faptul că reglementă­rile în materie de integritate ar trebui să vizeze doar derapaje instituţionale care privesc conflictul între public şi privat şi care spune că, în majorita­tea entităţilor administrativ-te­ritoriale reprezentate în adunarea generală a socie­tăţilor comerciale de către pri­mari, aceştia au doar sub 1% din dreptul de vot, deci nu ar fi o problemă. Cum comentaţi aceste aprecieri?

Din aceste afirmaţii, înţeleg că se doreşte eliminarea cu totul a noţiunii de incompatibilitate şi menţinerea în legis­laţie doar a noţiunii de conflict de inte­rese. Cred că este o eroare, pentru că nu doar în România există această noţiu­ne de incompatibilitate. Până la urmă, dacă cineva decide să ocupe o funcţie importantă în sectorul public, îşi asumă şi restricţiile pe care le impune aceas­ta. De altfel, şi în sectorul privat există incompatibilităţi, care sunt trecute în legile speciale ale diverselor profesii.

Revenind la primari, însă. Repre­zentanţii P.N.L. spun că este inutil să avem o interdicţie între funcţia de pri­mar şi funcţia de reprezentant al insti­tuţiei respective a Primăriei în compa­niile de interes local. Logica din spatele acestei incompatibilităţi este tocmai aceea că Primăria şi primarul ar trebui să poată controla activitatea acestor so­cietăţi de interes local şi să vadă dacă sunt sau nu mulţumiţi de tipul de ser­vi­cii pe care acestea le prestează că­tre co­munitate. Or, dacă primarul este im­plicat chiar în procesul de luare a de­ciziilor în cadrul societăţii, atunci ră­mâne un mare semn de întrebare cu pri­vire la capacitatea acestuia de a mai cen­zura, în calitate de primar, felul în care societatea îşi desfăşoară activitatea.

În spatele acestor incompatibilităţi – care pot fi discutate oricând, dacă e cazul sau nu e cazul să existe o anumi­tă incompatibilitate în legislaţie – exis­tă nişte raţiuni şi cred că trebuie luate una câte una, înţelese, şi apoi discuta­tă raţiunea care stă în spatele intenţiei respectivei incompatibilităţi.

Crin Antonescu vrea amnistie­rea conflictului de interese, proiect pe care anunţă că-l va depune săptămâna viitoare. Radu Mazăre vrea şi el o am­nis­tie pentru toţi aleşii locali aflaţi deja în stare de incom­patibilitate. Legal, e posibil ca aceste idei să fie puse în apli­care? Dacă se va ajunge aici, la ce repercusiuni ne putem aştepta?

Orice se poate, dar trebuie să în­ţelegem că amnistia conflictului de interese ar însemna practic ştergerea răspunderii penale pentru o faptă pe­nală care există reglementată astăzi în Codul Penal. E o decizie foarte im­portantă. Este ca şi cum am dezincri­mina furtul şi i-am ierta pe toţi cei care au săvârşit această faptă şi au fost con­damnaţi până acum. Cred că se folo­seşte prea lejer această ameninţare cu dezincriminarea.

Există posibilitatea să fie invo­­cat ca şi precedent şi să se aplice ulterior şi în cazul altor infracţiuni?

Sigur că da. Noi, în România, nu prea avem amnistie generală trecută prin lege. Adică, nu este un instrument folosit frecvent de Parlamentul Româ­niei. Mai există situaţii în care preşe­din­tele graţiază. Dar atunci vorbim des­pre situaţii particulare în care preşe­dintele iartă anumite pedepse, dar aces­te situaţii sunt extrem de rare. Amnis­tia generală pentru o anumită infrac­ţiu­ne mi se pare o chestiune foarte gravă şi cred că e o problemă care ar trebui discutată la nivelul societăţii. De ce să spunem că este în regulă să semnezi contracte cu propria firmă? Pentru că aici nu mai e vorba doar despre incom­patibilităţi. Conflictul de interese este acea situaţie în care, folosindu-ţi func­ţia publică, îţi generezi un beneficiu personal. Adică, de exemplu, semnezi contracte cu instituţia pe care o repre­zinţi. Contracte de milioane de euro. E în regulă să se întâmple aşa ceva?

Ce presupune recursul în inte­resul legii, în ceea ce priveşte incompatibilităţile – “soluţie” venită dinspre liderul P.N.L.?

Recursul în interesul legii poate fi introdus atunci când există soluţii di­vergente definitive, pronunţate pe o chestiune de speţă. Adică, de exemplu, instanţele dintr-o anumită regiune spun că într-o anumită situaţie se pune pro­blema existenţei unei incompatibilităţi, iar altă instanţă, din altă regiune, spu­ne, într-o situaţie similară, că nu există incompatibilitate. În măsura în care există practică judiciară divergentă, sigur că se poate pune în discuţie intro­ducerea de către procurorul general a unui recurs în interesul legii. Dar deocamdată nu am văzut această practică judiciară definitivă, care să fie neconcordantă.

Sunt voci care acuză că aso­ciaţiile de dezvoltare interco­mu­nitară ar fi un fel de puşcu­­liţe de partid, asupra cărora Statul nu are practic control. Stau sau nu stau lucrurile aşa?

Ar trebui luate întâi la puricat toa­te relaţiile contractuale în care intră aceste asociaţii de dezvoltare interco­munitară şi văzut unde ajung până la urmă banii, care sunt companiile care prestează servicii – şi nu doar compa­nia care semnează contractul, ci şi com­paniile care sunt ulterior subcontrac­tate de compania principală pentru a presta servicii pentru aceste entităţi supralocale. Nu a fă­cut, însă, nimeni o analiză temeinică. Este şi foarte greu să o faci –, fiindcă, dacă numele primei firme care semnează contractul există într-adevăr, numele firmelor subsec­vente lipsesc. De foarte multe ori, aceste servicii sunt ulterior subcontrac­tate de firma care a fost contractată iniţial, ajungând într-adevăr, pare-se, la firme apropiate partidelor sau per­soanelor politice care ocupă funcţii importante în aceste agenţii de dez­voltare intercomunitară.

“În contextul în care suntem monitorizaţi de C.E., politicienii români ar trebui să
se gândească bine la ce fel de iniţiative parlamentare introduc în Legislativ”

Reprezentantul Sindicatelor Cadrelor Militare Disponibili­zate, colonelul Dogaru, anun­ţa, în vara anului trecut, că a­lianţa sindicală pe care o repre­zintă a semnat cu liderii U.S.L. o înţelegere secretă ce defi­neş­te ca obiectiv desfiinţarea D.N.A., a A.N.I., a C.N.S.A.S. şi a Curţii Constituţionale. Există aceas­tă posibilitate? Dacă-şi va asuma cineva această deci­zie, care sunt posibilele reper­cusiuni pe care le va implica desfiinţa­rea A.N.I., a D.N.A., de exemplu?

Elucubraţiile domnului Dogaru sunt una. Dar declaraţiile politice ale lideri­lor politici importanţi – şi-mi amintesc de domnul Antonescu, de exemplu – sunt cu totul altceva, şi au o mai mare greutate. Îmi aduc aminte de declaraţii politice prin care se exprima o dorinţă fermă de desfiinţare a instituţiilor anti­corupţie, D.N.A. şi A.N.I. Ba chiar şi C.­N.S.A.S. a făcut parte din această lis­tă a instituţiilor a căror dispariţie era do­rită de oamenii politici. Acest lucru este posibil prin lege, dacă asta e voinţa Parlamentului, dar cred că în contex­tul în care suntem monitorizaţi în conti­nuare de Comisia Europeană, în condi­ţiile în care corupţia şi lupta împotriva corupţiei sunt chestiuni foarte impor­tante în România – care, după cum vedem, fac aderarea la Spaţiul Schen­gen un deziderat îndepărtat –, politi­cienii români ar trebui să se gândeas­că bine la ce fel de declaraţii dau în public şi, mai ales, la ce fel de iniţiative parlamentare introduc în Legislativ.

Desfiinţarea Curţii Constituţionale este o chestiune un pic mai complicată pentru că instanţa constituţională este trecută în Constituţie, nu ai cum să des­fiinţezi C.C.R. printr-o lege. Sigur, se poa­te pune în discuţie – şi-mi aduc iarăşi aminte de liderul P.N.L., în vara lui 2012, – independenţa C.C.R., şi au mai fost ameninţări la adresa judecătorilor constituţionali proferate de către liderul P.N.L. Mai multă maturitate nu ne-ar stri­ca, pentru că nici cu absorbţia fonduri­lor europene nu stăm prea bine, se pare că nici cu Schengen-ul nu stăm bine. Când toate lucrurile merg prost, poate că ar trebui să laşi să-şi facă treaba mă­car instituţiile care merg bine în ţară.

“Firesc este ca imunitatea să nu protejeze împotriva anchetelor penale”

Comisia Juridică a Senatului a dat, marţi, aviz negativ pen­tru începerea ur­măririi pena­le în cazul lui Varujan Vos­ga­nian, acuzat de subminarea eco­nomiei naţionale. Dovadă clară de dis­preţ faţă de Consti­tuţie. E doar unul din multele cazuri în care parlamentarii se fac luntre şi punte pentru a-l scăpa pe unul sau pe altul de cercetarea penală. Există vreo modalitate de a-i obliga pe parlamentari să accepte limitele consti­tuţionale ale Legislativului, să nu mai facă abuz de imunitate?

Din păcate, nu există. Şi, tot din păcate, a devenit o practică în Parla­mentul României respingerea cererilor venite dinspre procurori de ridicare a imunităţii pentru miniştri şi foşti mi­niştri. De cealaltă parte, preşedintele a ridicat imunitatea în ceea ce-l priveşte pe domnul Adrian Videanu.

Firesc este ca imunitatea să nu te protejeze împotriva anchetelor penale, ci doar împotriva unor acuze absurde: când de exemplu, eşti acuzat că ai fu­rat luna de pe cer. Dar Parlamentul Ro­mâ­niei se substituie Justiţiei, iar lucrul acesta a fost criticat de-a lungul timpu­lui. Practica se schimbase în bine, înce­puseră să dea aceste voturi de ridicare a imunităţii, după care, iată, ne-am în­tors la vechile practici. Asta, după o în­cercare, în primăvara acestui an, de in­troducere în lege a unor prevederi care practic să facă imposibilă ridicarea imunităţii parlamentare, prevederi care au fost anulate de C.C.R., în două rânduri, şi care nu se mai regăsesc azi în statutul parlamentarului. Dar asta nu pentru că nu ar fi încercat parla­men­tarii să le introducă, ci pentru că a existat o instanţă de control constitu­ţio­nal care să le invalideze intenţiile.